ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2334/2023

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2023

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.516, art. 1.270 C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere de 0,15%/zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii neridicate de 3.500.000 RON, începând cu data de 01.06.2020 până la 24.09.2021, ca urmare a neexecutării dispozițiilor art. 5.4 și art. 1.2 din contract, cuantumul penalităților la data introducerii cererii fiind de 2.525.250 RON. A solicitat obligarea reclamantei la plata penalităților de întârziere și în continuare, până la data preluării mărfii.

În drept, au fost invocate art. 205, art. 209, art. 453 C. proc. civ. art. 1.270, art. 1.321 și urm., art. 1.635 și urm. C. civ.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2022, prima instanță a respins solicitarea pârâtei de prorogare a discutării probelor.

Prin încheierea din 16 martie 2022 a fost respinsă proba testimonială solicitată de pârâtă.

Prin sentința nr. 35/2022 din 23 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.500.000 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.04.2020.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.700 RON, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins apelul pârâtei împotriva încheierilor din 19 ianuarie 2022 și 16 martie 2022.

A fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței nr. 35 din 23 martie 2022, fiind schimbată în parte sentința în sensul respingerii cererii principale și a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum și al obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 35.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.372,30 RON, reprezentând onorariu de avocat și 19.303 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat depășirea limitelor învestirii și încălcarea dispozițiilor art. 477 și art. 479 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a verificat legalitatea și temeinicia sentinței în limitele criticilor din apel, ci a procedat la rejudecarea cauzei în mod direct, făcând o proprie judecată a cererii introductive, fără să precizeze motivele pentru care sentința primei instanțe este nelegală.

Astfel, nu au fost analizate considerentele primei instanțe privitoare la condițiile răspunderii civile contractuale, deși acestea erau limitele învestirii în apel, nefiind exercitat controlul de legalitate asupra raționamentului primei instanțe conform art. 479 C. proc. civ.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra culpei contractuale în raport cu art. 5.4. și 5.5. din contract, apreciind că nelivrarea mărfii este imputabilă înseși reclamantei, deși în cauză nu a fost invocată excepția de neexecutare a contractului, depășind și sub acest aspect limitele învestirii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1.350, art. 1.530, art. 1.531 și art. 1.548 C. civ.

S-a susținut că soluția instanței de apel se grefează exclusiv pe neîndeplinirea condiției vinovăției, sens în care s-a reținut lipsa culpei pârâtei, nefiind analizate și restul condițiilor răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.530 și art. 1.531 C. civ.

Totodată, hotărârea este nelegală și netemeinică raportat la prevederile art. 1.548 C. civ. deoarece instanța de apel nu a verificat dacă prezumția de culpă a fost răsturnată, limitându-se să rețină că pârâta trebuia să respecte opțiunea cumpărătorului iar, anterior livrării efective, reclamanta avea obligația de a înștiința pe adresa de e-mail a pârâtei data trimiterii mijloacelor de transport precum și tipul acestora. Or, aceste aspectele nu reprezintă cauze justificative de neexecutare în sensul legii.

A mai criticat recurenta și încălcarea dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.672 C. civ., arătând că, potrivit art. 5.1 și art. 5.3 din contract, obligația de livrare a mărfii, obligație esențială, aparținea pârâtei, în calitate de vânzător, la art. 5.6 fiind prevăzute remediile juridice la îndemâna cumpărătorului în caz de neexecutare.

Potrivit recurentei, bunurile vândute sunt bunuri de gen, fiind necesară individualizarea prealabilă de către vânzător, în vederea livrării, conform art. 1.678 C. civ.. Concret, pârâta, ulterior individualizării bunurilor, trebuia să anunțe reclamanta, în perioada agreată contractual, că marfa este pregătită pentru livrare. Prin urmare, obligația reclamantei de înștiințare cu privire la modul în care urmează a fi ridicată marfă este ulterioară operațiunii de individualizare a mărfii.

