ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 973/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Examinând actele dosarului, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă la 29.09.2014 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 560.511,64 RON reprezentând debit restant, cât și la plata sumei de 101.064,76 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 27.07.2014 și care vor fi actualizate până la achitarea integrală a debitului.

În drept, a invocat prevederile art. 1.350 și urm. C. civ.

La 18.11.2014, prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat constatarea nulității clauzei contractuale 19.3 din contractul nr. x/14.11.2013, considerată a fi neclară și obligarea reclamantei la plata lucrărilor de frezare și refacere a lucrărilor efectuate necorespunzător de către reclamantă, mai precis, diferența dintre lucrările executate de subantreprenorul S.C. A. S.R.L. și cele suplimentar contractate de către pârâtă, potrivit convenției nr. 6625/10.01.2014 încheiate cu S.C. C. S.R.L., la care se adaugă penalități de întârziere, conform art. 19.1 din contractul nr. x/14.11.2013.

La 12.02.2015, pârâta și-a precizat prejudiciul la suma de 322.780,11 RON, compus din 237.181,15 RON cu titlu de "beneficiu nerealizat" și penalități de întârziere de 85.598,96 RON, calculate conform art. 19.1 din contractul nr. x/14.11.2013. La același termen, reprezentantul convențional al pârâtei a învederat că întâmpinarea formulată în cauză are caracter reconvențional.

Ulterior în dezbaterile pe fond ale cauzei, la 13.03.2008, S.C. B. S.R.L. a depus la dosar "note de ședință" prin care a specificat că suma totală solicitată pe cale reconvențională se ridică la un total de 781.812,71 RON, reprezentând costul total al lucrărilor ulterioare executate cu alți contractanți și compensarea sumelor reciproc datorate de părțile litigante.

Prin sentința nr. 59/10.04.2018, Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă a admis acțiunea reclamantei și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 661.576,22 RON, sumă ce reprezintă debitul în cuantum de 560.511,46 RON și penalități de întârziere în sumă de 101.064,76 RON, ce va fi actualizată la data plății efective.

A admis în parte cererea reconvențională a pârâtei și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 167.963,46 RON.

A respins cererile pârâtei privind plata penalităților de întârziere, constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la art. 19 alin. (3) din contractul nr. x/14.11.2013 și cererea de compensare a sumelor.

A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.387 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 1181/27.11.2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelurile, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând, în esență, că instanța de fond nu a stabilit corect cadrul procesual, obiectul și limitele procesului, așa cum părțile au solicitat și precizat în cursul judecății, cu referire, în special, la notele depuse de către pârâtă la 13.03.2018.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost soluționat prin decizia nr. 1337/14.07.2020. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamantei, a casat decizia instanței de apel și trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia nr. 69/10.02.2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., a admis apelul pârâtei S.C. B. S.R.L. și a schimbat în parte sentința nr. 59/10.04.2018 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de 213.111 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat și la suma de 84.553 RON, reprezentând penalități de întârziere; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

A compensat datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele și a obligat pârâta către reclamanta la plata diferențelor, respectiv suma de 347.400,46 RON și suma de 16.511,76 RON penalități de întârziere și în continuare până la data plății efective.

A obligat apelanta-reclamantă către apelanta-pârâtă la plata sumei de 5.111 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 19.03.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere de completare și lămurire a dispozitivului deciziei nr. 69/10.02.2021 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă, iar la 24.03.2021, pârâta a înregistrat la dosar o cerere de îndreptare a erorilor de calcul strecurate în decizia mai sus enunțată.

Prin încheierea din 24.03.2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis cererea formulată de petenta S.C. B. S.R.L și, în consecință, a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 69/10.02.2021 referitoare la cuantumul sumei stabilite la plată în sarcina S.C. A. S.R.L. și cu privire la suma rezultată din compensarea datoriilor reciproce ale părților.

Prin decizia nr. 4/31.03.2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis cererea S.C. A. S.R.L. și a completat dispozitivul deciziei nr. 69/10.02.2021, în sensul că a admis cererea formulată apelanta-reclamantă și a obligat-o pe apelanta-pârâtă și la plata penalităților de întârziere ulterioare datei de 24.07.2014, calculate până la data plății efective a datoriei principale. A respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 69/2021, iar pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat împotriva aceleiași decizii, cât și împotriva deciziei nr. 4/2021.

În motivarea recursului propriu, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a susținut că decizia atacată este, în primul rând, dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.556 alin. (1) C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că pârâta se află în culpă contractuală, neexecutând propriile obligații contractuale, deoarece aceasta nu i-a pus la dispoziție reclamantei documentația necesară pentru executarea lucrărilor, nu a permis angajaților recurentei să-și desfășoare activitatea pe șantier și nici nu a achitat facturile la data scadentă.

Cea de-a doua critică a vizat încălcarea dispozițiilor art. 1.351 alin. (1) și art. 1.352 C. civ., recurenta susținând că în mod eronat s-a reținut culpa sa în executarea necorespunzătoare a contractului, fiind înlăturată forța majoră dar și fapta proprie a pârâtei, ca și cauze de exonerare în privința răspunderii contractuale.

Astfel, a susținut că instanța de apel a ignorat înscrisurile de la dosar, respectiv adresele nr. x/16.12.2013 și nr. y/16.12.2013 și că a fost obligată în mod nelegal la plata penalităților, întrucât nu erau întrunite cerințele răspunderii civile contractuale, respectiv că prejudiciul nu a fost dovedit.

