ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1771/2024

Ședința publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița sub nr. x/2022, din 29.07.2022, reclamanta A. S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 510.851,04 RON, reprezentând penalizarea de 30% pentru cantitatea nelivrată conform contractelor nr. x/12.06.2019, y/01.07.2019, z/10.07.2019 și B592/23.07.2019.

În motivare reclamanta a arătat că suma de 510.851,04 RON este alocată astfel:

- 202.676,04 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/12.06.2019;

- 74.550 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/01.07.2019;

- 26.625 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/10.07.2019;

- 207.000 RON aferentă mărfii nelivrate din contractul nr. x/23.07.2019.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentei cereri.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1530, art. 1531, art. 1350, art. 1547 și art. 1548 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca netemeinică.

Prin sentința civilă nr. 213 din 23 februarie 2023, Tribunalul Ialomița, secția Civilă a respins excepția prematurității, invocată prin întâmpinare. A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 510.851,04 RON, reprezentând penalizare contractuală și suma de 8.713,51 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1857 din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respins apelul, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și acordarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă învederează, sub un prim aspect, faptul că, în mod greșit instanța de apel a apreciat că poziția intimatei-reclamante față de apărările pârâtei-recurente, invocate în fața primei instanțe, ar reprezenta o veritabilă cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, arată că principiul disponibilității se manifestă procedural în limitele de învestire a instanței de judecată.

În fapt, prima instanță a fost învestită cu o acțiune ex contractu, ce avea ca obiect pretenții rezultate din neexecutarea a 4 contracte de furnizare/vânzare cereale. Recurenta susține că a arătat și dovedit că a livrat o foarte mare parte din cantitățile respective de cereale aferente contractelor invocate în cererea introductivă.

Arată că intimata-reclamantă a arătat, cu titlu de apărare nedovedită, că o parte din cantitățile livrate de pârâtă ar fi fost aferente contractelor x/15.05.2019 și y/05.06.2019, nefiind administrată nicio probă în acest sens, deși ca motiv de apel (nr. 1), pârâta a invocat această împrejurare.

Susține deci că, în mod greșit, instanța de apel a confirmat rațiunile primei instanțe, care a reținut că, în temeiul art. 9 și art. 22 C. proc. civ., în scopul aflării adevărului în cauză, se poate stabili dacă și în ce cantitate a fost executată obligația de livrare porumb prevăzută în cele două contracte anterior menționate, sub aspectul izvorului obligațiilor pretinse, deși nu a fost învestită cu o cerere expresă, iar afirmația reclamantei nu a fost dovedită.

În raport de aceste aspecte și de cele invocate în motivul 1 de apel, învederează că instanța de apel nu a aplicat corect prevederile art. 249 C. proc. civ., pentru că intimata-reclamantă nu a făcut dovada contabilizării livrărilor de cereale din partea recurentei-pârâte pentru contractele respective.

Susține că proba livrărilor de cereale a fost făcută de recurentă, însă intimata-reclamantă nu a demonstrat, deși i s-a oferit această posibilitate de către instanța de judecată, că marfa primită de la pârâta-recurentă ar fi fost contabilizată pe contracte anterioare celor ce formează obiectul acțiunii, adică nu a făcut dovada că marfa livrată nu era cea în discuție.

Susține că prima instanță, în raport de susținerile reclamantei, a prezumat în mod greșit că pârâta a livrat cantități de cereale în contul unor contracte pentru care reclamanta nu a solicitat executarea, respectiv contractele nr. x/15.05.2019 și y/05.06.2019. În acest sens, reiterează faptul că instanța nu a fost învestită cu modul de executare a contractelor respective și nici cu analiza evidențelor reclamantei, expuse numai prin declarații nesusținute de vreo probă.

În concret, pe de o parte, instanța de apel a interpretat în mod greșit limita învestirii sale și, pe de altă parte, în mod greșit a apreciat coroborarea prevederilor art. 9 cu art. 22 C. proc. civ. ca fiind suficiente pentru a legitima aprecierea ca fiind fondate susținerile privind modul de înregistrare a cantităților livrate de recurentă, trecând peste susținerile speculative ale intimatei-reclamante.

