ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 266/2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 mai 2021 pe rolul Tribunalului Ialomița – secția civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 507.535,03 RON, reprezentând rest de plată din contravaloarea produselor achiziționate în baza facturii fiscale nr. x/02.05.2018, cu scadența la data de 17 octombrie 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 64.626,13 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru suma de 507.535,03 RON, aferentă perioadei cuprinse între 17 octombrie 2018 și 11 aprilie 2019; obligarea pârâtei la plata sumei de 27.918,49 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru suma de 507.535,03 RON aferentă perioadei cuprinse între 12 aprilie 2019 și 31 decembrie 2020; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 507.535,03 RON, începând cu data de 1 ianuarie 2021 până la data efectuării plății debitului principal, penalități calculate în conformitate cu prevederile art. 11 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/06.02.2017.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1516 și următoarele din C. civ., art. 663 alin. (2)-(4) din C. proc. civ., Legea nr. 72/2013.

Tribunalul Ialomița – secția civilă, prin sentința civilă nr. 937/F din 26 august 2021, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L. și pe pârâta B., având ca obiect pretenții, în favoarea Tribunalului Brăila.

Prin sentința nr. 144/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Brăila – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021, s-a respins excepția lipsei de interes a acțiunii; s-au respins cererile referitoare la obiecțiuni; s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 495.507,36 RON, reprezentând rest de plată din contravaloarea produselor achiziționate în baza facturii fiscale nr. x/02.05.2018, cu scadența la data de 17 octombrie 2018; s-a respins capătul principal de cerere pentru restul sumei; s-au respins capetele de cerere referitoare la penalitățile de întârziere; pârâta a fost obligată să plătească expertului C. suma de 3.800 RON, reprezentând completarea onorariului de expert; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 9480 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, cu titlu de taxă de timbru (8480 RON – aferent capătului principal de cerere) și onorariu de expert (1000 RON – achitat de reclamantă).

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a declarat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a hotărârii instanței de fond, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, ca nefondată.

Reclamanta A. S.A. (fostă A. S.R.L.) a formulat apel incident, în temeiul dispozițiilor art. 472 din C. proc. civ., solicitând obligarea apelantei-pârâte la plata penalităților de întârziere.

Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 86/A din 15 martie 2023, a admis apelul formulat de pârâta B. împotriva sentinței nr. 144/2022 din 16 noiembrie 2022 a Tribunalului Brăila – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.; a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe; apelanta-reclamantă A. S.R.L. a fost obligată să plătească apelantei-pârâte B. suma de 8.580,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (4.300 RON onorariu de expert - primă instanță și 4.280,04 RON - taxă judiciară de timbru aferentă soluționării apelului).

La data de 7 iunie 2023 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 86/A din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă solicitând casarea deciziei atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, reținerea spre rejudecare, cu consecința admiterii acțiunii sale.

În motivare, circumscris primului motiv de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., a susținut că motivarea deciziei atacate nu respectă exigențele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a analizat decât limitativ și selectiv argumentele din cuprinsul acțiunii sale și al întâmpinării formulate față de apelul principal, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil, imputând curții de apel și denegarea de dreptate, în temeiul art. 5 din C. proc. civ.

Potrivit recurentei-reclamante, motivarea curții de apel reia argumentele prezentate de intimata-pârâtă în memoriul de apel, fără a analiza în concret situația de fapt dedusă judecății și fără a cuprinde considerente care să justifice convingerea instanței asupra motivelor de apel examinate. Evocând citate din hotărârea recurată, a susținut faptul că instanța de apel nu și-a justificat afirmațiile referitoare la realitatea concluziilor experților sau la relevanța unor înscrisuri, nu a justificat de ce a înlăturat argumentele contrare, consecința fiind nemotivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate.

