ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1738/2024

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj - Secția a II-a Civilă, la 29 septembrie 2014, sub nr. x/63/2014, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B S.R.L., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 560.511,64 lei, reprezentând debit restant, și la plata sumei de 101.064,76 lei, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la 27 iulie 2014, care vor fi actualizate până la achitarea integrală a debitului. A solicitat, totodată, și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La 18 noiembrie 2014, prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta B S.R.L. a solicitat constatarea nulității clauzei contractuale prevăzute la art. 19 din contractul nr. 531 din 14 noiembrie 2013, considerată a fi neclară și obligarea reclamantei la plata lucrărilor de frezare și refacere a lucrărilor efectuate necorespunzător de către reclamantă, mai precis, diferența dintre lucrările executate de subantreprenorul A S.R.L. și cele suplimentar contractate de către pârâtă, potrivit convenției nr. 6625 din 10 ianuarie 2014 încheiate cu C S.R.L., la care se adaugă penalități de întârziere, conform art. 19 din contractul nr. 531 din 14 noiembrie 2013.

La 12 februarie 2015, pârâta și-a precizat prejudiciul la suma de 322.780,11 lei, compus din 237.181,15 lei cu titlu de „beneficiu nerealizat” și penalități de întârziere de 85.598,96 lei, calculate conform art. 19 din contractul nr. 531 din 14 noiembrie 2013. La același termen, reprezentantul convențional al pârâtei a învederat că întâmpinarea formulată în cauză are caracter reconvențional.

Ulterior, cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, la 13 martie 2008, B S.R.L. a depus la dosar „note de ședință” prin care a specificat că suma solicitată pe cale reconvențională se ridică la 781.812,71 lei, reprezentând costul total al lucrărilor ulterioare executate cu alți contractanți și compensarea sumelor reciproc datorate de părțile litigante.

Prin sentința nr. 59/2018 din 10 aprilie 2018, Tribunalul Dolj - Secția a II-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L. împotriva pârâtei B S.R.L. A obligat pârâta B S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 661.576,22 lei (reprezentând debit 560.511,46 lei și penalități de întârziere de 101.064,76 lei) ce va fi actualizată la data plății efective. A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta B S.R.L. A obligat reclamanta A S.R.L. la plata către pârâta B S.R.L. a sumei de 167.963,46 lei. A respins cererile formulate de B S.R.L. având ca obiect plata penalităților de întârziere, constatarea nulității clauzei prevăzute la art. 19 alin. (3) din contractul nr. 531 din 14 noiembrie 2013 și compensarea solicitată. A compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți și a obligat B S.R.L. la plata către A S.R.L. a sumei de 2.387 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta.

Prin decizia nr. 1181/2018 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Craiova -Secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A S.R.L. și de pârâta B S.R.L împotriva sentinței nr. 59/2018 din 10 aprilie 2018, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A S.R.L.

Prin decizia nr. 1337 din 14 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut, în esență, că era incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând ca, în rejudecare, instanța să analizeze dacă este legală modificarea cererii reconvenționale, astfel cum a fost solicitată de pârâtă prin scriptul intitulat ”Note de ședință” și, în funcție de soluția dată, să se pronunțe inclusiv pe cheltuielile de judecată cerute de intimata-pârâtă care, la termenul de judecată din recurs, a depus dovada efectuării acestora.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă sub nr. x/63/2014*.

În rejudecare, prin decizia nr. 69 din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei A S.R.L., a admis apelul pârâtei B S.R.L. și a schimbat în parte sentința nr. 59 din 10 aprilie 2018 a Tribunalului Dolj – Secția a II-a Civilă, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 213.111 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat și a sumei de 84.553 lei, reprezentând penalități de întârziere; a menținut restul dispozițiilor sentinței. A compensat datoriile reciproce până la concurența celei mai mici dintre ele și a obligat pârâta la plata către reclamanta a diferențelor, respectiv suma de 347.400,46 lei și suma de 16.511,76 lei penalități de întârziere și în continuare până la data plății efective. A obligat reclamanta către pârâtă la plata sumei de 5.111 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La 19 martie 2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere de completare și lămurire a dispozitivului deciziei nr. 69 din 10 februarie 2021 a Curții de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă, iar la 24 martie 2021, pârâta a înregistrat la dosar o cerere de îndreptare a erorilor de calcul strecurate în decizia mai sus enunțată.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a admis cererea formulată de petenta B S.R.L și, în consecință, a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 69 din 10 februarie 2021 referitoare la cuantumul sumei stabilite la plată în sarcina A S.R.L. și cu privire la suma rezultată din compensarea datoriilor reciproce ale părților.