Menționează recurenta că aceste critici sunt subscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte privește faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1270 C. civ. atunci când a reținut, în esență, faptul că, în cadrul răspunderii civile contractuale, sarcina probei este inversată, fiind nevoie ca pârâtul să dovedească îndeplinirea obligației.

În acest sens, recurenta arată că a dovedit faptul că a livrat direct către intimata-reclamantă cantitatea de 1984, 08 tone porumb și indirect încă 555,32 tone, iar intimata nu a dovedit că nu erau aferente contractelor reclamate.

În concret, apreciază că "cererea" înregistrată la 25.01.2023 la dosarul primei instanțe, comunicată de reclamantă ca și răspuns la dispoziția instanței prin care i s-a pus în vedere să precizeze dacă există în contabilitate vreun înscris care să facă dovada faptului că aceste cantități au fost alocate către anumite contracte și, în caz afirmativ, să depună aceste înscrisuri, reprezintă un răspuns nu numai neconcludent, dar chiar pretabil a fi interpretat în conformitate cu prevederile sancționatorii ale art. 295 C. proc. civ.. Precizează că, deși reclamanta a susținut că s-au alocat pe contractele pe care aceasta însăși le-a ales, totuși nu a făcut dovada că respectivele cantități (1500 tone de porumb) au fost înregistrate în contabilitatea sa pe cele două contracte invocate de reclamantă - B171 și B254.

În ceea ce privește invocarea și citarea de către instanța de apel a Legii nr. 82/1991 și greșita aplicare a pct. 10 din Ordinul nr. 2634/2015 din 05.11.2015 privind documentele financiar-contabile, arată că, nu poate fi primită de la reclamantă, ca probă utilă și concludentă, documentul auto-intitulat "anexă" la documentul din 25.01.2023 - Procedura contabilă internă, nesemnat, neștampilat și nedatat, întrucât este un document neasumat, ce nu îndeplinește nici măcar dovada datării în concordanță cu momentele livrărilor. Susține că, pentru a răspunde cerințelor instanței, reclamanta putea prezenta Notele de intrare recepție sau alt document echivalent prin care să ateste veridicitatea sub aspect temporal a înscrierilor.

Cum intimata-reclamantă nu a reușit să facă dovada alocării pe anumite contracte a respectivelor cantități de marfă, arată recurenta-pârâtă ca a solicitat instanței să aplice sancțiunea reglementată de teza finală a art. 295 C. proc. civ., și să stabilească faptul că cele 1500 tone de porumb nu au fost contabilizate ca fiind livrate pe contractele invocate B171 și B254.

După ce redă o serie de considerente ale instanței de apel, referitoare la aprecierea probei cu înscrisuri, recurenta susține că, după ce instanța citează un text general din Legea nr. 82/1991, ulterior subliniază necesitatea raportării la legalitatea înregistrărilor contabile, însă fără a indica de ce pârâta s-a comportat în mod nelegal, iar intimata-reclamantă în mod legal.

Consideră că aceste considerente ale instanței de apel sunt și contradictorii (incidența tezei a II-a a pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), întrucât se invocă și se reține necesitatea respectării prevederilor imperative și restrictive ale legislației contabile deși, sintetizând probele administrate la dosar în cele 2 etape procesuale: recurenta a depus facturi și situație cantități livrate, intimata-reclamantă nu a depus dovezi ale alocării livrărilor pe contracte, imputarea plăților (livrărilor) a fost făcută de către intimata-reclamantă atunci când a fost pusă în fața probelor administrate de către pârâta-recurentă.

La toate aceste argumente se adaugă și cele conținute în înscrisurile existente între părți, constând în avize de însoțire a mărfii, din cuprinsul cărora rezultă faptul că o mare parte din livrări au fost făcute la cele 2 puncte livrare ale recurentei, sub condițiile C. și D. - respectiv cu transportul de colectare al intimatei reclamante. Precizează că aceste condiții de livrare sunt stipulate în contractele nr. x/01.07.2019 și nr. y/10.07.2019, contracte ulterioare contractului nr. x/12.06.2019, astfel că alocarea cronologică declarată de intimata-reclamantă rămâne fără susținere.

