ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1709/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritoriala Cornu prin Primar, a solicitat să se constate îmbogățirea fără just temei a pârâtei cu suma de 225.881,4 RON, cu consecința obligării acesteia la restituire.

Prin sentința civilă nr. 783 din 26 iunie 2024, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel principal reclamanta A. S.R.L. De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierilor din 10 decembrie 2021 și respectiv din 9 martie 2022, prin care s-au respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității cererii, a formulat apel incident pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Cornu prin Primar.

Prin decizia civilă nr. 36 din 30 ianuarie 2025, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. MIZIL, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea în detaliu a situației de fapt și a istoricului litigiului, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea art. 9 alin. (2) și art. 14 C. proc. civ.. Dezvoltând această critică, s-a susținut nerespectarea limitelor judecății, astfel cum au fost trasate prin cererea de chemare în judecată și faptul că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanța de apel și-a întemeiat argumentația pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, care nu au fost invocate de părți și nu au fost puse în discuția acestora, contrar principiilor disponibilității și contradictorialității.

De asemenea, s-a imputat instanței de apel încălcarea art. 10 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a refuzului nejustificat de a obliga intimata-pârâtă să depună la dosarul cauzei factura pe baza căreia a înregistrat în evidențele contabile imobilul edificat de recurenta-reclamantă, deși s-a formulat și o cerere de înscriere în fals cu privire la acest înscris.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.345-1.348 C. civ., arătând că îmbogățirea fără justă cauză rezultă din faptul că, urmare a hotărârilor definitive pronunțate în dosarele nr. x/2015 și y/2015, recurenta-reclamantă a fost obligată să restituie suma reprezentând contravaloarea parțială a lucrărilor executate în beneficiul intimatei-pârâte, datorată conform contractului de cesiune de creanță nr. x și facturii nr. x/21.05.2014.

În aprecierea recurentei-pârâte, raportat la condițiile îmbogățirii fără justă cauze și față de probele dosarului, din care rezultă înregistrarea în evidențele fiscale a contractului de cesiune nr. x/11.10.2013 și plata parțială a sumei de 125.881,32 RON, intimata-pârâtă este ținută să restituie suma cu care s-a îmbogățit fără justă cauză.

Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Cornu prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul din 18 noiembrie 2025, a fost respinsă excepția nulității recursului invocată prin concluziile scrise formulate de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., reține următoarele considerente:

Recursul reclamantei este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care prevăd că se poate cere casarea unei hotărâri când au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori dacă au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Criticile circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se susține, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 14 din același cod, întrucât instanța de apel și-a fundamentat considerentele pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, fără ca aceste prevederi legale să fi fost invocate în cauză ori puse în discuția prealabilă a părților, sunt neîntemeiate, în raport cu cauza cererii de chemare în judecată.

Dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" . Astfel, potrivit principiului disponibilității, părțile determină conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual din perspectiva părților, obiectului și cauzei. Or, aceste elemente esențiale al cererii nu pot fi schimbate în căile de atac, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Așa fiind, se reține că, în cadrul prezentul litigiu s-a urmărit să se constate îmbogățirea fără justă cauză a intimatei-pârâte, cu consecința obligării acesteia la restituirea sumei de 225.881,4 RON, cu care a fost a fost micșorat patrimoniul recurentei-reclamante, ca efect al admiterii acțiunii părții adverse având ca obiect plata nedatorată, în dosarul nr. x/2015.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că, deși a dobândit prin cesiune creanța de 225.881,4 RON împotriva intimatei-pârâte, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de cedent în beneficiul acesteia din urmă în temeiul unui contract de achiziție publică, prin sentința nr. 1248 din 26 septembrie 2019, rămasă definitivă, instanța de contencios administrativ a stabilit caracterul nedatorat al creanței, față de neregulile constatate de Curtea de Conturi și a dispus restituirea plății parțiale nelegal încasate. Acest complex faptic a condus, în opinia părții, la îmbogățirea fără justă cauză a intimatei-pârâte cu suma de 225.881,4 RON, valoare cu care s-a diminuat patrimoniul recurentei-reclamante.

Or, din perspectiva limitelor învestirii instanței și, mai cu seamă, a cauzei cererii, se constată că, deși temeiul de drept invocat în fundamentarea pretențiilor deduse judecății l-a constituit art. 1.345 C. civ., care reglementează faptul juridic licit ca izvor de obligații extracontractual, situația de fapt calificată juridic are ca premisă existența unui raport juridic grefat pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, recurenta-reclamantă prevalându-se de calitatea de cesionar al dreptului de creanță având ca obiect contravaloarea lucrărilor de execuție aferente unui contract de achiziție publică al cărui beneficiar a fost intimata-pârâtă.

În privința situației de fapt expuse prin cererea de chemare în judecată, văzute ca fundament al dreptului ce se solicită a fi stabilit, se impune a se arăta că reclamantul este suveran, instanța fiind obligată să aplice normele de drept incidente la faptele alegate.

În acest context, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanța de apel a analizat incidența instituției îmbogățirii fără justă cauză, raportat la susținerile concrete ale autoarei demersului judiciar, prilej cu care a statuat asupra caracterului ilicit al faptului juridic invocat în sprijinul cererii. Astfel, s-a stabilit că recurenta-reclamantă nu se poate prevala în mod valabil de calitatea de creditor al unității administrativ teritoriale, din moment ce O.U.G. nr. 34/2006 reglementează modalitățile de atribuire și de încheiere a contractelor de achiziție publică, dispoziții care au fost eludate prin încheierea cesiunii de creanță dintre executantul lucrărilor și recurenta-reclamantă.

