ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1702/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1117 din 12 iunie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023, a fost admisă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata- pârâtă A. S.A., și respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta- reclamantă B.. împotriva deciziei civile nr. 522/A din 24 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în contradictoriu cu intimatele- pârâte A. S.A. și C. S.R.L.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamanta B.., la data de 15 octombrie 2025.

Examinând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de art. 503 C. proc. civ.. Dispozițiile legale menționate au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie să fie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv.

Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ce au fost soluționate de instanță, care s-a pronunțat asupra motivelor de casare invocate de parte.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.: "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României: "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Din cuprinsul textelor de lege menționate anterior rezultă că părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-civilă a reglementat condițiile examinării cauzei civile în grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, iar acest mod de determinare asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata".

Alin. (2) și alin. (3) al art. 503 C. proc. civ. reglementează alte motive pentru care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a contestației în anulare și care vizează, exclusiv, hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și de apel, care nu sunt susceptibile de recurs, invocându-se fie necompetența absolută sau încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței, fie existența unei erori materiale în dezlegarea dată recursului, fie omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de casare sau de a se pronunța asupra unuia dintre recursurile declarate.

În lumina acestor dispoziții, contestația în anulare poate fi formulată doar împotriva hotărârilor judecătorești și pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. în caz contrar, ar fi încălcat principiul legalității căii de atac, prevăzut de art. 457 din acest act normativ.

În cauza de față, prin decizia împotriva căreia a fost exercitată calea de atac a contestației în anulare a fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-reclamantă B.. împotriva deciziei civile nr. 522/A din 24 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, reținându-se, în esență, incidența dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., prin aceea că litigiul dedus judecății este unul care vizează materia asigurărilor, astfel încât hotărârile pronunțate de instanța de apel în această materie nu sunt susceptibile de exercitarea căii extraordinare de atac a recursului.

Prin contestația în anulare formulată, contestatoarea nu a indicat incidența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 503 C. proc. civ., mărginindu-se la a susține că în mod greșit instanța de recurs a apreciat că litigiul purtat între părți s-ar circumscrie materiei asigurărilor.

Raportând susținerile contestatoarei la dispozițiile legale care conțin motivele admisibile de contestație în anulare, se constată fără dubiu că acestea nu se încadrează în niciuna dintre situațiile în care legiuitorul a prevăzut această cale extraordinară de atac. Astfel, nu s-a invocat nici nelegala citare, nici necompetența instanței sau încălcarea normelor de alcătuire a instanței și nici nu se pune problema vreunei omisiuni de cercetarea a unui recurs sau a unor motive de recurs, din moment ce decizia contestată este una de inadmisibilitate a recursului, iar nu de soluționare a fondului acestuia.

Susținerea în sensul greșitei rețineri a încadrării litigiului într-unul vizând materia asigurărilor ar putea fi analizată prin prisma dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Așa cum se va argumenta în continuare, nici acest motiv de contestație în anulare nu este incident, astfel încât calea de atac exercitată de către contestatoarea B.. apare ca inadmisibilă.

Textul legal menționat vizează greșeli materiale cu caracter procedural, esențiale, determinante pentru soluția pronunțată, greșeli care să fi dus la pronunțarea unei soluții eronate. Atât în practică, cât și în doctrină, sunt considerate a fi erori materiale care să constituie potențiale motive de contestație în anulare: respingerea unui recurs ca tardiv, față de data înregistrării la instanță, deși la dosar se afla plicul cu data poștei din care rezulta că acesta fusese trimis în interiorul termenului de recurs; anularea unui recurs ca netimbrat, în pofida faptului că la dosar se află dovada achitării integrale a taxei judiciare de timbru; anularea unui recurs ca fiind formulat de către un mandatar fără procură, deși la dosarul cauzei se află atașată dovada mandatului dat de recurent etc.

În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greșeala materială care deschide calea contestației în anulare vizează o eroare formală, evidentă, care, deși distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi inițiată pentru remedierea unor greșeli decurgând din calificarea cererii, aprecierea probelor, interpretarea unor dispoziții legale ori din stabilirea eronată a situației de fapt.

Astfel, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, pentru că, dacă s-ar permite un astfel de demers procedural, în realitate, s-ar deschide calea unui veritabil recurs la recurs, adică reanalizarea aceluiași recurs prin redeschiderea unei judecăți soluționate definitiv, încălcându-se astfel securitatea raporturilor juridice, ceea ce legea nu permite.

În cauza de față, instanța de recurs a efectuat propria interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., stabilind natura litigiului ca fiind unul în materia asigurărilor.

Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia, din moment ce, în considerente, au fost expuse argumentele care susțin soluția de inadmisibilitate și aprecierea materiei în care s-a pronunțat hotărârea, făcându-se referire la prevederile art. 2199 alin. (1) C. civ. referitoare la contractul de asigurare și la împrejurarea că disputa litigioasă vizează neexecutarea obligației contractuale asumate de către asigurătorul A. S.A. de a-l despăgubi pe terțul prejudiciat, reținându-se astfel incidența dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în partea referitoare la cererile în materia asigurărilor.

Prin urmare, nu poate fi considerată o greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. interpretarea și aplicarea de către Înalta Curte a dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la situația de fapt dedusă judecății, deoarece, în realitate, contestatoarea critică modalitatea de soluționare de către Înalta Curte a excepției inadmisibilității recursului, urmărind să exercite un control judiciar asupra deciziei definitive a instanței de recurs, ceea ce nu poate fi primit.

Înalta Curte notează că prezenta contestație în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, nu poate fi primită pentru eventuala greșită aplicare a legii de către instanța de judecată, criticile în acest sens reprezentând motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în calea de atac a recursului, nu și în cadrul contestației în anulare, unde instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, fără a putea să examineze legalitatea soluției pronunțate. Or, prin intermediul contestației în anulare, nu se poate tinde la valorificarea unei erori de judecată.

Prin urmare, împrejurarea reclamată de contestatoare nu face parte din categoria greșelilor materiale care intră în sfera art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci tinde să repună în discuție dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca rezultat al evaluării elementelor dosarului, deci, tinde să repună în discuție modalitatea în care chestiunea litigioasă a fost rezolvată, cerând instanței învestite cu contestația în anulare un control de reformare a deciziei instanței de recurs.

Înalta Curte constată că aceste critici se referă la soluția pronunțată de instanța de recurs cu privire la excepția inadmisibilității căii de atac și la considerentele reținute, contestatorul urmărind să pună în discuție elemente ale cauzei, care nu privesc aspecte de ordin formal ale judecății, ci țin de dezlegarea dată de către instanța de recurs aspectelor litigioase.

Având în vedere cele expuse mai sus, reținând că, în realitate, criticile invocate nu vizează o greșeală materială în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și nici nu pot fi încadrate în celelalte motive limitative prevăzute de art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 1117 din 12 iunie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2023.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea B.. împotriva deciziei nr. 1117 din 12 iunie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2025.