În concluzie, apreciază că, în privința acestor critici, este incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește respingerea motivului de apel privind emiterea și comunicarea cu tardivitate a facturilor privind penalitatea de 30% solicitată cu titlu de pretenții în dosar, respectiv în timpul unei ședințe de judecată, apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit că părțile nu ar fi prevăzut nicio sancțiune pentru nerespectarea termenului de 5 zile pentru emiterea facturilor.

Susține recurenta că, nici emiterea facturilor, nici comunicarea acestora cu prilejul termenului de judecată nu a asigurat repunerea în termenul de formulare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, arată că, în cadrul contractului, părțile nu au prevăzut termenul de "oricând" ulterior, pentru că ar fi fost în vădită contradicție cu pretinderea de către recurentă a plății, respectiv cu solicitarea reclamantei de a se executa prestația la termenele indicate. Totodată, arată că recurentei i s-a pretins penalitatea din neexecutarea unor contracte de tip "futures" în condițiile în care porumbul trebuia să fie din recolta anului 2018, respectiv cu parametri specifici descriși pentru acea categorie de recoltă.

Susține că părțile au prevăzut emiterea facturii pentru penalitatea de 30% ca fiind o etapă obligatorie pentru ca obligația de plată a penalității să fie exigibilă.

Arată și că, pe lângă obligația legală de a emite factură, prevăzută de art. 155 din Codul fiscal, textul contractual are clare dimensiuni ale obligației prealabile de a emite și comunica factura, pentru ca cealaltă parte să efectueze plata penalității, cu respectarea rigorilor legislației fiscale.

În raport de aceste aspecte, motivele expuse de instanța de apel nu sunt conforme nici prevederilor art. 1270 C. civ., nici celor ale Codul fiscal, întrucât, din textul clauzei nr. IV pct. 2 din contracte rezultă în mod expres obligativitatea emiterii facturii tocmai pentru ca debitorul să aibă documentul contabil de descărcare/justificare a plății.

În concluzie, învederează că acțiunea introductivă trebuia respinsă ca prematură sau chiar netemeinică, deoarece nu a fost formulată în condițiile contractuale invocate prin raportare la art. 1270 C. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte este îndreptată împotriva respingerii cererii de audiere a martorului propus de aceasta în apel, în persoana administratorului intimatei-reclamante de la momentul perfectării contractelor și momentul livrărilor, numitul E., aspect care a dus la nesoluționarea părții a doua a motivului 7 de apel.

În concret, arată că a criticat sentința primei instanțe cu privire la invocarea preluării datoriei de către F. S.R.L., sub aspectul aplicării prevederilor art. 1599 și art. 1605 C. civ.

Susține că instanța de apel a respins ab initio acest motiv de apel întrucât a respins administrarea probei cu martorul propus, deși recurenta a indicat în cadrul tezei probatorii necesitatea clarificării împrejurărilor legate de modul în care a fost administrată preluarea de datorie de către F. S.R.L. Menționează că recurenta dorea să lămurească circumstanțele și conținutul comunicărilor dintre cei 2 martori, ultimul neaudiat.

Or, prin însăși respingerea acestei probe, instanța de apel nu a permis administrarea unei comparații de probe testimoniale, neavând posibilitatea să clarifice dacă, la momentul 2019, acordul reprezentantului creditorului (intimata-reclamantă) fusese dat chiar și nematerializat printr-un înscris, tocmai din punctul de vedere al unor raporturi comerciale bazate pe încredere minimală.

Consideră că, prin neadministrarea acestei probe, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 9 și art. 22 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva faptului că nici art. 1605 C. civ. nu impune un acord al creditorului dat în formă solemnă sau scrisă. Apreciază că proba era necesară, în condițiile în care raporturile juridice descrise în cauză, în împrejurările specifice declarate de martorul G., erau de multe ori întârziate sau neclare sub aspectul comunicării poziției vreuneia dintre părți.