Or, potrivit raționamentului instanței de apel, în sensul că reclamanta avea obligația de a-și exprima opțiunea de preluare a mărfii, anterior primirii vreunei informări din partea pârâtei că marfa este pregătită de livrare, rezultă că reclamanta și-a asumat o obligație pur potestativă - cumpăr dacă vreau - ceea ce nu este în concordanță cu termenii contractului și cu intenția părților.

A mai susținut recurenta că interpretarea instanței de apel contravine și dispozițiilor art. 1.671 C. civ., clauzele îndoielnice din contractul de vânzare interpretându-se în favoarea cumpărătorului.

De asemenea, potrivit uzanțelor dintre părți, în momentul în care marfa era pregătită de livrare, pârâta obișnuia să înștiințeze reclamanta în acest sens, astfel că era necesar acordul prealabil al pârâtei pentru trimiterea mijloacelor de transport.

Cu privire la acordul de încetare a contractului, s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.186 și art. 1.196 C. civ., instanța de apel apreciind eronat că înregistrarea fără nicio obiecțiune a facturii storno nr. x/02.07.2020 face dovada acordului de voință în sensul încetării raporturilor contractuale în condițiile stipulate prin înscrisul din 02.07.2020.

Susține recurenta că acordul, în cuprinsul căruia sunt inserate renunțări la drepturi, nu este valabil, deoarece nu l-a semnat, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 1.270 C. civ.. Mai mult, fiind cuprinse clauze de renunțare la drepturi, acordul trebuia încheiat în formă autentică.

Totodată, raționamentul instanței de apel încalcă și dispozițiile art. 13 C. civ., care prevede că renunțarea la drept nu se prezumă, astfel că nu se putea constata că renunțările la drept din cuprinsul acordului sunt supuse mecanismului ofertei și acceptării ofertei, pentru că renunțarea la drept este un act unilateral, ce presupune exclusiv voința părții care face renunțarea. Prin urmare, în lipsa semnării acordului, acesta nu produce efecte juridice în privința reclamantei.

În continuare, a arătat că înregistrarea facturii storno, în care se face referire la numărul și data acordului de încetare, nu poate proba faptul că acesta a produs efecte sau că ar fi fost legal încheiat, de vreme ce reclamanta nu avea posibilitatea să determine sau să influențeze mențiunile inserate de emitent.

Înregistrarea facturii storno nu s-a realizat în executarea acordului de încetare, acesta fiind contestat de reclamantă, așa cum rezultă din notificările comunicate și din promovarea cererii, ci strict ca urmare a restituirii de către pârâtă a sumei de 3.500.000 RON, operațiune ce trebuia reflectată în contabilitate.

De asemenea, din perspectiva dispozițiilor art. 13 C. civ., sunt lipsite de relevanță aspectele reținute cu privire la buna relație dintre părți, raționamentul instanței de apel fiind speculativ.

În ceea ce privește soluția asupra cererii reconvenționale, recurenta a arătat că, deși soluția de respingere este corectă, considerentele sunt nelegale, întrucât se întemeiază pe efectele prevăzute la pct. 3 III din acordul de încetare, prin care s-a prevăzut că părțile nu mai au nicio pretenție una față de cealaltă decurgând din contractul nr. x/29.04.2020, reiterându-se că acordul nu putea produce efecte, nefiind însușit prin semnătură de reclamantă.

Totodată, s-a arătat că nu se înțelege de ce pârâta ar fi restituit prețul contractului, pentru ca ulterior să pretindă obligarea reclamantei la plata de penalități de întârziere pentru o pretinsă neexecutare a unei obligații de preluare a mărfii, fiind evident că, urmare a restituirii prețului, contractul nu mai putea fi executat.

La 14 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunii nulității, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a depășit limitele învestirii, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 477 și art. 479 din același cod.

Se pretinde că instanța de apel nu a verificat legalitatea și temeinicia sentinței în limitele criticilor din apel, care au vizat analiza condițiilor răspunderii civile contractuale, ci a procedat la o proprie judecată a cererii introductive, fără să precizeze motivele pentru care sentința primei instanțe este nelegală. De asemenea, s-a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra culpei contractuale în raport cu art. 5.4 și 5.5 din contract, concluzionând că nelivrarea mărfii este imputabilă reclamantei, deși pârâta nu a invocat excepția de neexecutare a contractului.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

Cu privire la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și judecata în apel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată." iar, potrivit art. 479 alin. (1) din același cod, "Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță."

