Decizia nr. 1118/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2019 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub nr. x/2019, reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Prăjești, obligarea acesteia la plata sumei de 233.000 RON, reprezentând ajutor financiar de la bugetul de stat pentru reparații capitale, sumă atribuită prin H.G. nr. 673/2017, reprezentând creanță principală ce se cuvine bugetului general consolidat al statului, care nu a fost justificată și nici restituită în termenul prevăzut de dispozițiile legale; achitarea creanțelor bugetare accesorii formate din dobânzi și penalități de întârziere aferente creanței bugetare principale, ce urmează a fi calculate până la data plății efective a acesteia. În drept, a invocat art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 1470/2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 82/2001, respectiv art. 113 alin. (1) pct. 7 și art. 194 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, prin raportare la valoarea obiectului cererii. Prin cererea reconvențională formulată, a solicitat obligarea reclamantului să vireze în contul Parohiei suma de 367.000 RON, respectiv diferența dintre suma acordată prin H.G. nr. 673/2017 și suma provenită din veniturile parohiei. Prin sentința nr. 5745 din 6 iunie 2019, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 4 iulie 2019, sub același număr de dosar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1184 din 28 iulie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului-pârât, raportat la cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A admis în parte acțiunea, obligând-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât, a sumei de 178.060,16 RON. A respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. A respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 612/A din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 1184 din 28 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A admis apelul reclamantului formulat împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, obligând-o pe pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Prăjești și la plata către reclamantul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte, a dobânzilor și a penalităților de întârziere fiscale, aferente sumei de 178.060,16 RON, de la data deciziei și până la data plății efective. A menținut în rest sentința civilă apelată. Prin decizia nr. 1259/A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 612/A din 12 aprilie 2023, formulată de reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte și a dispus completarea dispozitivului deciziei menționate, în sensul obligării pârâtei Parohia Ortodoxă Prăjești la plata către reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte a sumei de 2.333 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Recursurile Împotriva deciziei nr. 612/A din 12 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul Secretariatul de Stat pentru Culte și pârâta Parohia Ortodoxă Prăjești. Recurenta Parohia Ortodoxă Prăjești a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanțele anterioare au nesocotit dispozițiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții și a solicitat, în probațiune, efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele precizate în fața primei instanțe și a instanței de apel, prin cele două puncte din obiecțiunile la raportul de expertiză inițial, reluate în memoriul de recurs. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că instanțele anterioare au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv legislația aferentă lucrărilor în construcții. În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, la art. 14 alin. (1), (4) și 5 din H.G. nr. 907/2016, la art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, la prevederile Legii nr. 10/1995 în ansamblul său, precum și la H.G. nr. 925/1995 și art. 12 din H.G. nr. 742/2018. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat întreaga legislație aferentă disciplinei în construcții și a aplicat greșit legislația incidentă lucrărilor de construcții, limitându-se la aprecierea motivelor în raport de O.G. nr. 82/2001, cu încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize care să conțină și cele două puncte pe care expertul nu le-a analizat în răspunsul acesteia la obiecțiunile pârâtei. Recurenta a evidențiat situația de fapt și dispozițiile legale incidente, greșit aplicate/interpretate în opinia sa, menționând că s-a conformat deciziei atacate, solicitând reproiectarea cu specificația cerută de curtea de apel, de a limita lucrările la soluția minimală. Contrar celor reținute de instanța de apel, a susținut că efectele calamității asupra bisericii sunt deficiențele structurale și nestructurale, consemnate în raportul de expertiză, care nu sunt înlăturate printr-o intervenție minimală. În cauză a fost întocmit un singur raport tehnic, care a fost completat cu rezultatul investigațiilor suplimentare efectuate asupra stării clădirii. A menționat că, pe baza investigațiilor s-a completat raportul tehnic de expertiză