Astfel, arată că, din analiza amănunțită a schimburilor de mesaje via email dintre părți, a constatat că, deși intimata-reclamantă nu a restituit contractele semnate, în fapt, intimata-reclamantă își manifestase acordul cu privire la preluarea unei cantități de 500 tone porumb de către F. S.R.L., întrucât, așa cum rezultă dint-un mesaj text anexat memoriului de recurs, intimata-reclamantă i-a comunicat recurentei un mesaj email, în 04.09.2019, cu un act adițional la contractul nr. x, de unde rezultă repartiția celor 1500 tone de porumb astfel: 1000 tone B. și 500 tone F..

Având în vedere lipsa motivării respingerii exprese a motivului de apel privind greșita interpretare a prevederilor art. 1599 coroborat cu art. 1605 C. civ., dar și prin raportare la proba invocată mai sus, recurenta apreciază că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ., decizia fiind lipsită de motivarea respingerii motivelor invocate.

Mai invocă recurenta-pârâtă și faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1508 C. civ.

În acest sens, reiterează faptul că instanța de prim control judiciar a reținut greșit că ar fi suficient ca un creditor să invoce neexecutarea obligației pentru ca sarcina probei să fie inversată, precum și faptul că pârâta nu a dovedit că și-a executat obligația.

Consideră că, în contextul în care intimata nu a putut aduce o probă contrarie în raport cu cele susținute de pârâta-recurentă în materie de livrări, recurenta-pârâtă a fost singura care a dovedit existența livrărilor. În plus, susține că, nu numai că intimata-reclamantă nu a administrat nicio probă, dar a făcut și o pretinsă aplicare a imputației plății abia în data de 25.01.2023, aceasta fiind vădit tardivă în conformitate cu reglementările invocate și reținute chiar de către instanță, cu neobservarea aplicabilității plenare a prevederilor art. 1506-1509 C. civ.

Arată și că, deși prima instanță a reținut că pârâta nu a indicat, în calitate de vânzător, contractele asupra cărora a efectuat livrările și a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1508 alin. (1) C. civ., totuși pârâta a efectuat această dovadă.

Acest algoritm de motivare în aplicarea normei indicate nu este conform cu situația de fapt dedusă judecății, în raport de probele administrate și, pe cale de consecință, netemeinic. Astfel, susține că, din punct de vedere al modului de redactare de către legiuitor a textului art. 1508 alin. (1) C. civ., rezultă că scopul urmărit de legiuitor este acela că, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, creditorul plății va indica debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Or, dacă plata obligației constând în livrare de marfă de către recurenta-pârâtă apare realizată în anul 2019, nu poate constitui termen rezonabil imputarea plății de către creditoare la un interval de 3 ani de la momentul livrării. În plus, în condițiile în care recurenta a arătat încă de la depunerea întâmpinării, în septembrie 2022, ce contracte a executat, apreciază că este îndeplinită în cauză indicarea de către debitor a contractelor asupra cărora a făcut imputația plății - ca premisă pentru inaplicabilitatea art. 1508 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, consideră că imputația plății efectuată de creditor este și tardivă și ineficace, sub aspectul anteriorității indicării de către recurentă a alocării livrărilor.

Mai învederează și că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că "termenul rezonabil" ar fi o noțiune care se apreciază de la caz la caz, în funcție de natura juridică a obligațiilor, dar și de practicile statornicite între părți, având în vedere circumstanțele unor relații periodice între părți.

Aceasta întrucât contractele, facturile și scadențele contractuale invocate de intimata-reclamantă nu pot justifica această interpretare. În opinia recurentei, aprecierea acestei noțiuni trebuia făcută, pe de o parte, în considerarea termenelor de livrare, care erau în toamna anului 2019, iar pe de altă parte, prin raportare la direcțiile jurisprudențiale ale CEDO, din care evocă o serie de considerente ale instanței de contencios european cu privire la durata rezonabilă a procesului, precum și prin raportare la definiția din DEX a termenului "rezonabil".