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din textul art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluțiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul este indivizibil.

În cauză, acțiunea în răspundere contractuală a reclamantei a fost admisă în primă instanță, fiind obligată pârâta la plata sumei de 3.500.000 RON, reprezentând daune-interese, ca urmare a neexecutării obligației de livrare a unei cantități de 500 tone de porumb.

Asupra învestirii instanței în apel, se impune a se arăta că pârâta a atacat soluția de admitere a acțiunii, invocând netemeinicia și nelegalitatea sentinței, ca urmare a greșitei înțelegeri și interpretări a raporturilor derulate între părți, sens în care a reluat susținerile din cuprinsul întâmpinării depuse în primă instanță, formulate însă cu titlu de motiv de apel, solicitând instanței de apel să se pronunțe cu privire la valabilitatea încheierii contractului și a acordului de încetare, dar și asupra neîndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale.

Apărarea pârâtei, transformată în motive de critică în apel, s-a întemeiat pe susținerea, alternativă, a trei ipoteze: prima, în care pretinsul drept la daune-interese își are izvorul într-o convenție care, în realitate, nu s-a putut perfecta ca instrumentum; o alta, în care, admițând încheierea valabilă a contractului și opozabilitatea clauzelor acestuia, a invocat încetarea raporturilor în mod amiabil, conform înscrisului propus de reclamantă la 02.07.2020; și ultima, în care a susținut, pentru cazul nevalabilității acordului de încetare, neîndeplinirea condițiilor pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală deoarece, deși livrarea mărfii nu a avut loc, neîndeplinirea acestei obligații este imputabilă reclamantei, care nu și-a manifestat opțiunea de preluare a mărfii ținute la dispoziția sa în interiorul perioadei de livrare, 29.04.2020-31.05.2020, prin notificarea în prealabil a trimiterii mijloacelor de transport necesare în vederea livrării, așa cum prevedeau art. 5.4. și 5.5 din contract.

Înalta Curte notează astfel că sentința nu a fost criticată numai sub anumite aspecte punctuale, ceea ce ar fi presupus ca instanța de apel să procedeze la analiza hotărârii în limitele trasate de apelantă, prin examinarea criticilor în oglindă cu argumentele primei instanțe, ci, dimpotrivă, prin cererea de apel a fost contrazis întreg raționamentul tribunalului, pentru aceleași susțineri formulate cu titlu de apărări în fața acestuia, apelanta deducând instanței de apel rejudecarea în tot a fondului cauzei.

Prin urmare, apelul pârâtei a antrenat devoluțiunea totală a cauzei, potrivit art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel fiind astfel ținută să procedeze la o rejudecare în fond a cererii introductive, cu luarea în considerare a susținerilor ambelor părți, fiind astfel netemeinice criticile recurentei în sensul depășirii limitelor învestirii.

În continuare, se reține că pârâta a supus analizei instanței de apel atât conținutul clauzelor contractuale, cât și chestiunea de fapt a neexecutării contractului din culpa exclusivă a reclamantei înseși, care, deși a avut inițiativa încheierii contractului și a achitat în avans prețul mărfii, nu și-a mai manifestat opțiunea de preluare a cantității de porumb în perioada de 29.04.2020-31.05.2020, conform clauzelor 5.4 și 5.5, ulterior solicitând încetarea contractului și restituirea prețului, fără nicio altă pretenție.

Instanța de apel, în cadrul situației de fapt reținute, a stabilit că între părți a fost încheiat un contract de vânzare, care nu a fost executat, fiecare dintre acestea susținând că faptul nelivrării se datorează culpei celeilalte părți.

Pornind de la verificarea și interpretarea clauzelor contractului, instanța de apel a procedat la analiza răspunderii contractuale a pârâtei, spre a aprecia dacă, în raport cu situația de fapt ce rezultă din probe, pârâta se face vinovată de neexecutarea obligației de livrare, aceasta din urmă susținând, încă din primă instanță, culpa reclamantei, apărăre care se circumscrie excepției de neexecutare a contractului.