A treia critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 1.350 C. civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală, în dezvoltarea căreia recurenta a arătat că pârâta nu a făcut dovada existenței prejudiciului. Mai mult, potrivit recurentei, pârâta a realizat un profit în sumă de 504.728,21 RON în urma relației contractuale cu recurenta, nicidecum nu a suferit o pierdere, caracterizată drept beneficiu nerealizat.

Totodată, a mai invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor art. 209 alin. (3) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ., critică subsumată ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în susținerea căreia recurenta a arătat că pârâta nu a formulat regulat în fața primei instanțe cererea de compensare, astfel că instanța de apel a analizat-o direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În continuare, a subliniat că prin decizia nr. 1337/14.07.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a reținut în același sens, însă instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de compensare, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Succesiv, recurenta a criticat contradicția din motivarea deciziei, în ce privește obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de la scadență și până la data plății efective a debitului și dispozitivul hotărârii.

Sub acest aspect a relevat că în decizie, la pagina 14 paragrafele 4 și 5, se menționează "curtea va admite cerere de obligare a pârâtei-reclamante la penalitățile de întârziere și în continuare, până la data plății efective", în timp ce în dispozitiv se menționează respingerea apelului reclamantei-pârâte. Astfel, potrivit recurentei, hotărârea este nelegală și contradictorie.

Recurenta a mai relevat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 C. proc. civ., întrucât i-a respins cererea de cheltuieli de judecată, deși a admis motivul de apel referitor la penalitățile solicitate.

Următoarea critică invocată se referă la încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în susținerea căreia recurenta a arătat că eronat s-a apreciat că precizarea pârâtei din 13.03.2018 a fost formulată în mod legal și că doar a fost mărit cuantumul pretențiilor de la suma de 237.181,15 RON la suma de 781.812,71 RON, în condițiile în care prejudiciul reclamat are alt obiect decât cel arătat în cererea reconvențională precizată la 12.02.2015.

Recurenta a mai susținut că prejudiciul indicat de pârâtă reprezintă o veritabilă modificare a obiectului cererii și nu o precizare a acesteia, deoarece cuprinde două capete de cerere noi, respectiv costul lucrărilor efectuate de pârâtă și cele efectuate de S.C. C. S.R.L, costuri ce nu au fost solicitate nici prin cererea reconvențională, nici prin precizarea din 12.02.2015.

Astfel, în opinia recurentei, cum în realitate cererea din 13.03.2018 este o modificare a cererii reconvenționale, aceasta trebuia să respecte cerințele art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a relevat că instanța de apel a recunoscut pârâtei o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 781.812,71 RON, în baza unei expertize extrajudiciare, ce a fost respinsă de tribunal, fără ca pentru această cerere să fie achitată o taxă judiciară de timbru.

Așadar, potrivit recurentei, în loc să analizeze modificarea cererii reconvenționale sub aspectul legalității formulării ei și să o anuleze ca netimbrată, instanța de apel a admis-o, fără a pune în discuția părților expertiza efectuată de dl. D. și fără a avea în vedere că aceasta este o expertiză tehnică și nu contabilă.

S-a criticat și încălcarea art. 1.616 C. civ., a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, în dezvoltarea căruia se arată că natura compensației solicitate de pârâtă este, în această situație, una judiciară, nefiind în ipoteza unei compensații legale și nici convenționale.

De altfel, în opinia recurentei, datoria pârâtei nu are un caracter cert și nu întrunește condiția exigibilității la care face referire art. 1.616 C. civ., nefiind recunoscută de recurentă și nici constatată de instanță prin hotărâre judecătorească, iar tribunalul a constatat în mod corect că era necesară formularea în termen a unei cereri reconvenționale cu acest obiect.

Potrivit recurentei, instanța de apel a făcut interpretarea greșită a dispozițiilor contractuale, întrucât s-a apreciat în mod eronat că recurenta nu ar fi făcut dovada intervenirii unor factori care să determine nefinalizarea lucrărilor în termenul contractual, în condițiile în care la dosar au fost depuse mai multe înscrisuri care făceau dovada contrară.

Recurenta a mai susținut că decizia recurată este nelegală și din perspectiva faptului că a fost obligată la plata unor sume de bani ce reprezintă obligații ale pârâtei față de un terț, S.C. E. S.R.L., fiind încălcat principiul de drept res inter alios acta, aliis neque prodesse potest.

Sub acest aspect a arătat că nu îi pot fi imputate lucrările efectuate în regie proprie de pârâtă, având în vedere că nu au același obiect cu cele prevăzute în contractul nr. x/14.11.2013, astfel că în mod eronat recurenta a fost obligată la plata penalităților.

Ultima critică invocată de recurentă se referă la faptul că instanța în mod greșit a acordat penalități de întârziere de la 16.12.2013 până la 15.06.2014, încălcând dispozițiile contractuale, deoarece scadența începea de la data semnării procesului-verbal de recepție finală și nu de la 15.12.2013, fiind greșit acordate penalități pentru o durată de 183 de zile.

În motivarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 69/10.022021, pârâta S.C. B. S.R.L. a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., critică ce a fost subsumată art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în mod greșit a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 101.064,76 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Sub acest aspect a arătat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea introductivă suma de 101.064,76 RON, reprezentând penalități calculate până la 27.07.2014, iar prin raportul de expertiză calculul penalităților a fost determinat până la data de 20.04.2015, rezultând astfel o sumă totală de 180.747,32 RON.

Totodată, a evidențiat că factura nr. x/16.12.2013 privind suma de 517.359,47 RON a fost stornată la 04.01.2014, fiind refăcută ulterior, prin emiterea facturii nr. x/01.04.2014, cu termen de plată stabilit la 11.05.2014, context în care penalitățile curg de la data de 11.06.2014 până la 20.04.2015.

Or, în cauză reclamanta a solicitat acordarea penalităților doar până la data de 27.07.2014, acesta fiind motivul pentru care prima instanță i-a acordat reclamantei suma solicitată prin cererea introductivă și nu cea stabilită prin raportul de expertiză.

Prin urmare, recurenta a conchis în sensul că penalitățile aferente sumei de 517.359,47 RON ar trebui calculate doar pentru perioada 11.06.2014 (data scadenței) și 27.07.2014 (data indicată de reclamantă), rezultând astfel un număr de 46 de zile și nu de 314 de zile, cum eronat s-a făcut calculul expertului. Potrivit recurentei, toate aceste aspecte au fost arătate curții de apel, însă apărările i-au fost respinse. În continuare, a relevat că aceeași situație se identifică și în cazul facturii nr. x/12.12.2013, în valoare de 43.152 RON, pentru care au fost calculate, de asemenea, eronat penalitățile.

Astfel, a subliniat că indiferent de modul de calcul al penalităților de întârziere de 0,1%, suma maximă datorată cu acest titlu pe care instanța ar fi putut acorda-o reclamantei, făcând abstracție de termenul de grație de 40 de zile, este de doar 74.160,122 RON.

De altfel, a mai arătat că, în cazul său, penalitățile au fost calculate la valoarea lucrărilor cu includerea taxei pe valoarea adăugată și că prin stabilirea sumei de 101.064,76 RON, cu titlu de penalități de întârziere, în sarcina sa, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care calculul efectuat prin expertiză a vizat o altă perioadă, iar modul de determinare a sumelor în apel este eronat.

Recurenta a invocat și ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma căreia a susținut că decizia recurată nu cuprinde, în parte, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază.

Astfel, a subsumat acestui motiv de recurs aspecte legate de lucrările executate, în sensul că suprafața rămasă după frezare este în realitate de 2.228 mp în loc de 2.627 mp, că reclamanta a facturat suplimentar această diferență de 400 mp, fapt ce apare și în devizul nr. 17003, care stă la baza facturii nr. x/16.12.2013. De altfel, acest aspect a fost reținut inclusiv în rapoartele de expertiză efectuate în cauză.

Totodată, a mai susținut că reclamanta a stornat factura nr. x/16.12.2013, astfel că aceasta a încetat să mai existe în evidența contabilă și, implicit, nu mai putea fi solicitată plata acesteia.

Din această perspectivă, a relevat că aprecierile instanței de apel cu privire la cele două chestiuni nu se bucură de suport legal, iar hotărârea recurată nu respectă exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la incidența ipotezei de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1.350 și 1.266-1.269 C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că în mod greșit a fost menținută în sarcina sa obligația plății sumei de 43.152 RON aferentă facturii nr. x/12.12.2013, în condițiile în care prestațiile pentru care a fost emisă această factură făceau parte din obiectul contractului nr. x/14.11.2013.

A mai relevat că instanța de apel a reținut în mod eronat că prețul pentru serviciile de proiectare nu face parte din obiectul contractului, apreciind în esență că reclamanta avea obligația de a proiecta în limitele prevăzute în contract, însă fără a preciza care sunt acestea. Din această perspectivă, recurenta a subliniat că această dezlegare este contrară prevederilor art. 1.350 și 1.266-1.269 C. civ. și, totodată, motivarea instanței de apel este incompletă, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare, a mai subliniat că au fost încălcate prevederile art. 1.350 C. civ., cu referire la art. 10.1 din contract, privind obligația reclamantei de a executa și finaliza lucrările prevăzute în contract.

Recurenta a prezentat situația de fapt în ce privește lucrările de frezare, cantitatea facturată, concluziile reținute în rapoartele de expertiză, evidențiind reaua-credință a reclamantei care a facturat în plus 400 mp de manoperă după frezarea lucrărilor neconforme, context în care a fost obligată în mod greșit să achite anumite sume de bani cu titlu de debit și penalități de întârziere pentru niște lucrări care, în realitate, nu au fost efectuate.

Ultima critică invocate se referă la încălcarea prevederilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003, cu referire la art. 6 C. proc. civ., recurenta susținând că raționamentul instanței este discriminatoriu, întrucât a fost obligată să plătească penalități de întârziere de 0,1% pe zi la sumele de bani în care a fost inclusă și taxa pe valoare adăugată, în timp ce reclamanta a achitat penalități la sume în care nu erau incluse și taxele pe valoarea adăugată.