nr. x/2017 și s-a stabilit soluția de intervenție optimă. Raportul este un document suveran, impunându-se ca toate documentele precedente să fie modificate, în conformitate cu prevederile acestuia, inclusiv devizele de lucrări. A învederat că acesta este motivul pentru care situațiile de lucrări diferă de devizul preliminar, iar acest aspect este des întâlnit pe șantiere și permis explicit prin Ordinul nr. 839/2009 al Ministerului Dezvoltării Regionale, care, la art. 67 alin. (3), stabilește că "se permite schimbarea soluției tehnice ca urmare a decopertărilor sau releveelor de fundații". A apreciat că această ipoteză se pliază pe situația dedusă judecății, în sensul că s-a pornit de la un plan de măsuri preliminare, bazate pe observații directe, inițiatoare a demersurilor și a lucrării, iar pe parcurs, după efectuarea tuturor investigațiilor necesare, făcându-se completări și formulându-se concluzii finale.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia nr. 2346 din 30 octombrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a constatat nule recursurile declarate de reclamantul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte și de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Prăjești împotriva deciziei nr. 612A din 12 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În acest sens, Înalta Curte a analizat cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., posibilitatea încadrării criticilor deduse judecății prin cele două recursuri formulate în motivele de casare prevăzute de lege, referitor la recursul pârâtei Parohia Ortodoxă Prăjești (care interesează exclusiv în calea extraordinară de atac pendinte, raportat la obiectul acesteia), constatând că acesta cuprinde o enumerare a elementelor de fapt, care țin de modalitatea de interpretare a probatoriului și de texte de lege, fără ca acestea să poată fi încadrate într-unul din motivele de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului, dată fiind lipsa indicării, prin raportare la considerentele deciziei atacate, a modalității în care ar fi fost nesocotite regulile de drept aplicabile. Înalta Curte a constatat că, deși recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acestora, indicarea acestor motive fiind formală, în lipsa unei argumentații juridice apte de analiză în recurs. Impropriu fundamentate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care vizează ipoteza incursiunii puterii judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, susținerile recurentei prin care a solicitat efectuarea unei noi expertize judiciare în cauză, au fost apreciate că depășesc sfera de analiză specifică motivului de recurs invocat, fiind, în realitate, chestiuni de temeinicie plasate în afara controlului de legalitate specific instanței de recurs. Aceasta întrucât nemulțumirile generale ale părții și susținerile legate de modalitatea de interpretare a probatoriului nu puteau constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci puteau reprezenta, eventual, critici de netemeinicie, care fac obiectul analizei instanțelor devolutive. Aspectul utilității probelor în soluționarea procesului a fost considerat că reprezintă o chestiune de evaluare a potențialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce conturează cadrul factual, stabilit în vederea aplicării normelor incidente cauzei. Înalta Curte a notat că o atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluționarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei, chestiune care este exclusă cenzurii instanței de recurs, motiv pentru care reținerile instanței de apel, prin care a fost menținut raționamentul primei instanțe în legătură cu respingerea solicitării recurentei, de administrare a unei noi expertize, nu pot constitui obiect al verificării jurisdicționale în acest stadiu procesual. Asupra susținerilor referitoare la existența unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate a apreciat că nu se subsumau motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind lipsa indicării concrete a chestiunilor litigioase determinante, rămase în afara analizei instanței de rejudecare. Simpla enumerare a unor texte de lege a fost considerată că nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carențe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greșelilor anume imputate instanței de apel din această perspectivă. S-a reținut că, în realitate, recurenta a urmărit, în mod nepermis, devoluțiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situației de fapt, sens în care a precizat, în mod expres, că susține "cererea de efectuare a unei noi expertize cu obiectivele solicitate în fața primei instanțe și a cele de apel". Cum, însă, aceste susțineri se referă la elemente de fapt și la modalitatea de interpretare a probatoriului, Înalta Curte a remarcat că ele nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. În egală măsură, a notat că nici susținerile referitoare la încălcarea normelor de drept material redate, sub forma citării, prin cererea de recurs, nu evocă aspecte de nelegalitate, cât timp, fără a evidenția o eventuală nesocotire