În concluzie, consideră că imputația plății efectuată de reclamantă nu are un caracter rezonabil. În egală măsură, susține că această imputație încalcă dispozițiile art. 1508 alin. (1) teza finală C. civ., datoria fiind litigioasă, aspect care în mod greșit a fost subsumat de către instanța de apel unei culpe comune (părți în egală măsură nediligente).

Așadar, susține că greșita aplicare a prevederilor art. 1508 C. civ. de către instanța de prim control judiciar este concretă și prin simpla acuzare a recurentei-pârâte de neaplicarea prevederilor art. 1507 C. civ., în condițiile în care intimata-reclamantă este cea care a făcut o imputație a plății cu încălcarea prevederilor art. 1508 C. civ., respectiv într-un termen nerezonabil din toate perspectivele semantice și de utilitate, cu privire la o datorie litigioasă, în cadrul deplinei desfășurări a procesului, fără să formuleze o cerere modificatoare potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Arată și că, dispozițiile art. 1509 C. civ. sunt clare sub aspectul condiționalului "dacă niciuna din părți nu face imputația plății", însă intimata-reclamantă a făcut imputația plății, chiar cu întârziere, astfel că instanța de apel nu putea aplica dispozițiile art. 1509 C. civ. fără a le pune în dezbaterea părților. Consideră că recurenta era îndreptățită să invoce prescripția extinctivă a dreptului de a pretinde de către intimata-reclamantă să se constate plăți alocate pe contractele nr. x și nr. 254, peste termenul de 3 ani de la momentul termenului executării respectivelor contracte. În concret, susține că intimata-reclamantă nu putea pretinde și nici instanța de apel nu putea să aplice o imputație a plății peste termenul prevăzut de art. 1517 C. civ.

Or, învederează că această condiție încălcată a imputației plății nu poate pune instanța în poziția unei auto-investiri suplimentare, întrucât nu a existat formal o cerere de modificare a cererii introductive din partea intimatei-reclamante, prin care să solicite constatarea imputării livrărilor declarate de pârâtă asupra unor obligații mai vechi, iar recurenta-pârâtă nu a fost de acord cu respectiva imputare și nici cu o modificare a acțiunii peste termen și din perspectiva evidentă a intervenirii unei prescripții extinctive împlinite.

Recurenta-pârâtă și-a subsumat aceste critici motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante care, la 2 iulie 2024, a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

La 22 iulie 2024, recurenta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Analizând recursul declarat în cauză, în temeiul motivelor invocate și a regulilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

O primă critică a recurentei privește încălcarea de către instanța de apel a principiilor disponibilității și rolului activ al judecătorului prin faptul că a confirmat soluția primei instanțe care a analizat situația livrărilor aferente unor contracte a căror analiză excedează obiectului cererii de chemare în judecată.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Recurenta-pârâtă arată că reclamanta nu a solicitat stabilirea dacă și în ce cantitate a fost executată obligația de a livra porumb aferentă contractelor nr. x/15.05.2019 și nr. y/05.06.2019 și nici nu a dovedit executarea acestor contracte.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dispozițiile legale sus enunțate arată că instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție cât și a apărărilor.