Prin decizia nr. 4 din 31 martie 2021, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a admis cererea formulată de A S.R.L. și a completat dispozitivul deciziei nr. 69 din 10 februarie 2021, în sensul că a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat-o pe pârâtă și la plata penalităților de întârziere ulterioare datei de 24 iulie 2014, calculate până la data plății efective a datoriei principale. A respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei.

Reclamanta A S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 69 din 10 februarie 2021, iar pârâta B S.R.L. a declarat recurs împotriva aceleiași decizii, cât și împotriva deciziei nr. 4 din 31 martie 2021.

Prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 69 din 10 ferbuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă și recursul declarat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei nr. 4 din 31 martie 2021, pronunțate de aceeași instanță. A casat deciziile atacate și a trimis cauza pentru o nouă judecată instanței de apel. A respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B S.R.L. împotriva deciziei nr. 69 din 10 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

Pentru a pronunța această decizie, referitor la recursul reclamantei, instanța supremă a reținut, în esență, că sunt fondate criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul că nu au fost respectate prevederile art. 478 alin. (1) și 3 din același cod, deoarece nu au fost cu exactitate clarificate limitele efectului devolutiv al apelului, a obiectului și întinderii pretențiilor potrivit învestirii regulate în etapa judecății în primă instanță. A mai reținut că este fondat si motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât dat fiind caracterul contradictoriu al considerentelor în ceea ce privește acordarea penalităților contractuale calculate până la data plății totale a creanței. Înalta Curte a mai subliniat că nu se impun a fi examinate criticile referitoare la operarea greșită a compensării, în privința căreia nu erau îndeplinite condițiile legale, ori obligării A S.R.L. la plata unor sume de bani pe care pârâta a pretins că le-a cheltuit pentru subcontractarea lucrărilor către terțul E S.R.L. ori în regie proprie pentru refacerea lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, deoarece privesc exclusiv pretențiile pârâtei deduse instanței prin „notele de ședință” din 13 martie 2018, în totalitate integrate cererii reconvenționale modificatoare, în legătură cu care, cum se detaliase deja, era necesară rejudecarea apelului și evaluarea învestirii regulate a instanței cu aceste noi pretenții. În ceea ce privește criticile care au vizat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 alin. (1) art. 1350 art. 1351 alin. (1) și art. 1352 C. civ., s-a reținut că acestea nu vizează aspecte de nelegalitate. Au fost înlăturate restul criticilor circumscrise pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la recursul pârâtei, instanța supremă a reținut, în esență, că nu sunt fondate criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din același cod și la greșita respingere a motivului de apel al acestei părți, referitor la obligarea sa la plata penalităților de întârziere întrucât instanța de apel a statuat asupra penalităților de întârziere astfel cum au fost solicitate de reclamantă, însă recurenta contestă, în realitate, modul lor de stabilire și de calcul. A mai reținut că nu au fost formulate veritabile critici de nelegalitate care ar fi putut fi analizate din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța supremă a înlăturat și criticile prin care recurenta a afirmat că au fost încălcate dispozițiile art. 1350 și art. 1266-1269 C. civ., arătând că în mod greșit a fost obligată la plata facturii nr. 194 din 12 decembrie 2013, și că a contractat refacerea lucrărilor executate defectuos cu o societate terță, apreciind că vizează exclusiv aspecte de netemeinicie. S-a constatat că motivul de recurs ce a vizat încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal și a dispozițiilor art. 6 C. proc. civ. a fost invocat omisso medio.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 4 din 31 martie 2021, Înalta Curte a reținut, în esență, că este fondat motivul de recurs prin care s-a criticat modalitatea de soluționare a cererii de completare întrucât împrejurarea că instanța de control judiciar a apreciat fondat un motiv de apel și, cu toate acestea, a respins calea de atac, nu poate fi remediată prin procedura completării hotărâri. Au fost înlăturate celelalte motive de recurs.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă sub nr. x/63/2014**.