Ca o consecință, contrar susținerilor recurentei, fiind dedusă judecății o acțiune în răspundere contractuală și având în vedere criticile ce i-au fost supuse spre analiză, instanța de apel era obligată să stabilească, în cadrul analizei condițiilor răspunderii, caracterul imputabil sau neimputabil al neexecutării obligației de livrare, din analiza contractului și a probelor administrate reținând în concret că, în realitate, culpa neexecutării aparține reclamantei.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că instanța de apel, corect devoluând cauza în întregime, ca urmare a învestirii sale în acest sens de către pârâtă, a verificat situația de fapt stabilită de prima instanță, precum și aplicarea legii la această situație, prima instanță de control judiciar exercitându-și rolul prevăzut de norma legală în ceea ce privește analiza temeiniciei și legalității sentinței apelate. Or, rejudecând pe fond, instanța de apel a ajuns la concluzii diferite de cele ale primei instanțe, evidențiind erorile de judecată ale tribunalului și netemeinicia sentinței.

De altfel, prin invocarea acestui motiv de casare, recurenta nu supune propriu-zis analizei nici criticile din apel, care au determinat devoluțiunea totală a cauzei și nici modul efectiv de exercitare a atribuțiilor legale de către instanța de apel, ci nemulțumirea că situația de fapt și de drept reținută în apel nu concordă cu apărările sale și cu propriul mod de reprezentare a obligațiilor asumate convențional, aspect care, în limitele permise art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va fi examinat în cele ce urmează.

Recurenta a invocat și cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri poate fi cerută când (...) hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită sau încălcarea normelor de drept material."

Potrivit unor prime critici, se invocă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1.350, art. 1.530, art. 1.531 și art. 1.548 C. civ.

Recurenta susține că soluția instanței de apel se grefează exclusiv pe neîndeplinirea condiției vinovăției pârâtei în neexecutarea obligației contractuale, sens în care a reținut lipsa culpei acesteia, nefiind verificate și restul condițiilor răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.530 și art. 1.531 C. civ.. De asemenea, raportat la dispozițiile art. 1.548 C. civ., instanța de apel nu a verificat dacă prezumția de culpă a fost răsturnată.

Criticile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Potrivit art. 1.530 C. civ., "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației."

În cadrul răspunderii contractuale, obiectul probei îl reprezintă stabilirea culpei și întinderea prejudiciului, întrucât contractul dovedește preexistența obligației iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă prin simplul fapt al neexecutării.

În cauză, valoarea daunelor-interese pentru neexecutare a fost stabilită anticipat de părți conform clauzei penale prevăzute la art. 5.6 pct. iii) din contract.

Asupra situației deduse judecății, instanța de apel a reținut că, la data de 29.04.2020, a fost încheiat contractul de vânzare a cantității de 5000 tone de porumb, prețul de 3.500.000 RON fiind achitat de reclamantă, în calitate de cumpărător, livrarea mărfii în perioada agreată - 29.04.2020-31.05.2020 -neavând însă loc, fiecare dintre părți susținând că neîndeplinirea obligației de livrare are drept cauză culpa celeilalte. Așadar, neexecutarea obligației de livrare este un fapt cert, recunoscut și necontestat de părți, disputa purtându-se asupra culpei contractuale.

Față de aceste argumente, rezultă că aspectul pe care instanța de apel trebuia să-l stabilească în cauză este dacă neexecutarea s-a produs din culpa pârâtei, fiind astfel neîntemeiate susținerile recurentei privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.530 și art. 1.531 C. civ.

Totodată, este adevărat că art. 1.548 C. civ. instituie prezumția de culpă a debitorului prin simplul fapt al neexecutării, însă această prezumție este una relativă, debitorul având dreptul să dovedească contrariul.

În speță, pârâta s-a apărat invocând dispozițiile art. 5.4 și art. 5.5 din contract, potrivit cu care marfa trebuia livrată în perioada 29.04.2020 - 31.05.2020, la opțiunea cumpărătorului, vânzătorul obligându-se să dispună încărcarea porumbului în camioane sau în garnituri de tren în urma instrucțiunilor cumpărătorului, comunicate pe email, înainte de livrare, obligație neexecutată de reclamantă.

