ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 487/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 23.08.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare Aerospațială - Elie Carafoli - I.N.C.A.S. București S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 2.979.000 euro, reprezentând cota de finanțare de 50%, aferentă activităților derulate de către reclamantă, în calitate de partener - P2 în cadrul proiectului B. în perioada 2009-2014, la plata dobânzii legale, calculate la suma datorată, de la scadență până la data plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 969 și art. 998 C. civ.

Prin încheierea din 16.02.2018, Tribunalul București – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat dosarul în vederea repartizării la una dintre secțiile civile ale aceleiași instanțe din cadrul Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a III-a Civilă sub nr. x/2017**.

Prin încheierea din 11.05.2018, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă sub nr. x/2017***.

Prin sentința civilă nr. 3425/14.11.2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cotele de finanțare aferente anilor 2009-2013 și a respins aceste pretenții, constatând prescripția lor sub aspect extinctiv. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cota de finanțare aferentă anului 2014 și a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 846.500 euro, reprezentând cota de finanțare aferentă anului 2014 și de 105.592 euro, cu titlu de dobândă legală calculată de la 03.09.2015 și până la 16.08.2017, precum și în continuare până la achitarea efectivă a sumei de 846.500 euro. A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.210,78 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă debitului în cuantum de 846.500 euro, precum și suma de 3.527,40 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 105.592 euro.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta, cât și pârâtul, au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 134/25.02.2020, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei și a admis apelul declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiate cererile de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând cotă de finanțare aferentă anului 2014 și la plata cheltuielilor de judecată. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelantul-pârât a sumei de 27.691,12 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1312/06.10.2020, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 134/25.02.2020 formulată de pârât, în sensul că a respins ca neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de 846.500 euro.

Împotriva deciziei civile nr. 134/25.02.2020 a Curții de Apel București – secția a V-a Civilă, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, a susținut că dispoziția de respingere a apelului său a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor legale în materia prescripției, respectiv Decretul nr. 167/1958 și cele din C. civ.

În prealabil, recurenta a prezentat situația de fapt, arătând că la 15.04.2009 a achiesat, în calitate de partener - P2 la acordul ferm de colaborare nr. 921/03.04.2009, ce a fost încheiat în vederea constituirii C., care a participat, în calitate de "Partener asociat" la Platforma tehnologică "Smart Fixed Wing Aircraft" (SFWA) din JTI – "B.", finanțat în cadrul PC7 în perioada 2007-2013.

Astfel, în cadrul acestui proiect, repartizarea activităților și a contribuției fiecărui partener la bugetul global s-a efectuat în funcție de activitățile tehnice asumate anual în care a fost implicat, de opțiunea și capacitatea tehnică dovedită, acceptată de conducerea Platformei tehnologice SFWA.

Potrivit recurentei, pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate la art. 7 din acord și nici nu a notificat-o pe recurentă cu privire la eventuale impedimente în obținerea fondurilor, respectiv a cotei de 50% alocate în cadrul PNCD2 sau referitor la îndeplinirea sau neîndeplinirea unor condiții pentru accesarea acestora, astfel încât să aibă posibilitatea analizării oportunității continuării raportului juridic născut prin acordul nr. 921/2009, în lumina noilor condiții, de reducere, practic, a prețului pentru serviciile prestate, la nivelul de 50% din valoarea acestora.

De altfel, după primul an de activitate în cadrul proiectului B., recurenta a solicitat clarificări de la pârât; prin adresa nr. x/03.05.2010 pârâtul i-a comunicat că pentru anul 2009 în WP 3.1 pentru proiectul B., contribuția României de 50% a fost de 52.500 EURO, urmând a fi plătită de către ANCS în 2010, iar pentru anul 2010 contribuția României de 50% este de 250.000 euro și va fi plătită de către ANCS în 2010 .

A apreciat recurenta că, prin transmiterea acestei adrese, a fost indusă în eroare de către pârât cu privire la partea de finanțare de 50%, întrucât a fost asigurată că există suportul financiar necesar acoperirii acestei cote, iar ulterior pârâtul nu a informat-o despre obligația de a îndeplini anumite condiții pentru obținerea efectivă cotei de 50%.

Astfel, s-a aflat în imposibilitate de a-și acoperi integral costul activităților în cadrul proiectului, conform art. 7 alin. (3) din acord, iar suma datorată de pârât este de 2.979.000 euro, sumă ce reprezintă cota de cofinanțare de 50%, aferentă activităților derulate de recurentă, în calitate de partener - P2 în cadrul proiectului B. în perioada 2009-2014, pe care le-a detaliat pentru fiecare an din acest interval.