În motivarea recursului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, a arătat că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect a susținut că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. deoarece, admițând cererea reclamantei în sensul de a o obliga pe pârâtă la plata penalităților de întârziere și în continuare până la data plății efective, instanța de apel s-a pronunțat în afara limitelor învestirii.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ., recurenta susținând că din considerentele de la pagina 14 paragraful 5 din decizie rezultă că, în temeiul art. 478 alin. (5) C. proc. civ., instanța a analizat cererea incidentală formulată de apelanta-reclamantă în apel, de acordare în continuare a penalităților de întârziere, pe care a găsit-o întemeiată, fără a se pronunța distinct pe aceasta.

Or, potrivit recurentei, o astfel de cerere în apel nu a fost formulată de către reclamantă, iar prin motivul nr. 4 de apel s-a criticat hotărârea tribunalului prin prisma faptului că nu au fost acordate penalitățile de întârziere în continuare.

În continuare, a mai susținut că apelul reclamantei a fost respins pe considerentul că acest lucru nu s-a solicitat prin acțiune și că nici curtea de apel nu a pus în discuția părților calificarea acestui motiv de apel drept cerere incidentală întemeiată pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ.

Prin urmare, în opinia recurentei, nefiind pusă în discuție o eventuală recalificare a acestui motiv de apel, hotărârea instanței de apel nu se poate întemeia pe astfel de considerente.

Cea de-a patra critică a vizat încălcarea prevederilor art. 478 alin. (5) și art. 444 alin. (1) C. proc. civ., în dezvoltarea căreia recurenta a relevat că, fiind aplicată o normă dispozitivă, instanța nu putea pronunța o astfel de cerere de compensare, decât dacă era învestită de către reclamantă în acest sens. Or, o astfel de cerere nu a fost formulată în apel, singura mențiune care se face cu privire la plata penalităților de întârziere regăsindu-se în motivele de apel la punctul 4.

Totodată, a arătat că art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu dă posibilitatea părții de a obține penalități de întârziere viitoare, ci doar dobânzi ajunse la termen și alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe. De altfel, penalitățile solicitate de reclamantă prin cererea de completare a dispozitivului nu sunt nici ajunse la scadență și nici nu sunt ivite după darea hotărârii.

A mai susținut că în același sens sunt și criticile referitoare la aplicarea art. 444 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că instanța nu putea completa dispozitivul deciziei nr. 69/2021, întrucât reclamanta nu a formulat o cerere incidentală în apel prin care să solicite penalități de întârziere în continuare până la data plății, cerere pe care instanța ar fi omis să se pronunțe. Pe de altă parte, prin cererea de completare a dispozitivului nu se pot aduce modificări soluției pronunțate în apel, iar în contextul în care apelul reclamantei a fost respins, prin completarea dispozitivului s-a admis practic motivul de apel nr. 4, fiind schimbată soluția pronunțată inițial, de respingere a apelului.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 197 C. proc. civ. cu referire la art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013 deoarece pentru a se putea pronunța pe cererea incidentală, menționată de curtea de apel în hotărârea recurată, reclamanta trebuia să timbreze corespunzător această pretenție.

Or, potrivit recurentei, instanța nu i-a solicitat reclamantei să timbreze o astfel de cerere incidentală prin care se solicită penalități de întârziere în continuare până la data plății efective, potrivit art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013, astfel că în lipsa taxei judiciare de timbru curtea de apel nu se putea pronunța.

În cauză s-au formulat și depus la dosar întâmpinări.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ. s-a întocmit în raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, comunicat părților. Prin încheierea completului de filtru din 02.03.2022 recursurile au fost admise în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri în sedință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție va lua în examinare cu prioritate recursul declarat de părți împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și dintre acestea, va răspunde, în ordine, începând cu analiza motivelor de casare formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L.

Dintre acestea, va răspunde cu prioritate motivelor de casare fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât analiza acestora conduce la constatarea nulității actelor de procedură ale instanței de apel ori la inconsecvența ori lipsa considerentelor proprii actului de procedură examinat, cu consecințe specifice asupra deciziei recurate, iar ulterior va examina criticile fondate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, care cuprinde o evidentă contradicție între considerente și dispozitiv, deoarece, deși a motivat că se cuvine, în plus față de cele stabilite de prima instanță, recunoașterea dreptului S.C. A. S.R.L. la plata penalităților de întârziere de la scadența obligației de plată a creanței și până la plata efectivă a acesteia, iar acest lucru a corespuns examinării și validării unuia dintre motivele de apel ale reclamantei, totuși, prin dispozitiv, apelul acestei părți a fost respins. Fiind, astfel, evident că apelul reclamantei trebuia admis, fie și pentru acest unic considerent, recurenta a susținut că, pe cale de consecință, instanța de apel a statuat greșit și asupra cheltuielilor de judecată efectuate de această parte în apel.

De asemenea, recurenta a afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 204, art. 209 alin. (3) C. proc. civ. și cele ale art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., deoarece s-a admis o cerere de compensare a datoriilor reciproce ale părților, constatate pe cale judiciară, deși nu fusese formulată regulat o modificare a cererii reconvenționale în privința acestui petit. În aceste condiții, instanța de apel a depășit limitele legale ale învestirii și a ignorat cele definitiv statuate prin decizia nr. 1337/14.07.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. S-a subliniat că prin notele de ședință depuse la dosar de către pârâtă în fața primei instanțe de 13.03.2018 s-au formulat, cu depășirea termenului legal procedural, veritabile noi pretenții reconvenționale care nu reprezentau o modificare a câtimii obiectului cererii inițiale, ci capete de cerere noi, în privința cărora instanța de apel nu a aplicat nicio sancțiune, ci le-a considerat greșit ca parte a obiectului învestirii.