Prin urmare, se constată că instanța de apel, întemeindu-și considerentele pe dispozițiile O.U.G. nr. 34/2006, nu a depășit limitele judecății, cu consecința încălcării principiilor disponibilității și contradictorialității, consacrate prin dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 14 C. proc. civ., așa cum greșit s-a criticat, ci, dimpotrivă, s-a raportat la cauza cererii, care impunea verificarea îndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce determină concluzia că nu au fost nesocotite drepturile și interesele legitime ale părților litigante. Consecutiv, pentru aceleași rațiuni, vor fi înlăturate și susținerile privind caracterul străin al motivelor care au fundamentat soluția respingerii apelului.

Cât privește pretinsul refuz al instanței de apel de a obliga partea adversă să depună la dosar un înscris considerat ca fiind relevant de către recurenta-reclamantă în susținerea poziției sale procesuale, se reține că instanțele devolutive au libertate deplină de apreciere sub aspectul pertinenței, concludenței și utilității probelor solicitate de părți. De altfel, art. 10 alin. (2) C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu este relevant din perspectiva criticii formulate, întrucât are în vedere exclusiv dreptul instanței de a dispune, la cerere, înfățișarea unui mijloc de probă, părților revenindu-le obligația corelativă de a se supune dispozițiilor instanței.

Așadar, măsura respingerii probei nu poate fi cenzurată în recurs, critica cu acest obiect nefiind aptă a fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de argumentele expuse, se concluzionează că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează nerespectarea regulilor de desfășurare a procesului civil, prevăzute sub sancțiunea nulității.

În continuare, din perspectiva motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține caracterul generic, lipsit de acoperire argumentativă al susținerilor privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.345 - art. 1.348 C. civ.

În cauză, pe baza probelor, inclusiv a hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2015 și y/2015, ale căror considerente, bucurându-se de autoritate de lucru judecat, au facilitat probațiunea în prezentul litigiu, servind, practic, la stabilirea situației de fapt, s-a reținut, în esență, că cesiunea creanței născute din contractul de achiziție publică s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, fiind ignorată modalitatea de încheiere a contractelor de achiziție publică, având în vedere că nu au fost îndeplinite formalitățile de asigurare a opozabilității cesiunii, prin obținerea acordului prealabil al autorității contractante.

Prin urmare, instanța de apel a decelat, în esență, că faptele deduse judecății nu se circumscriu dispozițiilor art. 1.345 C. civ., neputându-se reține existența faptului juridic licit invocat, din moment ce recurenta-reclamantă nu poate opune în mod valabil intimatei-pârâte cesiunea încheiată cu încălcarea legii, neavând dreptul să încaseze contravaloarea lucrărilor de execuție de care a beneficiat autoritatea. Rezultă, implicit, că între conduita părții, care a încălcat legea cu prilejul încheierii cesiunii și soluțiile aferente litigiilor judecate definitiv între aceleași părți există o legătură cauzală ce nu poate fi ignorată, la baza restiturii plăților parțiale nelegal efectuate stând culpa recurentei-reclamante înseși.

Reținând, astfel, că recurenta-reclamantă a acționat pe riscul și răspunderea sa cu ocazia preluării informe a creanței, în calitate de profesionist fiind prezumată că a cunoscut precaritatea situației sale juridice, instanța de apel a conchis că partea nu este îndreptățită la restituirea pretinsă, în cauză fiind incidentă ipoteza vizată de art. 1.346 lit. c) C. civ., potrivit căreia îmbogățirea este considerată justă când rezultă dintr-un act îndeplinit de cel păgubit pe riscul său, ce exclude de plano aplicarea dispozițiilor art. 1.345 din același cod.

Or, aceste dezlegări în drept ale instanței de apel, pe care Înalta Curte, de altfel, le găsește judicioase, nu sunt combătute prin expunerea unor argumente de drept care să poată fi cenzurate în recurs.

Dimpotrivă, deși afirmă încălcarea dispozițiilor care reglementează îmbogățirea fără justă cauză, recurenta-reclamantă se mărginește, în esență, să reitereze cauza acțiunii sale, în sensul legitimității dreptului său de a încasa suma de 225.881,4 RON, în calitate de cesionar al acestei creanțe, ca urmare a stabilirii caracterului nedatorat al creanței și a dispunerii restituirii plăților parțiale nelegal efectuate, în cadrul litigiilor deja soluționate, cu trimitere la situația de fapt dedusă judecății și la probele dosarului, contrar exigențelor impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, câtă vreme recurenta-reclamantă nu se raportează, prin criticile formulate, la considerentele instanței de apel și nu arată în ce modalitate au fost înfrânte dispozițiile art. 1.345 - art. 1.348 C. civ., a căror încălcare o pretinde, rezultă că motivul de nelegalitate vizat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, urmând a fi înlăturat ca atare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu au fost dovedite vicii de nelegalitate care să reclame casarea hotărârii din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. MIZIL împotriva deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. MIZIL împotriva deciziei nr. 36 din 30 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2025.