Totodată, titulara căii de atac a susținut că decizia recurată cuprinde considerente inexacte sau contradictorii. Astfel, a apreciat că statuarea instanței de apel privind lipsa acceptării de către părți a mecanismului de discount fără a indica probele din care a rezultat această concluzie reprezintă o afirmație inexactă; iar considerentele contradictorii rezultă din reținerea, pe de-o parte, a încălcării contractului de către pârâtă prin neplata debitului la scadență, iar pe de altă parte, a renunțării recurentei la beneficiul de a retracta discount-ul în caz de neplată a mărfii la scadență, dedusă din faptul emiterii facturilor direct cu aplicarea discount-ului.

În continuare, recurenta a prezentat argumente pentru a justifica procedura de lucru dintre părți și a combate raționamentul instanței de apel, arătând că a emis facturile direct cu discount întrucât intimata nu avea întârzieri la plată la data facturii, dar și pentru că scadența nu putea fi stabilită în lipsa existenței unor facturi. A arătat că a proceda altfel - să emită factura pe întreaga sumă fără discount și ulterior, în cazul respectării scadenței, să o storneze parțial - ar avea consecințe fiscale nefaste sub aspectul plății impozitului și taxei pe valoarea adăugată, care s-ar calcula și ar trebui achitate la o valoare mai mare.

A mai susținut că un alt viciu de motivare rezultă din împrejurarea că hotărârea atacată nu cuprinde argumente din care să reiasă de ce informațiile prezentate de experți ar avea o interpretare diferită în Codul fiscal sau în normele de drept din materia contabilității.

Evocând jurisprudența instanței supreme sub aspectul exigențelor motivării hotărârilor judecătorești, recurenta a subliniat că decizia recurată este motivată pur formal, astfel că nu respectă principiile legalității și dreptului la apărare.

Motivul subsecvent de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., deduce spre soluționare instanței de recurs încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

O primă critică vizează nesocotirea dispozițiilor art. 1.266 coroborat cu art. 1.272 alin. (1) din C. civ., recurenta susținând că instanța de apel nu a respectat principiul interpretării contractului după voința concordantă a părților, întrucât a ignorat împrejurări esențiale pentru dezlegarea litigiului - precum relațiile comerciale anterioare dintre părți, concretizate în scris în contractul aferent licitației organizate în 2017, dar și modul în care a luat naștere convenția pentru 2018, care, deși nesemnată de către intimată, a fost confirmată prin executarea ei de către această parte - apreciind că, în lipsa semnăturii pârâtei, contractul nu poate fi considerat încheiat.

Autoarea recursului a imputat curții de apel aprecierea eronată, prin prisma dispozițiilor art. 1.272 alin. (1) din C. civ., a uzanțelor părților, în sensul că acestea s-au înțeles să nu mai aplice aceleași condiții, cu privire la discount, precum în contractul din 2017, deși, în realitate, aceasta era practica statornicită între părți, la fel ca cea privind plata penalităților de întârziere în caz de neplată la scadență a sumelor datorate.

În continuare, a criticat decizia recurată din perspectiva distincției între clauzele sub condiție pur potestativă și drepturile acordate sub condiție suspensivă, afirmând că a fost încălcat art. 1.403 din C. civ.

A susținut că instanța de apel a reținut că între părți a fost încheiată o convenție, însă a refuzat să califice plata efectuată de intimată după scadență drept o încălcare contractuală culpabilă, care să atragă pierderea beneficiului discount-ului, deși societatea pârâtă nu a probat lipsa culpei sale în depășirea termenului de plată. A precizat că, în domeniul comerțului cu cereale, este permisă clauza acordării de discount sub condiție suspensivă, conform art. 1.400 din C. civ., astfel că nu se poate reține imposibilitatea anulării/retractării discount-ului agreat convențional - o asemenea statuare fiind contrară principiilor și normelor legale imperative ce reglementează răspunderea contractuală -, nici calificarea acestei opțiuni drept condiție pur potestativă.