a acestora de către instanța de apel, în raport cu raționamentul logico-juridic ce fundamentează soluția atacată, recurenta s-a rezumat la invocarea unei greșite stabiliri a cadrului factual. În acest sens, a arătat că recurenta a formulat susțineri în sensul că "devizul anexat cererii de finanțare cuprindea lucrări care excedează cu mult intervenția minimală", în disonanță cu reținerile instanței de apel, potrivit cărora "pârâta-reclamantă a depus cererea pentru acordarea sprijinului financiar conform primei soluții minimale". Totodată, recurenta a arătat că "efectele calamității asupra bisericii sunt deficiențe structurale și nestructurale, observate și consemnate în raport, care nu sunt înlăturate prin intervenția minimală", în opoziție cu reținerile curții de apel, potrivit cărora "doar cheltuielile pentru intervenția minimală sunt conforme cu scopul pentru care a fost alocat sprijinul financiar". În aceeași manieră, apreciată ca nefiind adecvată procedural, Înalta Curte a constatat că recurenta a tins să justifice neconcordanța constatată de instanțele fondului între lucrările din devizul anexat cererii de finanțare și cele executate, indicând că "stabilirea precisă a lucrărilor ce se impuneau a fi executate pentru înlăturarea avariilor a necesitat efectuarea unor investigații suplimentare, care au necesitat timp", pentru a justifica necesitatea tuturor cheltuielilor efectuate din sprijinul acordat în temeiul H.G. nr. 673/2017, contrar probatoriului administrat. Instanța a considerat că o atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. Totodată, a observat, astfel, că recurenta intenționează să obțină o cenzurare a modalității de apreciere a probelor de către instanța de apel, precum și o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Susținerea existenței unei încălcări a dispozițiilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/1995, a prevederilor art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, a art. 14 din H.G. nr. 907/2016, invocate în cererea de recurs, respectiv a prevederilor H.G. nr. 925/1995 sau a dispozițiilor H.G. nr. 742/2018, menționate per se, în lipsa indicării modalității pretins eronate de aplicare a acestora, a fost apreciată că nu corespunde exigențelor de motivare a cererii de recurs, în acord cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât judecata înfăptuită în etapa procesuală a apelului nu a antamat aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice de care a înțeles să se prevaleze recurenta, ci s-a mărginit, în raport cu limitele învestirii instanței prin acțiunea reclamantului (dată fiind intrarea sub autoritate de lucru judecat a soluției primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale a pârâtei, ca efect al neformulării, de către partea interesată, a unor critici în acest sens) și cu apelurile formulate, la verificarea, cu ocazia devoluțiunii cauzei, a respectării, de către pârâtă, a scopului pentru care i-a fost alocat sprijinul financiar, potrivit H.G. nr. 673/2017, în raport cu caracterul urgent al lucrărilor necesare pentru înlăturarea calamităților naturale. În urma propriei verificări jurisdicționale a cauzei, instanța devolutivă de control judiciar, reținând cadrul legal incident, în acord cu cauza juridică a acțiunii reclamantului (constând în nejustificarea, în raport cu prevederile art. 15 din H.G. nr. 1470/2002, a sprijinului financiar acordat pârâtei-reclamante conform H.G. nr. 673/2017), a respectat limitele învestirii instanței, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., constatând regularitatea și concludența probatoriului administrat în cauză, menținând soluția primei instanțe în privința soluției de admitere în parte a pretenției formulate (reținând ca fiind respectată destinația sprijinului financiar doar pentru suma de 54.939,84 RON, din totalul pretenției formulate, de 233.000 RON), și modificând sentința doar sub aspectul accesoriilor în materie fiscală, pretinse la debitul principal solicitat. În consecință, suplimentar aspectului neindicării efective a modalității în care normele de drept invocate prin memoriul de recurs ar fi fost aplicabile cauzei, referirile la acestea au fost considerate că sunt formale și în afara cadrului judecății, care a verificat restituirea unor sume de bani plătite din Fondul de intervenție aflat la dispoziția Guvernului, având o anumită afectațiune (respectiv, înlăturarea efectelor calamităților produse de furtuni), iar nu aspecte de calitate sau disciplină în construcții, așa cum se tinde a se demonstra prin criticile din recurs.