Instanța de apel, din analiza și interpretarea clauzelor contractuale, a reținut temeinicia susținerilor pârâtei, livrarea mărfii fiind condiționată de opțiunea reclamantei, în calitate de cumpărător, care, anterior livrării, era obligată să înștiințeze pârâta, în calitate de vânzător, cu privire la trimiterea mijloacelor de transport.

Reținând că, din probele administrate, reclamanta nu și-a exprimat opțiunea de a prelua marfa, neinformând pârâta cu privire la data preluării și trimiterea mijloacelor de transport cu acest scop, instanța de apel a stabilit că, deși contractul nu a fost executat, marfa nefiind livrată, neexecutarea nu se datorează culpei pârâtei, ci culpei înseși a reclamantei, care nu a respectat art. 5.4 și 5.5 din contract.

Or, la această concluzie s-a ajuns întrucât pârâta, în calitate de debitor al obligației neexecutate, a răsturnat prezumția vinovăției sale, dovedind că, potrivit contractului, ordinea executării prestațiilor asumate de părți presupunea ca, anterior livrării mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător, să își exprime opțiunea de preluare a mărfii, notificând pârâta cu privire la trimiterea mijloacelor de transport.

Rezultă astfel, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel, a verificat incidența dispozițiilor art. 1.548 C. civ., numai astfel putând reține că neexecutarea contractului nu îi este imputabilă pârâtei, ci reclamantei.

În consecință, stabilindu-se că neexecutarea nu are drept cauză culpa debitorului obligației, nefiind îndeplinită această condiție esențială a răspunderii, în cauză nu se mai impunea analiza existenței prejudiciului, acest aspect nemaiprezentând relevanță pentru atragerea răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât, în continuarea raționamentului său, instanța de apel a dat eficacitate acordului propus de către reclamantă, reținând că părțile au agreat încetarea amiabilă a contractului.

Nu pot fi avute în vedere nici susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 1.270, art. 1.672 și art. 1.678 C. civ.

Instanța de apel a supus analizei sale și a interpretat clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, stabilind în mod corect voința concordantă a părților.

A reținut că părțile au încheiat un contract de vânzare, pârâta vânzător obligându-se față de reclamantă, în calitate de cumpărător, să țină la dispoziția acesteia și să îi vândă o cantitate de 5.000 tone de marfă în perioada 29.04.2020-31.05.2020, opțiunea cumpărării aparținând reclamantei.

Astfel, obligațiile contractuale ale reclamantei, în calitate de cumpărător și creditor al obligației de predare, fiind clare, neexistând clauze îndoielnice, în cauză nu se impunea ca instanța de apel să apeleze la metoda de interpretare prevăzută de art. 1.671 C. civ.

Raportat la art. 5.5 din contract, marfa trebuia livrată în perioada 29.04.2020-31.05.2020, la opțiunea cumpărătorului iar, conform art. 5.4, pârâta vânzător se obliga să dispună încărcarea mărfii în urma înștiințărilor reclamantei cumpărător, comunicate pe email, înainte de livrare.

Prin urmare, instanța de apel a reținut judicios că obligația reclamantei în calitate de cumpărător era aceea de a prelua marfa, stabilind că pârâta avea obligația corelativă de a o preda sau livra, însă, pentru a intra în posesia mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător, trebuia să înștiințeze în prealabil pârâta cu privire la trimiterea mijloacelor de transport necesare în vederea preluării mărfii. Or, valorificând probele din dosar, instanța de apel a reținut neexecutarea de către reclamantă a oricăror demersuri de preluare a mărfii.

Din perspectiva aplicării art. 1.270 și 1.672 C. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel, urmare unei interpretări corecte a legii și a contractului, a stabilit judicios prestațiile asumate, cât și ordinea de executare a acestora, obligația esențială a pârâtei de a livra marfa, în calitate de vânzător, fiind subsecventă exercitării dreptului și, totodată, obligației reclamantei de a-și manifesta opțiunea de preluare, în calitate de cumpărător.