Raportând aceste texte legale la decizia atacată, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță de control judiciar a înlăturat această susținere (care este reiterată în recurs), reținând, pe baza probatoriului, care nu poate fi reanalizat în recurs, precum și pe baza apărărilor formulate de pârâtă în primă instanță și prin întâmpinare, că, deși aceste două contracte nu au fost invocate printr-un capăt al cererii de chemare în judecată, ambele părți au făcut referire la acestea în cadrul raporturilor contractuale dezvoltate în timp, existând divergență în poziția părților privind executarea acestora, în sensul că, pe de o parte, intimata-reclamantă consideră executate obligațiile aferente acestora, iar pe de altă parte, pârâta-recurentă nu a specificat pe facturile fiscale depuse la dosarul de fond în temeiul căror contracte și-a executat obligația de livrare, fiind aduse în discuție contractele nr. x/15.05.2019 și y/05.06.2019.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că lămurirea de către prima instanță a situației livrărilor din anul 2019 nu depășește cadrul procesual al învestirii, ci îl respectă, în concordanță cu prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., intrând în atribuțiile instanței de fond să lămurească situația de fapt în vederea stabilirii adevărului în cauză, respectiv în vederea stabilirii dacă și în ce cantitate a fost executată obligația de livrare de porumb de către recurenta-pârâtă prevăzută în contractele nr. x/12.06.2019, nr. y/01.07.2019, nr. z/10.07.2019 și nr. B592/23.07.2019, obiect al cererii de chemare în judecată.

Cât privește însăși reținerea de către instanța de apel, pe baza probelor administrate, a faptului că, prin livrările efectuate în cursul anului 2019, pârâta-recurentă a executat cu prioritate, integral, contractele nr. x/15.05.2019 și nr. y/05.06.2019, contracte anterioare celor care formează obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că acest aspect privește netemeinicia alegată a deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei, neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Prin urmare, instanța supremă reține că a fost invocată formal greșita aplicare a dispozițiilor art. 249 și art. 295 C. proc. civ., întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă urmărește readministrarea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situații de fapt cu privire la executarea obligației de livrare de porumb aferentă contractelor nr. x/12.06.2019, nr. y/01.07.2019, nr. z/10.07.2019 și nr. B592/23.07.2019, obiect al cererii de chemare în judecată.

Or, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă verificarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea probatoriului și stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1270 C. civ., cu consecința reținerii faptului că cele 1500 tone de porumb au fost livrate în executarea contractelor nr. x/15.05.2019 și y/05.06.2019, motivat de faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a înregistrat în contabilitate alocarea livrărilor pe aceste contracte. În acest sens, recurenta-pârâtă se prevalează de răspunsul depus la dosarul de fond de intimata-reclamantă, la 25.01.2023, însoțit de documentul intitulat "Anexa - procedură contabilă internă", precum și de facturile și avizele de însoțire a mărfii depuse la dosarul cauzei.

Instanța de recurs constată că recurenta invocă prevederile art. 1270 C. civ., pentru a susține reținerea greșită a alocării livrărilor, însă prin raportare la existența unor înscrisuri, cărora instanța de apel nu le-ar fi dat relevanță în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării deciziei recurate. Cu alte cuvinte, recurenta este, în realitate, nemulțumită de faptul că, în urma interpretării probatoriului administrat, instanța de apel nu a reținut că livrările efectuate de pârâtă în cursul anului 2019 au vizat doar contractele ce formează obiectul procesului, obligația fiind executată în integralitate.

Această argumentație prin care se tinde la restabilirea situației de fapt nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ține seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a reliefat că, din probele depuse la dosar, și care scapă controlului de legalitate specific recursului, rezultă că livrările efectuate de pârâta-recurentă nu acoperă întreaga cantitate contractată, fiind necesar să se stabilească ce contracte au fost executate, și care nu au fost.

Totodată, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care debitorul obligației de livrare a cantității de porumb nu a făcut imputația plății (cu excepția facturii nr. x/15.07.2019), deși avea acest drept potrivit art. 1507 C. civ., nu poate fi imputat creditorului obligației de livrare a produselor imputația într-un pretins termen nerezonabil, ambele părți ale relației comerciale fiind în egală măsură nediligente.

A mai reținut instanța de apel faptul că, întrucât toate cele 4 contracte erau deopotrivă scadente, garantate și la fel de oneroase - penalitatea prevăzută pentru neexecutarea obligației de livrare în termenul agreat de părți fiind aceeași, de 30%, imputația făcută de creditor respectă și regulile prevăzute de imputația legală prevăzută de art. 1509 C. civ., aplicabil în ipoteza în care niciuna dintre părți nu ar fi făcut imputația plății.