Contestația în anulare Recurenta Parohia Prăjești a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2346 din 30 octombrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, susținând, în baza art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. A menționat că, în mod nejustificat a reținut Înalta Curte că, raportat la scopul recursului prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recurenta a omis să formuleze critici de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate. Recurenta a învederat că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reclamând încălcarea de către instanța de apel a unor norme imperative, respectiv a unei legi organice emise de Parlamentul României, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, Secțiunea IV, art. 26 alin. (5), care stipulează că, "În cazul producerii unor evenimente din cauza factorilor naturali, experții tehnici evaluează starea tehnică a construcției avariate în vederea stabilirii condițiilor de utilizare în, continuare ori de dezafectare a acestora." A menționat că Legea nr. 10/1995 prevede, la art. 35 alin. (1), că realizarea unei construcții ori executarea de modificări ale acesteia fără respectarea reglementărilor tehnice constituie infracțiune și se pedepsește ca atare. Aceeași lege, prin art. 36, sancționează neaplicarea de către executant a soluțiilor stabilite de expertul tehnic, iar prin alin. (1) sancționează investitorul pentru neexecutarea în, condițiile legii, a lucrărilor. Raportat la aceste dispoziții legale, contestatoarea a apreciat că decizia recurată a fost pronunțată cu depășirea puterii judecătorești, hotărârea nefiind motivată în drept și nesocotind normele imperative ale legislației în construcții. Susținând că a invocat în memoriul de recurs cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că atât instanța de apel, cât și cea de recurs au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv Legea 10/1995, Ordinul 839/2009 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, Ordinul nr. 839/2009, care prevăd, la art. 67, schimbarea soluțiilor tehnice pe parcursul execuției, alin. (3) luând în considerare situații imprevizibile în faza de proiectare, ca urmare a unor decopertări, relevee de fundații etc. A menționat că H.G. nr. 907/2016, Capitolul IV, prevede explicit că, "Pentru lucrările de intervenție efectuate pentru înlăturarea efectelor produse de calamități naturale, până la aprobarea documentației de avizare, se aprobă deschiderea finanțării și începerea execuției lucrărilor pe bază de liste de lucrări estimate cantitativ și valoric. Totodată, alin. (5) stipulează că, până la finalizarea documentației de avizare, decontarea se va face pe baza situațiilor de lucrări însușite de beneficiar, iar la Capitolul IV, art. 14 alin. (1) se acordă un termen de 6 luni, de acceptare a lucrărilor. Contestatoarea a invocat încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, care prevăd "refacerea Bisericii Ortodoxe Prăjești", dispozițiile H.G. nr. 925/1995 republicată, privind verificarea și expertizarea construcțiilor, dar și pe cele ale H.G. nr. 742/2018, Capitolul III, art. 12 alin. (11). A susținut că a criticat decizia din apel și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând încălcarea legislației aferente disciplinei în construcții, mai sus evocate, în situația în care curtea s-a limitat la examinarea motivelor raportat la O.G. nr. 82/2001. De asemenea, a invocat încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize, care să conțină și cele două obiective la care expertul nu a s-a referit în răspunsul la obiecțiunile sale. Reiterând situația de fapt dedusă judecății, a invocat incidența dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Apărările formulate Prin întâmpinare, intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând contestația în anulare din perspectiva motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, prin intermediul căreia se poate obține, în cazuri expres și limitativ prevăzute de lege, desființarea unor hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea normelor procedurale. Dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (…) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (…)". În sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., prin erori materiale se înțeleg acele greșeli de natură procedurală, ce vizează omisiunea sau confundarea unor date sau elemente în legătură cu aspectele formale ale judecății, iar nu posibile greșeli de judecată ce privesc fondul cauzei. Pentru a învesti instanța cu soluționarea contestației în anulare, se impune ca și criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, în speță, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Totodată, conform art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când (…) instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen." Înalta Curte constată că prin motivele de contestație subsumate acestor prevederi legale, contestatoarea a susținut că dezlegarea recursului prin decizia atacată este rezultatul mai multor erori materiale, precum și că instanța de recurs a omițând să examineze motivele de recurs întemeiate în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. În acest sens, a menționat că a invocat prin motivele de recurs încălcarea, de către instanța de apel, a unor norme imperative, respectiv a unei legi organice emise de Parlamentul României, respectiv a dispozițiilor art. 26 alin. (5) și ale art. 6 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în raport de care a apreciat că decizia atacată a fost pronunțată cu depășirea puterii judecătorești, hotărârea nefiind