ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1673/2025

Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2022 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezoluțiunea contractului nr. x/4827 din 14.12.2017, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii acestuia, în sensul obligării pârâtei la restituirea avansului achitat, în sumă de 556.200 RON, cu aplicarea dobânzii legale de la data plății și până la data restituirii lui, precum și obligarea pârâtei la restituirea transformatorului 280 MVA S/N x/2003. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1851 - art. 1880 C. civ., art. 1481, art. 1555, art. 1556, art. 1549 și art. 1535 C. civ., precum și art. 3 din O.G. nr. 13/2011. Prin sentința civilă nr. 56/2022 din 10 mai 2022, Tribunalul Dolj a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel. Prin decizia nr. 93/2023 din 23 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Decizia din apel a fost recurată de reclamanta A. S.R.L., iar prin decizia nr. 2188 din 26 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat în cauză și a dispus casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă sub nr. x/2022*. Prin decizia nr. 232 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat sentința în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului dintre părți, sens în care a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 556.200 RON achitată cu titlu de avans și transformatorul 280 MVA S/N x/2003.

Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs. Prin decizia nr. 1127 din 12 iunie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă. Totodată, a fost admis recursul declarat de pârâtă, fiind casată hotărârea atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

La 11 august 2025 reclamanta A. S.R.L a formulat contestație în anulare în temeiul dispozițiilor art. 503. alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei nr. 1127 din 12 iunie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, admiterea recursului formulat cu consecința casării în parte a deciziei recurate, în ceea ce privește obligarea intimatei la plata dobânzii aferente sumei de 556.200 RON, de la data plății până la restituire sau până la data intervenirii compensației legale. În considerarea motivului de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că eroarea materială constă în mențiunea din considerentele deciziei atacate referitoare la faptul că pârâta ar fi formulat cerere reconvențională, în condițiile în care o astfel de cerere nu a fost formulată la prima instanță. În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul privind modalitatea de soluționare de către instanța de apel a cererii de plată a dobânzii penalizatoare aferente sumei de 556.200 RON. Sub acest aspect, contestatoarea a subliniat faptul că instanța de recurs în mod greșit a calificat aceste critici ca fiind de netemeinicie, în condițiile în care recurenta a invocat aplicarea greșită a normele de drept material prevăzute la art. 1535 și art. 1554 C. civ. Prin întâmpinare, Intimata B. S.A. a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acesteia. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 12 august 2025, sub nr. x/2025, iar prin rezoluția din 25 august 2025 s-a fixat termen de judecată la 13 noiembrie 2025. Înalta Curte, analizând contestația în anulare din perspectiva temeiurilor de drept invocate, reține următoarele: Cu titlu preliminar, se impune a se preciza că o contestație în anulare nu reprezintă o cale de atac ordinară prin care legiuitorul să fi permis părților să solicite reanalizarea unei cauze, soluționate printr-o decizie definitivă, ci este o cale extraordinară de atac, de retractare, admisibilă doar în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ. În cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatoarea susține că eroarea materială constă în mențiunea din considerentele deciziei atacate referitoare la faptul că pârâta ar fi formulat cerere reconvențională, în condițiile în care o astfel de cerere nu a fost formulată. Potrivit textului legal anterior evocat, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Sintagma "erori materiale" la care se referă textul legal anterior evocat, de natură a influența dezlegarea dată recursului, are în vedere erori evidente privind elementele și datele materiale ale cauzei, care intervin involuntar în raționamentul instanței și determină decisiv soluția, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Așadar, noțiunii de greșeală materială nu îi pot fi circumscrise critici ce țin de aspectele de fapt și cele de drept cărora instanța de control judiciar le-a dat o dezlegare prin examinarea efectuată, chiar dacă concluziile instanței ar fi eronate, în astfel de cazuri putând fi vorba cel mult despre erori de judecată. Verificând decizia atacată în raport de eroarea indicată de contestator, se constată că instanța de recurs, analizând criticile pârâtei privind aplicarea dispozițiilor art. 1554 alin. (1) teza finală C. civ., a reținut, în esență, că nu este necesară formularea unei cereri reconvenționale, pentru că, în cazul unui contract rezoluționat, fiecărei părți îi revine obligația de restituire a prestațiilor primite, fiind o măsură unică, ce intervine pentru ambele părți. Așadar, chestiunile aduse în dezbatere pe calea contestației în anulare nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci au în vedere chiar aspecte de judecată, respectiv modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 1554 alin. (1) teza finală C. civ. în ceea ce privește analiza restituirii prestațiilor primite în lipsa formulării unei cereri reconvenționale. Prin urmare, nefiind aduse în analiză erori materiale ci chestiuni ce vizează aspecte de judecată a recursului, se constată că nu este incident cazul de anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Subsumat motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a susținut că instanța de recurs a omis să cerceteze critica privind modalitatea de soluționare de către instanța de apel a cererii de plată a dobânzii penalizatoare aferente sumei de 556.200 RON, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen. Contestația în anulare întemeiată pe acest motiv poate fi admisă numai dacă instanța de recurs a omis să analizeze un motiv de casare dintre cele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cu care a fost învestită în termenul legal, ipoteză care nu se identifică în cauză. Neexaminarea distinctă a fiecărei critici subsumate unui motiv de recurs nu constituie însă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., dacă instanța a răspuns motivului de recurs printr-un considerent comun prin gruparea criticilor. Verificând decizia pronunțată în recurs, se constată că instanța a analizat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și l-a respins ca nefondat. În acest sens, se constată că instanța de recurs a cercetat criticile privind soluția de respingere a capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente avansului achitat în temeiul contractului dintre părți și, constatând că vizează aspecte de netemeinicie, au fost înlăturate. Înalta Curte constată că înlăturarea acestor critici de către instanța de recurs pe considerentul că vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate, nu echivalează cu omisiunea de a analiza un motiv de recurs, ci cu respectarea cadrului procesual al recursului în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. Prin urmare, nefiind în situația în care instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate în termen, se constată că nu este incident nici cazul de anulare reglementat de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de anulare invocate, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1127 din 12 iunie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022. Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus dovezi privind cheltuielile de judecată efectuate în recurs. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte privind obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.