De altfel, în privința acestora, decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului contradictorialității și dreptului la apărare al recurentei.

Pentru a lămuri cadrul învestirii în acord cu actele de procedură efectuate de părți și succesiunea lor, Înalta Curte constată că în fața primei instanțe o dată cu întâmpinarea, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat, ceea ce ulterior a precizat ca circumscrise unei cereri reconvenționale, anularea clauzei contractuale 19.3 din contractul de execuție de lucrări nr. x/14.11.2013 și obligarea reclamantei la plata unor sume, neprecizate, reprezentând costul lucrărilor de frezare și de refacere a lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, respectiv pentru o suprafață de 2436 mp, pentru care pârâta a angajat lucrările unui terț, S.C. C. S.R.L.

Prin cererea ulterioară, formulată la 12.02.2015 despăgubirile solicitate pe cale reconvențională au fost determinate la câtimea totată de 322.780,11 RON, din care suma de 237.181,15 RON a fost specificată ca reprezentând prejudiciul suferit de pârâtă, "beneficiu nerealizat", iar suma de 85.598,96 RON a fost determinată ca reprezentând penalități contractuale, calculate în temeiul art. 19.1 din convenția părților litigante.

După parcurgerea întregii etape a cercetării judecătorești, la data la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în fața primei instanțe, în ședința din 13.03.2018, pârâta a depus "note de ședință" prin care a solicitat reclamanta să fie obligată la plata sumei de 781.812,71 RON sumă care reprezintă totalitatea costurilor efectuate pentru refacerea lucrărilor, din care 224.259 RON reprezintă costul lucrărilor efectuate de către S.C. B. S.R.L., 19.400 RON reprezintă costul lucrărilor efectuate de către S.C. F. S.R.L., iar 538.152,74 RON reprezintă sumele achitate S.C. C. S.R.L. Prin aceleași note de ședință, pârâta a solicitat instanței să dispună compensarea datoriilor reciproce până la concurența celei mai mici și să oblige reclamanta la plata sumelor nestinse prin compensare.

Notele de ședință au fost comunicate reclamantei fără dezbateri asupra calificării acestora, însă prima instanță, reținând în acea ședință cauza în pronunțare, a precizat în considerentele sentinței că aceste solicitări nu se integrează domeniului învestirii, fiind evocate dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Cu privire la natura și calificarea acestor note, sunt însă nu doar relevante, ci și obligatorii cele statuate prin decizia nr. 1337/14.07.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, s-a reținut că nu a reieșit din dezbateri cu suficientă claritate că partea a intenționat modificarea cererii reconvenționale, iar prima instanța a considerat că notele de ședință sunt obiecțiuni la expertiză. Dispunând casarea deciziei din apel, prin care se statuase că prima instanța a ignorat fără temei notele de ședință depuse în dezbateri, instanța supremă a reținut că avocatul pârâtei nu a atras atenția primei instanțe asupra greșitei calificări a actului de procedură și nici nu a cerut părții adverse acordul pentru o modificare a cererii reconvenționale, așa încât a dispus instanței de apel ca, în rejudecare, să examineze dacă este legală modificarea cererii reconvenționale solicitată prin notele de ședință depuse la 13.03.2018.

Se constată însă, astfel cum susține recurenta, că dezlegările și îndrumările date de instanța de recurs nu au fost respectate, ceea ce semnifică o încălcare a normelor de procedură, a dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Nici dezbaterile din apel, după casare, și nici decizia dată în rejudecarea apelurilor nu au supus examinării, ca o consecință a calificării date de instanța supremă notelor de ședință din 13.03.2018 ca fiind o modificare a cererii reconvenționale, dacă aceasta a fost formulată în condițiile stabilite prin normele de procedură incidente.

În condițiile în care instanța de apel trebuia să lămurească dacă această modificare a fost realizată potrivit dispozițiilor art. 209 coroborate cu cele ale art. 204 C. proc. civ. și dacă, în aceste condiții, este integrată limitelor legalei învestiri, spre a putea fi examinată pe fond, în rejudecarea după casare s-au depășit aceste chestiuni de drept, iar instanța a examinat cererea modificată fără nicio rezervă, considerând că toate pretențiile pârâtei sunt parte a cererii reconvenționale formulate și precizate inițial.

Or acest aspect se integrează încălcării normelor de procedură arătate, într-o manieră care se repercutează direct asupra aplicării greșite a dispozițiilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., deoarece nu au fost cu exactitate clarificate limitele efectului devolutiv al apelului, a obiectului și întinderii pretențiilor potrivit învestirii regulate în etapa judecății în primă instanță.

Găsind, în consecință, fondate aceste critici de nelegalitate, Înalta Curte subliniază că va dispune casarea hotărârii atacate și, în acest sens, revine instanței de apel obligația de a reexamina aceste limite, după dezbateri care să asigure părților dreptul la apărare și contradictorialitatea, în acord cu cele statuate prin decizia anterioară a instanței supreme și cu normele de procedură incidente.

Următoarea parte a criticilor examinate se referă la contradicția vădită între considerentele deciziei din apel și dispozitivul acesteia.

Și acest motiv de recurs este fondat.