Așadar, a reținut că, prin livrarea cantității de 1.983,28 tone de porumb s-au considerat executate contractele cele mai vechi, respectiv nr. B151/15.05.2019 și nr. B254/05.06.2019, pentru o cantitate de 1.500 tone de porumb, iar restul de 484,83 tone s-a imputat asupra contractului următor în ordinea vechimii, nr. B511/12.06.2019, acesta fiind considerat executat parțial.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanța de apel a dat eficiență principiului efectului devolutiv al apelului și a verificat modalitatea în care părțile și-au executat obligațiile asumate, dacă imputația plății a fost realizată corect de către intimata-reclamantă și ce contracte au rămas neexecutate.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind motivarea contradictorie de către instanța de apel a efectuării legale a imputației plății de către intimata-reclamantă, motivat de faptul că, pe de o parte, s-a reținut faptul că înregistrările contabile trebuie să reflecte realitatea operațiunilor juridice, iar pe de altă parte, nu s-a indicat de ce intimata-reclamantă a procedat în mod legal, în opoziție cu recurenta-pârâtă, care ar fi procedat de o manieră neconformă legii.

Așa cum s-a arătat în precedentele considerente, prima instanță de control judiciar a prezentat într-un mod logic și lipsit de contradicții raționamentul juridic în baza căruia a ajuns la concluzia că intimata-reclamantă a realizat în mod corect imputația plății în ordinea vechimii obligațiilor, în condițiile în care pârâta-vânzător nu a precizat ea însăși în cuprinsul facturilor, deși avea acest drept conferit de dispozițiile art. 1507 C. civ., ce contracte a înțeles să onoreze.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de apel nici nu a reținut că aceasta din urmă a procedat într-un mod nelegal, ci, raportat la situația de fapt stabilită pe baza probatoriului, și care scapă analizei instanței în această etapă procesuală, din care rezultă că pârâta nu a precizat ce datorie înțelege să execute prin livrările efectuate, a aplicat în mod judicios dispozițiile art. 1508 C. civ., privind imputația plății efectuată de creditor.

De altfel, recurenta-pârâtă nici nu contestă lipsa mențiunilor de pe facturi, însă înțelege să își manifeste nemulțumirea față de modul de apreciere a probatoriului de către instanța de apel, care a confirmat soluția instanței de fond, în defavoarea autoarei prezentei căi de atac.

În acest context se reține că a fost invocată formal și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1508 C. civ., întrucât, în realitate, recurenta urmărește reevaluarea probatoriului cu înscrisuri și prezumții, în scopul demonstrării unei situații contrare celei reținute de instanța de apel cu privire la realitatea înregistrărilor contabile, pe de o parte, și cu privire la contractele care au fost executate, pe de altă parte.

De altfel, în expunerea acestei critici, recurenta-pârâtă ignoră considerentele instanței de apel mai sus expuse, prin care prima instanță de control judiciar a răspuns aceleiași critici formulate în apel, încercând, prin reluarea criticilor deja cenzurate de prima instanță de control judiciar, să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, și în ce privește interpretarea greșită a termenului "rezonabil" în care poate fi făcută imputația plății, recurenta face apel la probatoriul administrat în cauză, anume contracte, facturi, scadențele contractuale invocate de intimata-reclamantă și pretins comunicate doar în primăvara anului 2022, susținând că situația de fapt care rezultă din coroborarea acestui probatoriu nu justifică interpretarea dată de instanța de apel.

Însă în recurs se verifică legalitatea aplicării legii la starea de fapt așa cum au stabilit-o instanțele devolutive, iar nu reaprecierea probatoriului în scopul stabilirii unei alte situații de fapt asupra căreia să se aplice dispozițiile legale invocate de recurentă.

În altă ordine de idei, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 1509 C. civ. fără a le pune în discuția părților ci, în construirea silogismului judiciar prin care a validat efectuarea imputației plății în temeiul art. 1508 din același cod, a reținut că imputația făcută de creditor respectă și regulile prevăzute de imputația legală prevăzută de art. 1509 C. civ.