Referitor la prescripția dreptului material la acțiune, recurenta a apreciat că pot fi luate în considerare și analizate două termene de la care prescripția începe să curgă, și anume: fie data încasării contribuției de 50% de la Uniunea Europeană, fie data la care s-au finalizat auditurile financiare în cadrul proiectului, conform corecțiilor financiare ulterioare și notelor de debit întocmite, în baza cărora a fost necesară recuperarea sumei de 112.660,63 euro; această procedură de corecții financiare este importantă, deoarece se răsfrânge și asupra cotei de 50% pentru care s-a obligat pârâtul.

În contra celor reținute de instanța de apel la pagina 14 paragraf 7, recurenta a arătat că auditurile finale ale proiectului, care au generat corecții financiare, sunt prevăzute în contractul încheiat de către pârât și ulterior de fiecare membru participant în parte, cu Uniunea Europeană. Ca atare, acestea reprezintă elemente care, deși nu au fost prevăzute în acordul nr. 921/2009, impun obligații fiecărei părți participante la proiect, astfel că pot fi luate în considerare pentru stabilirea momentului de la care prescripția începe să curgă.

Recurenta a mai arătat că a fost de bună-credință, a întreprins demersuri anterioare pentru încasarea diferenței de 50%, cu efect de întrerupere a cursului prescripției, respectiv Adresa nr. x/04.05.2010, fiind asigurată de către pârât că va încasa cota de 50% de cofinanțare cel târziu la data finalizării proiectului, când urma a fi efectuată desocotirea finală.

A mai susținut că, deși pârâtul a depus, cu ocazia judecării apelului, inclusiv contractul de finanțare semnat pentru acoperirea cotei de 50%, acesta nu a făcut dovada comunicării, către recurentă, a informațiilor legate de modalitatea de obținere a acestor fonduri. Această chestiune este esențială, deoarece nu se poate invoca lipsa sa de reacție sau pasivitatea în ceea ce privește situația cofinanțării, ci dimpotrivă, fiind de bună-credință, a acceptat informațiile funizate de către intimat ca fiind adevărate, aspecte contrazise ulterior prin atitudinea și susținerile acestuia pe parcursul prezentului litigiu, toate aspectele îmbrăcând chiar forma înșelăciunii.

Totodată, în opinia recurentei, cursul prescripției a fost întrerupt prin notificările nr. x/21.09.2015 și nr. y/16.06.2017, transmise pârâtului prin intermediului executorului judecătoresc.

Recurenta a mai arătat că pretențiile sale aferente perioadei 2009-2013 sunt fondate.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material aplicabile în cauză, dând o altă interpretare și un alt scop acordului nr. 921/2009, deciziei Autorității Naționale pentru Cercetare Științifică și actelor subsecvente, în sensul că numai o organizație de cercetare ar fi putut obține cofinanțarea aferentă activităților din cadrul proiectului "B.".

Totodată, a relevat că nu ar fi putut să formuleze pretenții împotriva pârâtului pentru cota de finanțare pentru 2014, întrucât s-ar fi pus problema exigibilității la acel moment a unei asemenea creanțe, or dacă suma nu era exigibilă, nici dreptul la acțiune nu s-a prescris.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut că nu poate pretinde această cotă, întrucât nu este organizație de cercetare și că rolul pârâtului nu ar fi fost acela de unitate finanțatoare, iar acesta nu avea obligația de a deconta partenerilor în mod automat costul activităților depuse.

În continuare a mai arătat că acordul de colaborare este un contract sinalagmatic, caracterizat prin reciprocitatea obligațiilor dintre părți, context în care în mod eronat instanța de apel a apreciat că nu există vreo clauză contractuală din care să reiasă că s-a obligat să efectueze vreo prestație care să îi profite în vreun fel și în mod direct intimatului și care să constituie astfel temeiul obligației de plată a acesteia.

Or, curtea de apel a dat o nouă interpretare acordului nr. 921/2009, apreciind că numai intimatul a fost acela care și-a asumat o serie de obligații, printre care obligația de a coordona proiectul, de a avea responsabilitatea administrativă și tehnică a realizării acestuia (art. 3 din acord, care nu se referă și la responsabilitatea financiară), de a încheia la nivelul PNCD2 contractul necesar acoperirii cotei de 50% de cofinanțare din venituri proprii ale consorțiului; această ultimă obligație a fost îndeplinită de intimat prin încheierea, cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, a contractului de finanțare nr. x/30.11.2010 pentru cofinanțarea participării României la activitățile întreprinderilor comune B..