Examinând apelul reclamantei, instanța de apel a reținut că unul dintre motivele acestuia se referă la limitarea penalităților de întârziere în prima instanță la suma de 101.064,76 RON. În aceste condiții, deși a subliniat că hotărârea primei instanțe este corectă, fiind concordantă principiului disponibilității, a recunoscut totuși dreptul reclamantei la plata penalităților de întârziere și în continuare, ca debite integrate ratelor ori veniturilor ajunse la termen ori despăgubirilor ivite după darea hotărârii primei instanțe, până la plata efectivă a datoriilor, deși, în apel, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. nu fusese formulată.

În realitate, procedând astfel, instanța de apel a răspuns unui motiv de apel referitor la modalitatea în care prima instanță a rezolvat chestiunea debitelor accesorii, pe care l-a găsit întemeiat, însă a folosit ca temei de drept o dispoziție legală care nu putea avea incidență și care a mijlocit încălcarea limitelor învestirii în apel.

Astfel, raționând că reclamantei i se cuvin, concordant unei critici din apel, penalități contractuale calculate până la data plății totale a creanței, instanța de apel a găsit, în realitate, întemeiată critica acestei părți litigante, iar acest lucru nu putea decât să conducă la schimbarea sentinței prin care prin care penalitățile erau delimitate la o sumă fixă, preconizând o soluție diferită de cea reflectată în dispozitiv.

Înalta Curte reamintește cu acest prilej că motivarea hotărârii judecătorești este întotdeauna un silogism juridic care trebuie să susțină dispozitivul în mod coerent și consecvent. Hotărârea judecătorească, căreia îi este integrat dispozitivul care cuprinde soluția dată procesului consemnată în minută, cuprinde, pe lângă alte elemente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivat de ce cererile părților au fost admise ori respinse, astfel cum impune art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, între dispozitiv și considerente trebuie să existe o unitate logică și o coeziune deplină, considerentele argumentând dispozitivul în mod detaliat și explicativ.

De aceea, în măsura în care considerentele hotărârii nu corespund în totalitate dispozitivului, sau când considerentele sunt contrare acestuia, s-a statuat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. că hotărârea nu are caracter legal, deoarece nu se poate distinge esența raționamentului judiciar, privită ca o componentă a procesului echitabil.

Astfel, în măsura în care, sensul considerentelor din apel conduce la concluzia că una dintre criticile din apel ale reclamantei era fondată, că, în parte, sentința primei instanțe nu a fost legală și temeinică, limitând injust reclamantei penalitățile, iar aceste constatări nu au fost și nici nu se puteau întemeia pe dispozițiile art. 478 alin. (5) C. proc. civ. rezultă că motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel nu concordă dispozitivului, iar hotărârea este nelegală, chestiune care s-a repercutat corespunzător și asupra cererilor accesorii din apel.

Or, toate aceste elemente imprimă deciziei atacate un viciu de nelegalitate care atrage casarea ei și impun rejudecarea apelului reclamantei, sub toate aspectele delimitate prin învestire.

Mai departe, corespunzător motivului de casare fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta S.C. A. S.R.L. a formulat mai multe critici vizând aplicarea geșită a legii.

Parte a acestora sunt subsumate operării greșite a compensării, în privința căreia nu erau îndeplinite condițiile legale, ori obligării S.C. A. S.R.L. la plata unor sume de bani pe care pârâta a pretins că le-a cheltuit pentru subcontractarea lucrărilor către terțul S.C. F. S.R.L. ori în regie proprie pentru refacerea lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, pentru care a pretins încălcarea principiului relativității efectelor contractului.

Înalta Curte subliniază, însă, că aceste critici nu se impun a fi examinate, deoarece privesc exclusiv pretențiile pârâtei deduse instanței prin "notele de ședință" din 13.03.2018, în totalitate integrate cererii reconvenționale modificatoare, în legătură cu care, cum s-a detaliat deja, este necesară rejudecarea apelului și evaluarea învestirii regulate a instanței cu aceste noi pretenții.

Succesiv, o altă parte a criticilor recurentei S.C. A. S.R.L. a vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 alin. (1), art. 1350, art. 1351 alin. (1) și art. 1352 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit legea, deoarece a statuat greșit asupra stării de fapt, în condițiile în care probele cauzei vădeau executarea obligațiilor reclamantei, iar derularea defectuoasă a contractului, începând cu 16.12.2013, s-a datorat exclusiv pârâtei, singura parte aflată în culpă. De asemenea, recurenta a afirmat că prin corespondența intens purtată între părți, S.C. A. S.R.L. și-a afirmat intenția de continuare și finalizare a lucrărilor, dar că acestea au fost suspendate temporar, prin dispoziția Inspectoratului de Stat în Construcții Olt, din cauza condițiilor climatice necorespunzătoare, ori că este evident că S.C. B. S.R.L. a realizat profit în urma colaborării contractuale cu reclamanta, așa încât condiția dovedirii culpei sale contractuale ori cea a prejudiciului nu este îndeplinită. A mai susținut recurenta că instanța de apel a considerat greșit că neexecutării imputate reclamantei nu i s-au interpus și alți factori de natură să o exonereze de culpă și de obligația de a răspunde pentru prejudicii.