În ceea ce privește problema individualizării mărfii, dispozițiile art. 1.678 C. civ., pretins încălcate de instanța de apel, prevăd că "Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului."

Or, potrivit art. 2.1 din contract, "vânzătorul livrează cumpărătorului cantitatea de 5.000 tone (...)" iar, potrivit art. 2.2, "cantitatea va fi stabilită la încărcarea mărfii în mijloacele de transport în locația Siloz Urlați, jud. Prahova, în conformitate cu certificatele de cantitate emise de o companie de inspecție de prim rang, la alegerea și pe cheltuiala cumpărătorului și/sau confirmarea cantității de către reprezentantul cumpărătorului și/sau bonul de cântar emis de silozul locului de încărcare în camioane sau în garniturile de tren, la opțiunea cumpărătorului. Aceasta va fi determinată prin cântărirea mijloacelor de transport la plin și la gol pe un cântar omologat și verificat metrologic din dotarea punctului de încărcare."

Rezultă astfel că părțile au convenit ca individualizarea mărfii să se realizeze, în modalitatea aleasă de reclamanta cumpărător, potrivit opțiunii acesteia și pe cheltuiala ei, cu ocazia încărcării mărfii în mijloacele de transport.

Așadar, operațiunea de individualizare trebuia realizată numai cu consursul reclamantei-cumpărător iar, din perspectivă temporală, aceasta nu putea fi anterioară, așa cum greșit se susține, ci numai ulterioară obligației aceleiași părți de a informa pârâta cu privire la opțiunea de preluare a mărfii și la transmiterea mijloacelor de transport.

Prin urmare, instanța de apel, reținând că obligația pârâtei de a livra marfa, în calitate de vânzător este subsecventă exercitării de către reclamantă a opțiunii de preluare, în calitate de cumpărător, nu a încălcat dispozițiile art. 1.678 C. civ.

Susținerile privind uzanțele existente între părți nu pot fi analizate, vizând aspecte de fapt, care nu intră în competența instanței de recurs.

În continuare, recurenta critică considerentele instanței de apel prin care s-a reținut valabilitatea încheierii și eficacitatea acordului de încetare a contractului din 02.07.2020.

Aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.186 și art. 1.196 C. civ. este invocată formal, întrucât ceea ce nemulțumește recurenta este modul în care instanța de apel a apreciat un înscris aflat la dosar, factura storno nr. x/02.07.2020, valențele date acesteia și mențiunilor pe care le cuprinde, în cadrul valorificării probatoriului, punând în discuție temeinicia hotărârii și nu incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică se susține că acordul de încetare a contractului, în cuprinsul căruia sunt inserate renunțări la drepturi, nu este valabil, deoarece nu a fost semnat de reclamantă, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 1.270 C. civ.. Mai mult, fiind cuprinse clauze de renunțare la drepturi, acordul trebuia încheiat în formă autentică.

Recurenta contestă existența acordului de voință asupra încetării contractului, exprimat în formele prevăzute de art. 1.240 C. civ., criticând faptul că în mod greșit s-a dat relevanță juridică unor acte unilaterale ale părților și unor mijloace de probă.

Potrivit 1.240 C. civ., "Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între aceste sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele corespunzătoare."

Rezultă astfel că legea distinge clar între act juridic, înțeles ca un acord bilateral de voință sau contract, deci ca negotium iuris și înscrisul constatator al actului juridic. Dacă legea nu prevede expres altfel, înscrisul este necesar doar ca probă, și nu pentru însăși formarea valabilă a acordului de voință.