A mai arătat că instanța de apel, independent de calificarea obligațiilor asumate de intimat ca fiind de rezultat ori de diligentă, a apreciat că din interpretarea coroborată a prevederilor contractului reiese că intimatul și-a asumat obligația de a suporta cota de finanțare de 50% din bugetul alocat și în conformitate cu regulile de decontare, deci doar pentru situația în care fondurile alocate în cadrul PNCD2 acopereau și costurile propuse spre decontare.

În acest sens, a subliniat că art. 7 din acord este foarte clar în ceea ce privește obligația intimatului, scopul fiind acela ca, la nivelul consorțiului, partenerii să își deconteze integral costurile activităților depuse pe bază de deviz post-calcul, cu obligația de a respecta strict bugetul alocat și regulile de decontare impuse de legislația în vigoare (alin. (3), sursa de finanțare fiind contribuția Uniunii Europene în pondere de 50% și contribuția de 50% asigurată de intimat din fondurile alocate în cadrul PNCD2 (alin. (4); pentru asigurarea acestei cote intimatul urma să încheie la nivelul PNCD 2, Modulul 3 (sau echivalent), contractul necesar (alin. (2).

Astfel, potrivit susținerilor recurentei, obligația asumată de pârât este una de rezultat, iar nu de diligentă, prevederile contractuale stabilind cu claritate obligația acestuia de a obține fondurile din care urmau a fi plătite sumele de bani achitate de partenerii contractuali pentru desfășurarea activităților ce formau obiectul contractului, acesta asumându-și, totodată, și o obligație de a da.

Or, în cauză instanța de apel reține că recurenta nu doar că nu a dovedit temeinicia pretențiilor sale, în contextul în care a arătat că a aflat, cu ocazia prezentului litigiu, despre existența contractului de finanțare și că a fost exclusă, în mod nejustificat de către pârât, de la a obținerea cotei de cofinanțare aferentă activităților derulate în cadrul proiectului B..

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a interpretat în mod exclusiv în favoarea pârâtului referatul de aprobare emis de președintele Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică, care a stat la baza emiterii deciziei nr. 9900/26.07.2010 și care nu îi este opozabil, apreciind în mod nelegal că sunt confirmate susținerile pârâtului, în sensul că ar fi fost aprobată doar decontarea activităților desfășurate de către organismele de cercetare din cadrul Asocierii, respectiv pârât și D..

A mai susținut că instanța de apel a apreciat că recurenta nu a susținut și nici nu a dovedit că este un organism de cercetare, iar din analiza contractului de finanțare și a celor patru acte adiționale reiese că nu s-a aprobat finanțarea din partea României cu vreo sumă de bani pentru recurentă, pentru anul 2014, întrucât nu a îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la statutul de organizație de cercetare.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că nu a știut de existența contractului de finanțare, care de altfel nu îi este opozabil, că pârâtul nu i-a comunicat că ar fi fost obligată să îndeplinească anumite condiții, de eligibilitate, în vederea obținerii cofinanțarii, deci anterior semnării contractului de finanțare. A solicitat să se constate că pârâtul nu a depus la dosarul cauzei niciun document din care să reiasă demersurile anterioare semnării contractului de finanțare, respectiv documentele care au fost de natură să elimine societatea recurentă de la obținerea cofinanțarii.

Recurenta a mai subliniat că pârâtul a încheiat contractul în calitate de contractor și ca reprezentant al consorțiului din care a făcut parte, conform art. 7 din acord. Ca atare, toate aspectele privind eligibilitatea, precum și toate obligațiile prevăzute la art. 6 din contractul de finanțare îi sunt opozabile în mod exclusiv pârâtului.

În continuare, a redat conținutul art. 8 din contractul de finanțare și a susținut că intimatul nu i-a comunicat niciodată condițiile ce ar fi trebuit îndeplinite și nici termenul, cu atât mai mult cu cât acestea trebuiau materializate printr-un act adițional la acord, instanța de apel preluând afirmațiile intimatului fără a se avea la bază cel puțin un document care să îi fie opozabil și din care să reiasă culpa sa exclusivă în lipsa obținerii cofinanțării.