Recurenta a mai arătat că acordarea discount-ului nu depindea de voința sa unilaterală, ci era determinată de conduita intimatei, în calitate de debitoare, care, pentru a primi acest beneficiu, trebuia să își îndeplinească obligația de plată la termenul scadent. De asemenea, a subliniat că raționamentul privind interpretarea dată de instanța de apel emiterii facturilor direct fără discount demonstrează neînțelegerea de către instanța de apel a mecanismului de facturare.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin rezoluția din 31 octombrie 2023 s-a fixat termen la data de 8 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Titulara căii extraordinare de atac a invocat, circumscris unui prim set de critici, incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., context în care, în mod prioritar, se impune examinarea cazului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizând nerespectarea condițiilor imperative ale art. 425 alin. (1) C. proc. civ. privind conținutul hotărârii judecătorești, care, dacă este găsit întemeiat, conferă hotărârii judecătorești un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive de recurs.

Procedând la verificarea conformității deciziei atacate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte reține că a fost invocat din perspectiva primelor două ipoteze pe care le reglementează, cea a nemotivării hotărârii, respectiv a existenței unor considerente contradictorii în cuprinsul ei.

Argumentând critica, într-o primă perspectivă, recurenta a afirmat că decizia atacată nu este motivată, prin raportare la o pretinsă superficialitate cu care instanța de apel ar fi analizat situația de fapt și de drept, respectiv prin lipsa unei analize proprii asupra chestiunilor deduse judecății, iar dintr-o a doua perspectivă, a susținut că motivarea este inexactă, dar și contradictorie, în condițiile în care instanța, pe de o parte, a reținut încălcarea contractului de către pârâtă prin neplata debitului la scadență, iar pe de altă parte, renunțarea recurentei la beneficiul de a retracta discount-ul în caz de neplată a mărfii la scadență, dedusă din faptul emiterii facturilor direct cu aplicarea reducerii prețului.

Înalta Curte reține că obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei.

În considerarea acestor repere de examinare, verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a arătat într-o manieră suficient de lămuritoare argumentele pentru care a respins cererea de chemare în judecată, cu referire expresă la convenția părților și la cuprinsul facturii pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, prin prisma uzanțelor părților.

Cu privire la ipoteza motivelor contradictorii cuprinse în hotărâre, Înalta Curte subliniază că aceasta vizează o contrarietate între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers, însă argumentele prezentate de recurentă în fundamentarea acestui motiv de nelegalitate nu relevă incidența în cauza de față a situațiilor reglementate legal, ci nemulțumirea părții față de interpretarea și aprecierea probelor administrate și a situației de fapt de către instanța de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a imputat instanței de apel denegarea de dreptate și încălcarea principiilor legalității, dreptului la apărare și la un proces echitabil, apreciind toate acestea drept consecințe ale nesocotirii obligației de motivare a hotărârii judecătorești.

Prin urmare, având în vedere caracterul nefondat al criticilor vizând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform considerentelor anterior reținute, precum și lipsa oricăror argumente care să susțină, distinct de argumentele referitoare la pretinsul viciu de nemotivare a deciziei, încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul de a arăta de ce instanța de apel ar fi vinovată de denegare de dreptate și prin care acte, fapte, acțiuni sau omisiuni a încălcat legalitatea procesului civil și drepturile fundamentale ale recurentei la apărare și la un proces echitabil, Înalta Curte va respinge ca nefondat și acest motiv de recurs.

Subsumat ultimului motiv de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează principiul interpretării contractului după voința concordantă a părților și condiția pur potestativă.

Sub acest aspect, chestiunea în dispută este fundamentul pretențiilor sale, titulara recursului susținând faptul că raporturile civile contractuale dintre părți derulate pe parcursul anului 2018 trebuie interpretate, în lipsa unui înscris, conform uzanțelor dintre acestea și potrivit contractului încheiat anterior, în anul 2017, întrucât vânzarea de marfă și condițiile de plată și acordare a discount-ului au urmat aceleași reguli. În acest context, a subliniat că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru a califica dreptul său de a retracta discount-ul pentru neplata la scadență drept condiție pur potestativă, deoarece înlăturarea beneficiului reducerii sumei de plată datorate de intimată era determinată de culpa contractuală a acesteia, fiind consecința neachitării debitului la termenul scadent.

Examinarea deciziei atacate relevă caracterul nefondat al acestor critici.