Prin decizia nr. 506 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a respins ca nefondate apelurile declarate.

La 23 decembrie 2022, reclamanta A S.R.L. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei nr. 506 din 25 octombrie 2022, solicitând instanței să se pronunțe asupra capătului accesoriu privind chetuielile de judecată.

Prin decizia nr. 2 din 21 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă a admis cererea de completare și a completat decizia nr. 506 din 25 octombrie 2022 în sensul că a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel.

Reclamanta A S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 506 din 25 octombrie 2022 și împotriva deciziei nr. 2 din 21 februarie 2023, iar pârâta B S.R.L. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 506 din 25 octombrie 2022.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamanta A S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, referitor la soluția de respingere a apelului reclamantei, se arată că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1351 și art. 1352 C. civ., întrucât în mod greșit s-a constatat culpa exclusivă a reclamantei la crearea prejudiciului suferit de pârâtă, și cu nerespectarea prevederilor art. 1556 alin. (1) C. civ. în ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului.

Recurenta-reclamantă susține că au fost nesocotite și dispozițiile art. 501 C. proc. civ. întrucât instanța de apel nu a respectat indicațiile de casare adresate de Înalta Curte prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022 și a respins apelul, inclusiv referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de la data scadenței până la data plății efective.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat împotriva deciziei nr. 2 din 21 februarie 2023, recurenta-reclamantă A S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac formulate și casarea în parte a deciziei atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. întrucât a reținut, în mod greșit, culpa procesuală a reclamantei în faza apelului. Se mai arată că nu au fost respectate nici prevederile art. 501 din același cod deoarece, prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022, instanța supremă a indicat curții de apel să soluționeze și cererile legate de cheltuielile de judecată. Recurenta apreciază că, dată fiind admiterea recursului său în al doilea ciclu procesual, cererea sa de cheltuieli ar fi trebuit admisă.

Recurenta a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Prin recursul declarat împotriva deciziei nr. 506 din 25 octombrie 2022, recurenta-pârâtă B S.R.L. a solicitat admiterea căii de atac și casarea în parte a deciziei recurate, numai în ceea ce privește soluția pronunțată asupra apelului declarat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată, invocând, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs se arată că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei nr. 973 din 4 mai 2022 a Înaltei Curți, ignorând limitele de casare, și a încălcat autoritatea de lucru judecat. Recurenta-pârâtă menționează că a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 237.181,15 lei și susține că aspectul legat de aplicarea art. 19 din contract nu putea face obiectul rejudecării întrucât acest aspect fusese deja tranșat de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual.

Autoarea căii de atac invocă încălcarea art. 430 raportat la pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., argumentând că decizia nr. 69 din 10 februarie 2021 pronunțată în soluționarea apelului din al doilea ciclu procesual a fost casată în limitele stabilite de Înalta Curte și că anumite statuări rămân câștigate cauzei.

Aceeași parte afirmă că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor cu care a fost învestită deoarece a refuzat, cu ocazia rejudecării, să analizeze cererea reconvențională astfel cum a fost precizată la 12 februarie 2015.

Se invocă și încălcarea prevederilor art. 1516 art. 1530 art. 1538 și art. 1539 și ale art. 1266 C. civ. întrucât curtea de apel a interpretat greșit sintagma „nu reușește să își îndeplinească obligațiile” și nu a reținut corect conduita părților în ceea ce privește îndeplinirea sau nu a obligațiilor lor contractuale. Recurenta critică și soluția referitoare la intervenirea compensației legale, afirmând că în mod greșit, instanța de apel a respins acest capăt de cerere, cu motivarea că nu a fost legal învestită în acest sens.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 20 martie 2024 s-a dispus comunicarea către părți a raportului completat asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 22 mai 2024 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.R.L. și de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022 și recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2023 din 21 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civila și s-a fixat termen pentru judecarea acestora la 9 octombrie 2024.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022, instanța supremă constată că susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1351 și art. 1352 C. civ., întrucât în mod greșit s-a constatat culpa exclusivă a reclamantei la crearea prejudiciului suferit de pârâtă, și a prevederilor art. 1556 alin. (1) C. civ. în ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului, au fost deja analizate și înlăturate de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual. Astfel, prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a reținut că „identificarea unor dispoziții de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată în lipsa oricărui efort al părții de a demonstra în ce a constat greșeala instanței inferioare.” și că nemulțumirea părții legată de interpretarea probelor excedează limitele controlului de legalitate. Față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul”, instanța supremă constată că aceste critici nu mai pot fi analizate în cadrul recursului din al treilea ciclu procesual.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. întrucât instanța de apel a respectat indicațiile de casare adresate prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022 în ceea ce privește capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de la data scadenței și până la data plății efective.