Cu alte cuvinte, a reținut că, și în situația în care s-ar fi demonstrat că imputația plății a fost făcută de creditor cu depășirea termenului rezonabil, părțile fiind practic în ipoteza în care niciuna dintre ele nu ar fi făcut imputația plății, urmare a aplicării regulilor prevăzute de art. 1509 C. civ. privind imputația legală rezultă că recurenta-pârâtă debitoare s-ar fi găsit în aceeași situație, de vreme ce imputația făcută de creditor respectă ab initio și regulile prevăzute de imputația legală.

Nu în ultimul rând, instanța supremă nu poate primi susținerile recurentei-pârâte privind faptul că, prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, la 08 septembrie 2022, aceasta a făcut imputația plății, arătând ce contracte a executat, întrucât, pe de o parte, dispozițiile art. 1507 C. civ. dispun că imputația plății de către debitor se face la momentul efectuării plății, nu ulterior, iar pe de altă parte, indicarea globală a unei cantități de porumb ce a fost livrată în cursul anul 2019 către intimata-reclamantă nu se circumscrie unei imputații a plății făcută de debitoare ci unei apărări de fond care a fost verificată atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, care, urmare a intepretării probatoriului, au concluzionat în sensul că pârâta-recurentă nu a făcut dovada executării obligațiilor aferente tuturor contractelor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată. Așadar, instanța supremă reține că, în realitate, prin invocarea acestei critici, recurenta-pârâtă urmărește o reapreciere a probatoriului în vedere reținerii unei alte stări de fapt cu privire la cantitățile de porumb livrate către intimata-reclamantă, aspect incompatibil cu analiza pe care o poate face instanța de recurs.

În ce privește critica recurentei-pârâte privind faptul că recurenta era în drept să invoce prescripția extinctivă a dreptului reclamantei de a pretinde să se constate plăți alocate pe contractele nr. B151 și B254, peste termenul de 3 ani de la momentul termenului executării respectivelor contracte, instanța supremă reține că aceasta a fost formulată pentru prima dată direct în etapa recursului, astfel că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită spre analiză în această etapă procesuală.

Cu privire la facturile de penalități, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și ale art. 155 Codul fiscal, motivat de faptul că, instanța de apel a interpretat în mod greșit textul clauzei IV pct. 2 din cuprinsul contractelor, în sensul că facturile de penalități pot fi emise oricând ulterior termenului de 5 zile agreat pentru emiterea facturilor. În opinia recurentei, textul contractual se interpretează în sensul în care creditorul este obligat să emită factura tocmai pentru ca debitorul să aibă documentul contabil de descărcare/justificare a plății.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la posibilitatea casării unei hotărâri atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât interpretarea clauzelor contractuale reprezintă o chestiune de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Tot o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, a dezvoltat recurenta-pârâtă cu referire la respingerea martorului propus de apelanta-pârâtă, în prezent recurentă, în etapa apelului.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În ce privește aspectul că, prin respingerea acestei probe, instanța de apel a omis să soluționeze partea a doua a motivului 7 de apel, cu privire la invocarea preluării de datorie de către F. S.R.L., instanța supremă reține că recurenta-pârâtă ignoră considerentele instanței de apel, care, pe de o parte, a reținut că aspectul invocat de apelanta-pârâtă reiese din înscrisurile de la dosar, iar, pe de altă parte, a reținut, urmare a administrării probatoriului cu înscrisuri, o neexecutare a obligației contractuale de către pârâta-recurentă, parțial pentru contractul nr. x/12.06.2019, și total pentru contractele nr. x/01.07.2019, nr. y/10.07.2019 și nr. 592/23.07.2019.

Instanța supremă reține că motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum și la susținerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată, din examinarea considerentelor deciziei civile recurate, că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de respingere a apelului declarat de pârâta-recurentă, răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită într-o manieră ce permite controlul judiciar în etapa superioară a recursului, criticile, subscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1857 din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2024.