Răspunzând acestora, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că invocarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în recurs și identificarea unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare. Un atare procedeu nu poate reprezenta în sine un motiv de casare și nici nu obligă instanța de recurs la o evaluare din oficiu a aplicării legii; examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor greșeli de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excedează, pe de altă parte, limitele controlului de legalitate realizat în recurs o nemulțumire a părții legată de interpretarea probelor, domeniu în care instanța de apel are deplină libertate de apreciere; stabilirea faptelor pe baza sensului și înțelesului pe care instanțele devolutive le dau, ca subiect al probelor, lucrărilor dosarului efectuate în cadrul cercetărilor judecătorești nu se integrează controlului pe care instanța de recurs îl realizează în limitele și scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformității hotărârilor recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat, în final, că recurenta nu critică aplicarea greșită a legii, ci aplicarea legii la o situație de fapt pe care o consideră greșită, așa încât, pe baza celor expuse, arată că expunerea recurentei nu se poate integra în controlul de legalitate solicitat prin recurs.

A mai criticat recurenta decizia din apel susținând că, prin admiterea cererii de despăgubiri a pârâtei, cu referire la sumele pretins achitate S.C. C. S.R.L. pentru remedierea lucrărilor de frezare și refacerea lucrărilor executate necorespunzător, instanța a încălcat principiul relativității efectelor contractului.

Dincolo, însă, de împrejurarea că această afirmație nu este însoțită de niciun argument specific de natură să demonstreze că reclamanta a fost obligată la despăgubiri în puterea unui contract la care nu a fost parte, chestiunile legate de lipsa echivalenței obiectului între contractul de execuție de lucrări nr. x/14.11.2013 și cel încheiat de S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L., sunt aspecte de fapt care, astfel cum s-a arătat, nu fac obiectului controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În fine, un ultim motiv al recursului a vizat acordarea greșită în apel a penalităților de întârziere, solicitate de pârâtă pe cale reconvențională, pentru o perioadă în care datoriile nu erau încă scadente.

Pe lângă observația că recurenta nu indică norma de drept încălcată ori interpretată greșit în apel, Înalta Curte observă că recurenta propune acestei instanțe o reevaluare a contractului și probelor administrate, incompatibilă cu recursul.

În aceste condiții, înlăturând criticile întemeiate de recurentă pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că se impune admiterea recursului reclamantei S.C. A. S.R.L. și casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Examinând, în continuare, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 69/10.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că partea a fundamentat calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

S-a susținut, printr-un prim motiv al recursului, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și, astfel, în mod greșit a fost respins motivul de apel al acestei părți, referitor la obligarea sa la plata penalităților de întârziere. Dezvoltând acest motiv, recurenta a arătat că în mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere că una dintre facturile solicitate la plată, având nr. 196/16.12.2013, a fost stornată la 04.01.2014, așa încât, scadența sumei solicitate a fost decalată la 11.06.2014, iar întârzierea plății s-a înregistrat pentru 46 zile, iar nu 314 zile, cum greșit s-a reținut în apel. Aceeași situație a fost sesizată de parte și în privința facturii nr. x/12.12.2013, în legătură cu care instanța de apel a ignorat existența unei perioade de grație, așa încât întârzierea efectivă la plată a fost de 96 de zile. Subliniind că modul de calcul al penalităților este eronat, recurenta a subliniat că instanța a acordat reclamantei mai mult decât s-a cerut.

Înalta Curte subliniază că principiul disponibilității procesului civil, consacrat, între altele, în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., presupune obligația instanței de a respecta întocmai limitele în care părțile au înțeles să o învestească, atât din punctul de vedere al obiectului, cât și al cauzei pe care cererile adresate justiției se întemeiază. Una dintre încălcările acestei reguli poate consta în faptul că instanța, ignorând aceste delimitări, statuează în favoarea părților, prin hotărâre, drepturi suplimentar celor solicitate.

Această situație nu este însă sinonimă celei în care părțile formulează anumite pretenții, iar instanța le recunoaște, însă se pune în discuție, mai departe, legitimitatea ori fundamentul lor. Aceasta nu semnifică depășirea limitelor învestirii, ci pune, cel mult, în dezbatere, temeinicia hotărârii judecătorești.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte subliniază că instanța de apel a statuat asupra penalităților de întârziere astfel cum au fost solicitate de reclamantă, însă recurenta contestă, în realitate, modul lor de stabilire și de calcul. Or, din acest punct de vedere, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a depășit limitele învestirii, iar recurenta tinde la efectuarea unui control de temeinicie a deciziei, solicitând instanței de recurs verificări de fapt, incompatibile cu această procedură.

Reamintind părților că recursul supune examinării conformitatea hotărârii judecătorești cu regulile de drept aplicabile, iar nu temeinicia ei, Înalta Curte va înlătura acest prim motiv de recurs.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a subliniat că hotărârea recurată nu cuprinde, în parte, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază. S-a solicitat instanței de recurs să se constate că reținerile instanței de apel nu au suport legal ori că sunt contrare probelor administrate.