Prin urmare, critica recurentei privind nevalabilitatea acordului de încetare ca urmare a nesemnării este contrazisă de dispozițiile C. civ., care instituire regula formării contractului prin simplul acord de voință, solo consensu, nefiind cerută o formă specială a exteriorizării voinței de a contracta, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, instanța de apel, în raport de situația de fapt reținută și probele administrate, pornind de la faptul că inițiativa încetării contractului a avut-o însăși recurenta, prin propunerea draftului de acord, inclusiv a condițiilor exprese ale încetării, având în vedere corespondența electronică purtată între părți și maniera similară în care părțile au conlucrat anterior, când s-au considerat reciproc angajate contractual, acceptarea fără rezerve de către pârâtă a propunerii de încetare, prin emiterea facturii storno și restituirea prețului, înregistrarea de către recurentă a facturii storno fără obiecțiuni și pasivitatea ulterioară încasării prețului, - așadar, întemeindu-și raționamentul atât pe actele unilaterale ale părților, cât și pe conduita subiectivă a acestora, a putut concluziona în mod legal, în sensul art. 1.240 și art. 1.196 C. civ., că, în cauză, a fost dovedit acordul părților la încetarea contractului.

Criticile conțin și o componentă de netemeinicie, însă instanța de recurs, în această etapă procesuală, nu este abilitată de lege în a reconsidera faptele analizate sau probele dosarului.

Cât privește neîndeplinirea formei autentice, trebuie arătat că legea civilă nu impune ad validitatem forma autentică în cazul tranzacțiilor privitoare la drepturi de creanță, cu consecința netemeiniciei criticii. Contractul dintre părți este unul consensual, prin urmare, și acordul în vederea încetării acestuia s-a încheiat valabil tot prin simpla manifestare de voință a părților.

Tranzacția extrajudiciară care presupune compromisul părților, respectiv acceptări și renunțări reciproce, fiind o convenție, nu se confundă cu renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, prevăzută de art. 408 C. proc. civ., ca act unilateral al reclamantului, care poate fi făcută prin înscris autentic sau verbal în ședința de judecată și consemnată în încheiere.

Totodată, a mai invocat recurenta și încălcarea dispozițiilor art. 13 C. civ., potrivit cu care renunțarea la drept nu se prezumă, instanța de apel apreciind greșit că renunțările la drept din cuprinsul acordului sunt supuse mecanismului ofertei și acceptării ofertei, deși renunțarea la drept este un act unilateral, ce presupune voința exclusivă a părții care face renunțarea.

Așa cum rezultă din considerentele deciziei, instanța de apel, pe baza probelor de la dosar, a reținut că, la data de 02.07.2020, reprezentantul reclamantei a trimis reprezentatului pârâtei un draft de acord de încetare a contractului, conform căruia, s-a convenit ca pârâta să storneze factura nr. x/29.04.2020 și să restituie reclamantei suma de 3.500.000 RON reprezentând prețul mărfii, prestații executate de pârâtă la 02.07.2020, la rândul său reclamanta înregistrând în contabilitatea proprie factura storno. De asemenea, părțile au agreat ca, urmare acestui acord, să nu mai aibă una față de cealaltă nicio altă pretenție decurgând sau în legatură cu executarea contractului nr. x

Față de cele reținute, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că acordul de încetare reprezintă, nu un act unilateral, așa cum susține recurenta, ci o convenție consensuală, cu consecința incidenței prevederilor art. 1.186 si art. 1.196 C. civ., pe care le-a aplicat la situația de fapt reținută conform probelor administrate.

Oferta de a contracta propusă de către reclamanta însăși și acceptată de pârâtă conține prevederi clare și explicite, raționamentul instanței de apel prin care s-a acordat eficacitate acestora nefiind întemeiat pe prezumții, așa cum greșit se pretinde, ci pe probele analizate coroborat cu atitudinea subiectivă a părților, care, prin acțiunile sau inacțiunile lor anterioare introducerii acțiunii au relevat executarea acordului întocmai cum a fost convenit, confirmându-i astfel valabilitatea.

Or, aprecierea finală asupra probelor și modul concret în care acestea au fost valorificate de instanța de apel, față de dreptul suveran al judecătorilor fondului de a stabili concludența probelor potrivit popriei lor convingeri, nu pot face obiectul analizei în recurs.

În cele din urmă, în raport cu argumentele deja expuse, vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, și criticile aduse considerentelor instanței de apel cu privire la respingerea cererii reconvenționale.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta A. S.A. să achite intimatei B. S.R.L. suma de 5.900,02 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta A. S.A. să achite intimatei B. S.R.L. suma de 5.900,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2023.