Înalta Curte constată că, referitor la calificarea raporturilor juridice deduse judecății, instanța de apel a reținut că între părți a intervenit o convenție, aspect dovedit de corespondența purtată de acestea, iar ulterior de emiterea unor anexe-comandă și a facturilor de marfă, prețurile valabile fiind cele negociate și evidențiate în coloana "preț negociat" din anexele-comandă, fără ca cei doi parteneri să stabilească, prin voință comună, clauze referitoare la modalitatea de aplicare a discount-ului, astfel cum procedaseră în anul 2017, conform contractului semnat la acel moment.

Așadar, curtea de apel a statuat că relațiile comerciale desfășurate pe parcursul anului 2018 au urmat reguli proprii, clare, astfel cum rezultă din facturile emise de societatea reclamantă, care, fie a evidențiat reducerile în acestea, fie a emis ulterior facturi de discount.

În acest context, instanța supremă reține că nu se confirmă încălcarea dispozițiilor art. 1.266 coroborat cu art. 1.272 alin. (1) din C. civ., întrucât, față de izvorul raporturilor juridice dintre părți pe parcursul anului 2018, pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile, și modul de desfășurare a acestora, în temeiul unor reguli simple, neechivoce, nu era necesară interpretarea convenției după voința concordantă a părților, prin prisma criteriilor stabilite de alin. (2) al art. 1.266 din C. civ., nici aplicarea pretinselor uzanțe anterioare, întrucât în anul 2017 cele două societăți semnaseră un contract cuprinzând clauze clare cu privire la modul de acordare a reducerii prețurilor.

Referitor la uzanțe, se impune precizarea că acestea reprezintă practici îndelungate, statornicite între părți, iar partea care le invocă trebuie să dovedească conținutul și claritatea lor, consensul, constanța, durata și repetabilitatea, astfel că nu se poate susține că anumite clauze contractuale statuate între părți printr-un alt contract se impun cu această calificare în raportul juridic supus analizei.

Așa fiind, nu există niciun temei pentru a presupune că, în lipsa unui înscris constatator al convenției părților, trebuie aplicate clauze pe care acestea le-au stabilit și urmat într-o relație contractuală anterioară, deoarece un asemenea raționament ar conduce la extinderea limitelor raportului juridic civil în mod nepermis și cu nesocotirea voinței părților.

Referitor la incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1.400 din C. civ. și încălcarea art. 1.403 din același cod, norme de drept vizate de titulara recursului din perspectiva distincției pe care instanța de apel trebuia să o facă între clauzele sub condiție pur potestativă și drepturile acordate sub condiție suspensivă, Înalta Curte observă că argumentele prezentate vizează aceeași chestiune a condițiilor de acordare a discount-ului.

Însă, așa cum s-a reținut mai sus, Curtea de Apel Galați a statuat, pe baza examinării și interpretării probatoriului administrat în etapele devolutive ale procesului, că relațiile comerciale desfășurate între părțile litigiului pe parcursul anului 2018 nu au fost guvernate de un contract semnat de acestea și că, din corespondența lor, care relevă totuși un acord reciproc apt de a genera o convenție, nu rezultă nicio regulă privind condițiile acordării discount-ului. Totodată, a reținut că, pentru anul 2018, reducerea nu a fost condiționată de respectarea termenelor scadente (astfel cum părțile conveniseră în anul anterior) și că această clauză nu poate fi preluată în raporturile comerciale pe baza cărora a fost emisă factura pentru sumele deduse judecății.

De aceea, Înalta Curte reține că, în lipsa unor clauze prin care părțile să fi reglementat condițiile acordării reducerii prețurilor mărfurilor vândute de reclamantă, nu se poate lua în discuție încălcarea unor norme de drept material care nu sunt incidente în cauză, precum cele vizând condiția suspensivă și pe cea pur potestativă.

Așa fiind, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-reclamante neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma acestui ultim motiv de casare invocat.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedește legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante A. S.A. nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză, soluție care înglobează și cererea de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în procedura recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 86/A din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 februarie 2024.