Totodată, a mai arătat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cu atenție documentele aflate la dosar și să constate că nu prezintă relevanță dacă era sau nu organizație de cercetare la momentul încheierii contractului de finanțare, în contextul în care intimatul era contractor și conducător al consorțiului.

De altfel, potrivit susținerilor recurentei, apare ca fiind discriminatorie teza conform căreia intimatul și D. și-au putut recupera cheltuielile efectuate în proporție de 100%, iar recurenta doar 50%, scopul fiind cel arătat în cuprinsul art. 7 din acord, respectiv ca toți partenerii să își recupereze integral costul activităților depuse.

În ceea ce privește solicitarea dobânzii legale, ca pretenție accesorie, recurenta a precizat că aceasta va fi calculată prin raportare la data încasării efective a sumelor de bani.

În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 22.02.2021, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, apreciind că susținerile recurentei vizează exclusiv modul în care instanțele de fond au stabilit situația de fapt și care, astfel, nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

La 11.03.2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității, întrucât criticile invocate prin memoriul de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților. Doar recurenta a formulat punct de vedere.

Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimat prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A susținut că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile privind prescripția extinctivă din Decretul nr. 167/1958 și C. civ. în vigoare.

Înalta Curte reține că prevederile acestor acte normative au fost invocate pur formal, întrucât toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt.

Astfel, în motivarea cererii sale, autoarea căii de atac a prezentat obiectul și scopul acordului de colaborare nr. 921/2009, precum și detalii despre proiectul JTI – "B." și modul în care s-au desfășurat raporturile dintre părți, precum și aportul său financiar în perioada 2009-2014 pentru realizarea activităților asumate în cadrul acestui proiect.

De asemenea, a arătat că și-a îndeplinit obligațiile asumate cu bună-credință, dar s-a aflat în imposibilitate de a acoperi costurile asumate în proiect din cauza intimatei, deoarece nu i-a comunicat impedimentele în obținerea fondurilor și a indus-o în eroare cu privire la asigurarea suportului financiar. Lipsa culpei sale rezultă din demersurile efectuate către intimată, respectiv corespondența directă și notificările prin executor judecătoresc, precum și din faptul că a acceptat drept adevărate informații furnizate de aceasta, care ulterior, pe parcursului procesului, s-au dovedit nereale.

A mai criticat recurenta modul în care au fost interpretate, de către instanțele devolutive, clauzele acordului de colaborare încheiat între părți, susținând că au fost aplicate greșit normele stabilite prin decizia A.N.C.S. si prin actele subsecvente. De asemenea, a analizat raporturile juridice dintre părți, natura obligațiilor asumate, indicând înscrisuri din dosarul cauzei, pe a căror valoare probatorie și-a fundamentat instanța de apel raționamentul juridic, exprimându-și nemulțumirea față de argumentele reținute de instanța devolutivă de control judiciar. În acest context, recurenta a analizat clauze din acordul de colaborare nr. 921/2009, obligații din contractul de finanțare, corespondența dintre părți, referatul și decizia A.N.C.S., documente privind dovedirea condițiilor de eligibilitate, susținând că instanța de apel le-a interpretat eronat.

Înalta Curte subliniază că toate aceste susțineri reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, fiind critici de netemeinicie cu privire la decizia recurată.

Față de critica privind aplicarea greșită a normelor de drept material în materia prescripției extinctive, recurenta a susținut că, din modul de desfășurare a proiectului, se pot distinge două termene alternative de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv data încasării contribuției de 50% de la Uniunea Europeană și data la care s-au finalizat auditurile financiare în cadrul proiectului; însă, în cuprinsul memoriului său, nu a indicat expres care prevederi legale au fost încălcate și nici nu a explicat, în concret, pretinsul raționament eronat al instanței de apel din care rezultă aplicarea greșită a normelor de drept în materia prescripției extinctive, toate argumentele sale vizând situația de fapt și valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză.

Analiza memoriului de recurs relevă că autoarea căii de atac a reiterat motivele prezentate în apel, urmărind să obțină de la instanța de recurs reaprecierea situației de fapt cu privire la modul de desfășurare a proiectului și de îndeplinire a obligațiilor de către părțile litigiului pendinte, precum și reanalizarea probatoriului conform viziunii proprii asupra chestiunii litigioase.

În acest context, Înalta Curte reamintește că examinarea instanței de recurs este limitată de conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie. O asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală a recursului, față de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; așa fiind, reevaluarea situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar nu și al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul, context în raport de care, analizarea celorlalte chestiuni invocate în recurs nu se mai impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 134/25.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.