motivată în drept și nesocotind normele imperative ale legislației în construcții. Afirmând că a indicat în memoriul de recurs cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că atât instanța de apel, cât și cea de recurs au exclus din motivare prevederile legale corespunzătoare obiectului cauzei, respectiv Legea 10/1995, Ordinul 839/2009 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 și Ordinul nr. 839/2009, care prevede, la art. 67, schimbarea soluțiilor tehnice pe parcursul execuției, alin. (3) luând în considerare situații imprevizibile în faza de proiectare, ca urmare a unor decopertări, relevee de fundații etc. A făcut referire la H.G. nr. 907/2016, care prevede, la Capitolul IV, că, "Pentru lucrările de intervenție efectuate pentru înlăturarea efectelor produse de calamități naturale, până la aprobarea documentației de avizare, se aprobă deschiderea finanțării și începerea execuției lucrărilor pe bază de liste de lucrări estimate cantitativ și valoric", iar la alin. (5) stipulează că, până la finalizarea documentației de avizare, decontarea se va face pe baza situațiilor de lucrări însușite de beneficiar, iar la Capitolul IV, art. 14 alin. (1) se acordă un termen de 6 luni, de acceptare a lucrărilor. Contestatoarea a invocat o încălcare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. g) din H.G. nr. 1470/2002, care prevăd "refacerea Bisericii Ortodoxe Prăjești", dispozițiile H.G. nr. 925/1995 republicată, privind verificarea și expertizarea construcțiilor, dar și pe cele ale H.G. nr. 742/2018, Capitolul III, art. 12 alin. (11). De asemenea, a susținut că a criticat decizia din apel și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamând încălcarea legislației aferente disciplinei în construcții, mai sus evocate, în situația limitării instanței de apel la examinarea motivelor raportat la O.G. nr. 82/2001. Contestatoarea a invocat și încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea efectuării unei noi expertize, care să conțină și cele două obiective la care expertul nu a s-a referit în răspunsul la obiecțiunile sale. Raportând aceste susțineri la dispozițiile legale care reglementează cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare, Înalta Curte constată că acestea nu conturează eroarea materială săvârșită de instanța de recurs, ci invocă o prezumtivă greșeală de judecată. Această ipoteză nu se circumscrie celei pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestației în anulare și care are în vedere, exclusiv, erorile materiale ce țin de judecata formală a recursului. Astfel, greșelile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. sunt erori de fapt, iar nu eventuale erori legate de modul de interpretare sau de aplicare a legii, prin contestația în anulare tinzându-se la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru motivul că judecata nu a fost corespunzător realizată. De fapt, o reală examinare a motivelor din perspectiva dispozițiilor legale invocate de recurentă nu a putut fi realizată de către instanța de recurs, de vreme ce aceasta a constatat o imposibilitate a încadrării criticilor deduse judecății în motivele de casare prevăzute de lege, întrucât acestea vizau o valorificare exclusivă a elementelor de fapt, ce țineau de modalitatea de interpretare a probatoriului și de anumite texte de lege, care nu au putut fi încadrate într-unul din motivele de nelegalitate susceptibile de cenzură în faza recursului, dată fiind lipsa menționării, prin raportare la considerentele deciziei atacate, a modalității de nesocotire a regulilor de drept aplicabile. Concret, Înalta Curte a constatat că, deși recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acestora, indicarea acestor motive fiind formală, în lipsa unei argumentații juridice apte de analiză în recurs. Contrar susținerilor contestatoarei, Înalta Curte a procedat la examinarea fiecărui motiv de recurs formulat, însă, din perspectiva posibilității de încadrare a acestora în motivele de casare prevăzute de lege, reținând, în ceea ce privește criticile întemeiate pe în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., că acestea depășesc sfera de analiză specifică ipotezei de nelegalitate invocate, fiind chestiuni de temeinicie plasate în afara controlului de legalitate specific instanței de recurs. Înalta Curte a precizat că aptitudinea de evaluare a probelor a fost lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei, iar această chestiune este exclusă cenzurii instanței de recurs, motiv pentru care reținerile instanței de apel, prin care a fost menținut raționamentul primei instanțe în legătură cu respingerea solicitării recurentei, de administrare a unei noi expertize, nu puteau constitui obiect al verificării jurisdicționale în calea extraordinară de atac anterioară. Asupra susținerilor referitoare la existența unui eventual viciu de motivare a deciziei atacate, curtea a apreciat acestea că nu s-au subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dată fiind lipsa indicării concrete a chestiunilor litigioase determinante, rămase în afara analizei instanței de rejudecare. Simpla