ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1732/2025

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15.07.2019, reclamanta S.C. ROMAERO S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială "A." - I.N.C.A.S. București (în continuare, "I.N.C.A.S."), solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 243.549,16 euro - reprezentând cota de finanțare de 50% aferentă activităților derulate de către S.C. ROMAERO S.A., în calitate de partener P2 în cadrul Programului B., demonstratorul C., în perioada 2015-2016 -, a dobânzii legale, calculată de la data scadenței și până la plata efectivă a sumei datorate, precum și a cheltuielilor de judecată.

Pârâtul I.N.C.A.S. a formulat întâmpinare, invocând excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității, și cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să constate că între părți a intervenit compensarea de drept pentru suma de 177.705,65 euro și, prin urmare, să constate inexistența dreptului de creanță al S.C. ROMAERO S.A., respectiv existența unui drept al său de creanță de 74.947,01 euro, rămas după compensare; a pretins, totodată, acordarea cheltuielilor de judecată.

La rândul său, reclamanta-pârâtă a opus pârâtei-reclamante excepția prescripției.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 3294/29.12.2022, prin care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei-pârâte cu privire la cota de finanțare pentru anul 2015 și a respins, ca fiind prescris, capătul de cerere principală care viza aceste pretenții, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei-pârâte cu privire la cota de finanțare pentru anul 2016, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al pârâtei-reclamante, excepția inadmisibilității cererii principale, a respins în rest, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. ROMAERO S.A., a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, căile de atac fiind respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 1933/13.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Această decizie a fost recurată de S.C. ROMAERO S.A., prin administrator judiciar D. - Filiala București, care a solicitat casarea ei, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivare, a susținut că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material; a invocat, astfel, cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsecvent expunerii situației de fapt, recurenta a combătut soluția dată de instanța de apel excepției prescripției dreptului material la acțiune.

A susținut că exigibilitatea creanțelor reprezentând cotele de finanțare aferente anilor 2015 și 2016 a intervenit la 31.05.2017, iar momentul de început al curgerii termenului de prescripție îl reprezintă auditurile fiscale realizate în cadrul proiectului - când a cunoscut valoarea cotei de 50% pe care trebuia să o primească de la intimat - și nu data întocmirii formularului C, astfel cum a stabilit curtea de apel.

Printr-o altă critică, recurenta a imputat curții de apel că, negându-i notificării nr. x/21.05.2018 efectul întreruptiv, a aplicat greșit art. 1.522 alin. (1) și (2) C. civ.

A reliefat că întreruperea cursului prescripției s-a produs și prin plățile parțiale ale debitului care - opus statuării curții de apel - reprezintă acte de recunoaștere tacită, în sensul art. 2.538 alin. (2) C. civ., deoarece au fost efectuate în îndeplinirea obligației de achitare a cotei de 50%, echivalent al cotei asigurate din fondurile Uniunii Europene.

În continuare, autoarea recursului a contestat interpretarea dată de instanța de fond art. 7 din acordul ferm de colaborare nr. 921/03.04.2009, contradictorie cu reținerea obligației asumate de I.N.C.A.S., potrivit art. 1 și 2 din convenția nr. 1786/17.04.2015, de a finanța integral cheltuielile aprobate pentru activitățile din cadrul proiectului.

Criticând dispoziția de respingere a pretențiilor aferente cotei de finanțare pentru anul 2016, recurenta a arătat că a cheltuit suma de 571.000 euro și este îndreptățită la a primi 70.889 euro pentru desfășurarea activităților din proiectul B., față de sumele pe care le-a încasat de la Uniunea Europeană și pârât.

Prin întâmpinare, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Aerospațială "A." - I.N.C.A.S. București a invocat excepția nulității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

La 03.06.2025, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Deliberând cu prioritate asupra excepției nulității recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, în temeiul art. 248 alin. (1) rap. la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform alin. (3) teza întâi al aceluiași articol, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Articolul 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3). Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor adecvată, astfel încât să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - de care s-a prevalat recurenta -, legala motivare a recursului presupune nu numai indicarea dispoziției pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau greșit aplicată, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecății instanței de control devolutiv.

Neobservarea în construcția recursului a regulilor amintite atrage sancțiunea nulității, incidentă nu numai în cazul în care lipsesc criticile de nelegalitate, ci și atunci când ele sunt neregulat invocate sau ridicate formal, când vizează aspecte de netemeinicie sau reprezintă o reluare exactă a susținerilor expuse în etapele procesuale anterioare, fără a fi adecvate obiectului recursului, reprezentat de decizia pronunțată în apel.

Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Notând preliminar că recursul privește exclusiv soluția dată cererii principale, Înalta Curte reține că disputa litigioasă dintre părți derivă din încheierea, la 15.04.2009 - între pârâtul I.N.C.A.S., S.C. ROMAERO S.A., reclamanta, actuala recurentă, și terți - a acordului ferm de colaborare pentru participarea la realizarea proiectului «JTI B. - Platforma Tehnologică "E."». Ulterior, prin convenția nr. 1786/17.04.2015, recurenta, în calitate de partener P-2 și intimatul I.N.C.A.S. au convenit ca activitatea celei dintâi să continue în perioada 2015-2016 în cadrul programului B., cu modulul "demonstratorul C.".

Prin cererea principală introdusă la 15.07.2019, recurenta a solicitat ca intimata să fie obligată să-i plătească suma de 243.549,16 euro, aferentă activităților pe care le-a derulat în cadrul programului "B. - demonstratorul C." în anul 2015 - o sumă de 172.660,16 euro - și 2016 - o sumă de 70.889 euro - și dobânda legală aferentă.

Un prim segment al recursului vizează înlăturarea motivului de apel îndreptat împotriva dispoziției prin care tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile reprezentând cota de finanțare din anul 2015.

Corelând prevederile celor două convenții încheiate de părți și probele administrate, curtea de apel constatat că sunt neîntemeiate susținerile prin care actuala recurentă arăta, pe de o parte, că începutul curgerii prescripției este marcat de auditurile financiare și nu de întocmirea formularelor C, iar pe de altă parte, că, prin notificarea nr. x/2018, cursul prescripției a fost întrerupt.

A conchis că părțile litigante au convenit să facă decontarea sumelor pe baza unui deviz postcalcul, astfel că declanșarea cursului prescripției depinde de momentul întocmirii formularului C, de decont, care, în fapt, a intervenit la 17.02.2016, moment la care recurenta a cunoscut exact sumele de bani pe care putea să le obțină de la intimat pentru cota de finanțare aferentă anului 2015.

Aceste coordonate plasează raționamentul judiciar, la finalul căruia a fost stabilit momentul de început al curgerii termenului de prescripție, în sfera statuărilor de fapt, întrucât, prin intermediul său, au fost valorificate voința părților exprimată în convențiile încheiate, precum și probatoriul administrat. Așa fiind, criticile care îl combat, propunând exclusiv reevaluarea probelor administrate, excedează limitele controlului judiciar configurat în recurs de prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pășind la examinarea argumentelor referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive, instanța supremă reține că decizorie în refuzul curții de apel de a conferi efect întreruptiv notificării nr. x/2018 este constatarea că actuala recurentă nu a inițiat demersul judiciar în termen de 6 luni de la comunicarea ei, așa cum prevede art. 2.540 C. civ.

În raport cu această statuare, necontestată, nu vor fi examinate condițiile pe care art. 1.522 C. civ. le prescrie pentru ca notificarea să producă efectul de punere în întârziere, câtă vreme, independent de concluziile acestei analize, ea nu este aptă să influențeze validitatea soluției curții de apel.

Înlăturarea de către curtea de apel a art. 2.537 pct. 1 și art. 2.538 C. civ. este, deopotrivă, atașată stării de fapt, întrucât dezlegarea potrivit căreia plățile efectuate nu întrerup prescripția dreptului la acțiune având ca obiect recuperarea unor pretinse diferențe nedecontate din fondurile europene se întemeiază exclusiv pe valorificarea probatoriului administrat, din care curtea a conchis că pârâtul recunoaște numai câtimea pe care a plătit-o.

În concluzie, segmentul de recurs care combate confirmarea de către instanța de apel a dispoziției prin care prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Al doilea segment al recursului vizează confirmarea în apel a respingerii pretențiilor reprezentând cote de finanțare aferente anului 2016.

Analiza deciziei recurate reflectă că, în examinarea pretențiilor aferente anului 2016, instanța de apel a antamat exclusiv aspecte de temeinicie a acestora, în sensul că a coroborat probele - raportul de expertiză contabilă și înscrisurile administrate de pârât - cu dispozițiile inechivoce ale celor două contracte.

În subsecvența acestui proces deliberativ, a constatat că este neîntemeiată cererea actualei recurente, de a-i fi decontate, din componenta de finanțare provenind din Programul național de cercetare dezvoltare 2, sume refuzate la plată din componenta de fonduri europene.

De vreme ce criticile expuse de recurentă în secțiunea 2.3 a memoriului de recurs combat evaluarea probei cu expertiză de către curtea de apel și interpretarea dată condițiilor de finanțare convenite de părți, trebuie conchis că ele vizează chestiuni în întregime circumscrise situației de fapt, nesusceptibile de cenzură în recurs, cale extraordinară de atac care permite exclusiv verificarea hotărârii atacate prin prisma regulilor de drept aplicabile, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, întrucât, în integralitatea lor, criticile propuse de recurenta-reclamantă contravin art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată incidentă sancțiunea nulității, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. ROMAERO S.A., prin administrator judiciar D. - Filiala București, împotriva deciziei civile nr. 1933/13.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2025.