Înalta Curte va înlătura și acest motiv, pornind, în principal de la reținerea că motivele de casare nu trebuie doar formal încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci ele trebuie să dezvolte argumente care să susțină, în mod direct, motivul de recurs evocat. Din acest punct de vedere au relevanță dispozițiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ. care sancționează cu nulitatea recursul ale cărui motive nu se încadrează, sub aspectul conținutului lor, în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Or, toate dezvoltările recurentei sunt tangente netemeiniciei deciziei recurate, ca o consecință a evaluării greșite ori ignorării probelor, în timp ce lipsa motivării, pentru a constitui motiv de casare, trebuie să constea în demonstrația că instanța nu a lăsat să se întrevadă, în considerente, care a fost raționamentul juridic considerat, lipsind părțile de garanția unui proces echitabil.

În ceea ce privește motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta a afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 1350 și art. 1266 - 1269 C. civ., arătând că în mod greșit a fost obligată la plata facturii nr. x/12.12.2013, deoarece, deși S.C. A. S.R.L. îi revenea inclusiv obligația de a realiza lucrări de proiectare, conform clauzei 10.1 din contract, aceste servicii au fost executate de un terț. Din acest punct de vedere, recurenta a arătat că motivarea instanței de apel este insuficientă și că s-a făcut aplicarea greșită a legii.

Examinând această critică, instanța de recurs reține că se impută instanței de apel aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului, respectiv, ignorarea principiului interpretării convențiilor după voința concordantă a părților, a regulilor interpretării sistematice ori a modului de interpretare a clauzelor îndoielnice.

Cu toate acestea, recurenta nu demonstrează în ce a constat aplicarea greșită a acestor reguli de drept, cu referire la clauza 10.1 din convenție, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a reținut că serviciile de proiectare intrau în atribuțiile reclamantei, fiind parte a obiectului contractului, însă S.C. B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de a pune la dispoziția executantului documentația necesară, așa încât reclamanta a executat servicii excedentare contractului, pe care le-a facturat separat.

Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema unei evaluări greșite a clauzelor contractului, ca urmare a aplicării greșite a legii, deoarece există consens asupra conținutului și semnificației dispozițiilor contractuale; instanța de apel a stabilit, însă, că în dinamica executării convenției, reclamanta a executat servicii suplimentare, facturate corect, astfel că modul în care recurenta combate în recurs aceste rețineri se integrează domeniului verificării temeinicei hotărârii atacate, care nu poate fi realizată în recurs.

De aceea, Înalta Curte constată că acest motiv nu este fondat și îl va înlătura.

În continuare, recurenta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se constate aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ. în fața instanței de apel; s-a susținut că, după constatarea calității deficitare a executării lucrării și refuzul reclamantei de continuare a executării contractului, pârâta a contractat refacerea lucrărilor executate defectuos cu o societate terță. Pe baza devizelor de lucrări și a datelor rezultate din expertiza efectuată în cauză, pârâta a constatat că reclamanta a facturat la plată lucrări pentru o suprafață mai mare decât cea real executată, însă apărările sale, opuse în apel, au fost înlăturate, cu motivarea că sunt susțineri pro causa, iar lipsa identității suprafețelor frezate nu prezintă o relevanță deosebită.

Nici aceste critici nu pot fi integrate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. este invocată formal, iar chestiunile sesizate vizează exclusiv aspecte de netemeinicie, pe care instanța de recurs nu le va analiza. Recurenta se referă la modul în care instanța de apel a examinat comparativ probele și a înlăturat motivat apărările S.C. B. S.R.L., iar nu la o ignorare a normelor prin care se reglementează răspunderea contractuală.

Instanța supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu poate dezvolta, în mod consecvent, un raționament care să justifice cum ori de ce instanța devolutivă a dat legii o interpretare greșită, a făcut o aplicare greșită a acesteia la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

Întreaga suită a alegațiilor recurentei se referă la interpretarea materialului probator și contestă concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și solicită instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului, astfel cum aceasta este delimitată în art. 483 alin. (3) C. proc. civ., așa încât acest motiv de recurs va fi înlăturat, la rândul lui.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat a vizat încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ. A susținut recurenta că a fost obligată la achitarea penalităților contractuale la plata sumelor facturate, deși aceste sume includeau și TVA, iar acest tratament este discriminatoriu. În opinia recurentei, instanța de apel trebuia să efectueze un calcul al penalităților prin eliminarea, din sumele solicitate la plată, a TVA-ului corespunzător.

Aceste ultim motiv de recurs nu va fi examinat pe fond, fiind invocat de recurentă omisso medio.

Întrucât în apel ori în cursul soluționării apelului incidența normei de drept evocate nu a făcut obiectul examinării și nici instanța de apel nu s-a raportat din oficiu la aceste dispoziții legale, rezultă că incidența art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal este pentru prima dată invocată în recurs.

Or, regulile de judecată statuate în art. 488 alin. (2) C. proc. civ. se opun ca în recurs să poate fi invocate chestiuni care nu au făcut obiectul dezbaterilor în apel ori nu au fost sesizate de părți în calea devolutivă de atac, iar în acest caz, motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit.

În aceste condiții, Înalta Curte stabilește că motivele de casare ale recurentei S.C. B. S.R.L. nu au caracter fondat ori nu pot fi examinate, în acord cu cele arătate, astfel că acest recurs urmează să fie respins.

Examinând, mai departe, recursul pârâtei S.C. B. S.R.L. declarat împotriva deciziei nr. 4/31.03.2021, întemeiat pe dipozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., reține că, în primul rând, recurenta invocă încălcarea în apel a principiului disponibilității procesului civil, care obligă instanța să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele fixate de