enumerare a unor texte de lege a fost considerată că nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate cu privire la eventuale carențe ale considerentelor deciziei atacate, cât timp motivul de recurs invocat implică arătarea propriu-zisă a greșelilor anume imputate instanței de apel din această perspectivă. În realitate, s-a reținut că recurenta a urmărit, în mod nepermis, devoluțiunea cauzei în ansamblul său, în vederea restabilirii situației de fapt, sens în care a precizat, în mod expres, că susține "cererea de efectuare a unei noi expertize cu obiectivele solicitate în fața primei instanțe și a cele de apel". Cum, însă, aceste susțineri se refereau la elemente de fapt și la modalitatea de interpretare a probatoriului, Înalta Curte a remarcat că ele nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanțelor de fond. Similar, a notat că nici susținerile referitoare la încălcarea normelor de drept material redate în cererea de recurs nu evocă aspecte de nelegalitate, cât timp, fără a evidenția o eventuală nesocotire a acestora de către instanța de apel, în raport cu raționamentul logico-juridic ce fundamentează soluția atacată, recurenta s-a rezumat la invocarea unei greșite stabiliri a cadrului factual. Instanța de recurs a considerat că o asemenea atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulțumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu motivele expres și limitativ prevăzute de lege, care își au corespondent în considerentele deciziei atacate. De asemenea, a arătat că simpla susținere a existenței unei încălcări a dispozițiilor art. 26 alin. (5) din Legea nr. 10/1995, a prevederilor art. 67 alin. (3) din Ordinul nr. 839/2009, a art. 14 din H.G. nr. 907/2016, invocate în cererea de recurs, respectiv a prevederilor H.G. nr. 925/1995 sau a dispozițiilor H.G. nr. 742/2018, menționate per se, în lipsa indicării modalității pretins eronate de aplicare a acestora, a fost apreciată că nu corespunde exigențelor de motivare a cererii de recurs, în acord cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât s-a remarcat că analiza înfăptuită în etapa procesuală a apelului nu a antamat aspecte referitoare la aplicarea normelor juridice de care a înțeles să se prevaleze recurenta, ci s-a mărginit, față de limitele învestirii instanței prin acțiunea reclamantului (dată fiind intrarea sub autoritate de lucru judecat a soluției primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale a pârâtei, ca efect al neformulării, de către partea interesată, a unor critici în acest sens) și cu apelurile formulate, la verificarea, cu ocazia devoluțiunii cauzei, a respectării, de către recurentă, a scopului pentru care i-a fost alocat sprijinul financiar, potrivit H.G. nr. 673/2017, în raport cu caracterul urgent al lucrărilor necesare pentru înlăturarea calamităților naturale, dar și a cadrului legal incident, în acord cu cauza juridică a acțiunii reclamantului, constând în nejustificarea, în raport cu prevederile art. 15 din H.G. nr. 1470/2002, a sprijinului financiar acordat părții pârâte, conform H.G. nr. 673/2017. Față de judecata realizată în recurs, aspectele circumscrise de contestatoare art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu se grefează pe ipoteza reglementată de aceste dispoziții legale, care trebuie interpretate restrictiv, pentru a nu se deschide calea unui veritabil recurs. Cercetarea motivelor de recurs, în sensul normei menționate semnifică o analiză efectivă a motivelor de recurs invocate de recurent cu respectarea dispozițiilor procedurale de încadrare a acestora în cazurile de casare limitativ prevăzute de lege, respectiv o examinare reală a acestora prin raportare la judecata realizată de instanța de apel în calea ordinară de atac, la considerentele hotărârii și, în egală măsură, la raționamentul logico-juridic pe care acestea, precum și soluția pronunțată se întemeiază. Or, de vreme ce prin decizia contestată recursul contestatoarei a fost anulat ca urmare a imposibilității încadrării criticilor în cazurile de casare limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., examinarea motivului de contestație în anulare circumscris art. 503 alin. (2) pct. 3 ale aceluiași act normativ nu este posibilă, față de lipsa de incidență a ipotezei reglementate de textul legal, care permite promovarea căii extraordinare de atac doar în situația respingerii sau admiterii în parte a recursului, iar nu și în alte cazuri neprevăzute, cum ar fi constatarea nulității pentru neîndeplinirea condițiilor de formă ale cererii de recurs. De altfel, prin motivele de contestație formulate, contestatoarea a reiterat aspectele de fapt și motivele invocate în recurs, urmărind o rejudecare a fondului cauzei, iar aceste aspecte nu pot fi analizate în cadrul contestației în anulare, din perspectiva prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Fiind o cale de retractare, contestația în anulare nu poate fi exercitată în alte condiții și pentru alte motive decât cele prevăzute de textul de lege menționat, împrejurare față de care Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.