ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1061/2024

Ședința publică din data de 16 mai 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 24.03.2020, reclamanta ROMAERO S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.537,49 RON, reprezentând debit restant, precum și la plata în continuare a contravalorii lipsei de folosință a spațiului începând cu luna mai 2017 și până la data eliberării efective a spațiului care urmează să se stabilească prin proces-verbal întocmit de către executorul judecătoresc; a mai solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 4.086,44 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată de la 07.04.2017 și până la 12.03.2020, precum și în continuare până la data stingerii efective a debitului și de 238 RON, cu titlu de cheltuieli aferente transmiterii notificărilor nr. x/11.09.2018 și nr. y/11.09.2018, cu cheltuieli de judecată.

La 11.03.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere modificatoare, arătând că în completarea primului petit solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 43.891 RON, conversia în RON a sumei de 9.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului în perioada aprilie- iunie 2020.

La 23.04.2021, reclamanta a depus la dosar precizări, evidențiind că suma de 507.759 RON reprezintă valoarea lipsei de folosință a spațiului aferentă perioadei mai 2017-25.03.2020.

Prin sentința civilă nr. 3799/05.05.2021, Judecătoria Sectorului 1, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 3230/17.12.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește suma de 9.000 euro, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.537,49 RON, reprezentând contravaloare lipsă folosință pentru luna aprilie 2017, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 07.04.2017 și până la data achitării integrale a debitului; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1194/14.09.2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul și a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea situației de fapt și a parcursului judiciar, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că renunță la afirmația constatată de instanța de apel, conform căreia ar fi dedus judecății direct în faza procesuală a apelului pretenții decurgând din îmbogățirea fără justă cauză; aceasta deoarece, în realitate, soluționarea fondului litigiului rezidă în interpretarea art. 10 din contractul de locațiune.

Recurenta a susținut că instanța de apel a dat o altă interpretare voinței proprie a părților, ignorând faptul că a procedat la notificarea pârâtei sub aspectul obligației de a elibera spațiul până la 30.04.2017 și de a desemna un reprezentant pentru întocmirea procesului-verbal de predare-primire; în acest context, fiind îndeplinită corespunzător obligația de la art. 10.2 din contract, recurenta afirmă că nu a stat în pasivitate.

Potrivit recurentei, chiar și în ipoteza în care s-ar admite interpretarea curții de apel, potrivit căreia obligația de a încheia procesul-verbal de predare-primire era una comună ambelor părți, recurenta consideră că și-a îndeplinit partea sa de obligație, iar intimata este cea care a refuzat să coopereze, manifestând reaua-credință.

Referitor la concluzia instanței conform căreia solicitarea recurentei de desemnare a unui reprezentant ar fi fost vagă sau generală, a arătat că aceasta este rezultatul unei extinderi nejustificate a interpretării adresei nr. x/28.03.2017. Potrivit recurentei, chiar și în cazul în care o astfel de interpretare ar fi admisibilă, aceasta ar fi lipsită de relevanță în lipsa stabilirii unei date certe privind predarea spațiului, dat fiind că această operațiune presupune eliberarea efectivă a imobilului. Or, contrar celor reținute de instanța de apel, dovada că intimata nu și-a îndeplinit obligația de a preda spațiul rezidă în faptul că aceasta nu a desemnat niciun reprezentant pentru semnarea procesului-verbal de predare-primire.

În continuare, a criticat și constatarea făcută de instanța de apel cu privire la intimată în sensul că nu mai ocupa spațiul, evidențiind că simplul fapt că notificarea a fost returnată cu mențiunea "destinatar mutat" nu este suficient pentru a reține că spațiul a fost predat, mai ales în lipsa unui proces-verbal semnat. De asemenea, consideră nefondată aprecierea instanței cu privire la posibilitatea pătrunderii în spațiu, întrucât o astfel de acțiune ar fi implicat riscuri juridice, inclusiv de natură penală, în lipsa consimțământului pârâtei.

În concluzie, recurenta a afirmat că interpretarea dată de instanța de apel prevederilor contractului nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta o favorizează pe intimată care nu a și-a îndeplinit obligația de a preda spațiul pe baza unui proces-verbal și care nici nu a anunțat că l-a eliberat. A mai arătat că este eronată concluzia instanței de apel cu privire la lipsa folosinței spațiului în perioada mai 2017-02.07.2020 și starea de pasivitate a sa reținută, reiterând faptul că a comunicat intimatei notificarea din 24.03.2017, conform art. 10.4 din contract, fără a primi vreun răspuns, iar pasivitatea intimatei nu poate fi asimilată ca o culpă a recurentei.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 09.02.2024, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., subliniind că susținerile recurentei nu se circumscriu ipotezei de casare invocate; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 11.03.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, deși recurenta invocă ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel ar fi aplicat greșit normele de drept material, din analiza dezvoltării motivelor de recurs rezultă că aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate.

Astfel, recurenta reiterează, în esență, susținerile prezentate anterior în apel referitoare la interpretarea art. 10 din contractul de locațiune, la intenția comună a părților de la momentul încheierii convenției, precum și la propria conduită contractuală, pe care o apreciază ca fiind conformă obligațiilor asumate; în acest sens, susține că a notificat-o pe intimată în vederea predării spațiului la data încetării contractului și a desemnării unui reprezentant pentru semnarea unui proces-verbal de predare-primire, însă aceasta din urmă nu a dat curs demersurilor, manifestând o atitudine pasivă și de rea-credință.

Pornind de la aceste împrejurări, recurenta invocă faptul că instanța de apel ar fi acordat prevalență unei interpretări favorabile intimatei, în detrimentul probelor administrate și al notificărilor transmise anterior de aceasta.

Așadar, recurenta nu propune un raționament care să invalideze aplicarea legii de către instanța de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmărește o reanalizare a situației de fapt și a probelor, iar întreaga argumentație se focalizează pe neîndeplinirea de către intimată a obligațiilor ce îi reveneau. Criticile recurentei vizează, astfel, chestiuni de temeinicie ce țin de evaluarea conduitei părților și stabilirea culpei în neexecutarea obligațiilor, aspecte care excedează cadrului recursului și care nu răspund exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul și, întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-pârâte la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă ROMAERO S.A., prin administrator judiciar B. - Filiala București împotriva deciziei civile nr. 1194/14.09.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2024.