Contrar opiniei autoarei căii de atac, în sensul că acest capăt de cerere ar fi trebuit admis, instanța supremă observă că în considerentele deciziei nr. 973 din 4 mai 2022, pe care o invocă recurenta-reclamantă, nu s-a reținut că ar fi trebuit acordate penalități astfel cum acestea au fost solicitate de parte, ci că există o contradicție între aprecierea ca fondat a motivului de apel privind acordarea penalităților contractuale calculate până la data plății totale a creanței și soluția de respingere a apelului aceleiași părți. Ca urmare, instanța de recurs, în al doilea ciclu procesual, a găsit fondată critica subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a indicat curții de apel să alinieze considerentele și dispozitivul deciziei recurate. Cu ocazia noii judecăți asupra apelului recurentei-reclamante, instanța de prim control judiciar a ținut cont de aceste indicații, a construit un raționament coerent și logic în baza căruia a constatat, în mod argumentat, că sunt neîntemeiate criticile reclamantei, care contestă hotărârea deoarece nu i s-au acordat penalități de întârziere de la scadență la data plății, și a respins apelul.

În ceea ce privește recursul declarat recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022, instanța supremă va înlătura criticile prin care partea invocă încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. referitor la soluționarea în apel a capătului de cerere având ca obiect plata de către reclamantă a sumelor solicitate prin cererea reconvențională întrucât prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022 a fost casată decizia nr. 69 din 10 februarie 2021 prin care fuseseră acordate aceste sume în favoarea pârâtei, cu precizarea ca instanța de apel să analizeze dacă modificarea cererii reconvenționale prin notele scrise depuse de pârâtă la 13 martie 2018 a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 209 coroborate cu cele ale art. 204 C. proc. civ.

Raportat la actele din dosar, curtea de apel a constatat că prin cererea reconvențională formulată la 18 noiembrie 2014, pârâta solicitat plata beneficiului nerealizat, ca urmare a refacerii, cu alți contractanți, a lucrărilor neexecutate corespunzător de către reclamantă (lucrările de frezare și de refacere a celor 2436 mp de către alte societăți), iar la 13 martie 2018 a solicitat și plata lucrărilor pe care le-ar fi realizat în regie proprie. Ca urmare, în mod corect, aceeași instanță a reținut că cererea reconvențională a fost modificată cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ. și că nu pot fi analizate motivele de apel care privesc aspectele modificate ulterior formulării cererii reconvenționale, inclusiv cele referitoare la compensarea pe care pârâta ar fi dorit să o opună reclamantei.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile prin recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. deoarece curtea de apel s-a pronunțat în limitele învestirii și cu respectarea dezlegărilor date de instanța de recurs în al doilea ciclul procesual în sensul în care a constatat că statuările referitoare la menținerea soluției de admitere a acțiunii principale și obligarea pârâtei la plata sumei de 661.576,22 lei au intrat în puterea lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 69 din 10 februarie 2021 a fost respins ca nefondat.

În continuare, curtea de apel a analizat apelul formulat de reclamantă din perspectiva criticilor prin care aceasta a contestat sentința deoarece nu i s-au acordat penalități de întârziere de la scadență la data plății și apelul declarat de pârâtă sub aspectul cuantumului despăgubirilor și al neacordării penalităților solicitate prin cererea reconvențională. Instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională a pârâtei și a obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 167.963,46 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, respingând celelalte solicitări.

Ca urmare, nu se poate reține că instanța de apel ar fi rejudecat aspecte care fuseseră deja dezlegate prin decizia de casare nr. 973 din 4 mai 2022.

Vor fi înlăturate și criticile prin care recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a analizat cererea reconvențională și raportat la cele solicitate de parte la 12 februarie 2015 deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere solicitarea pârâtei de plată a penalităților în temeiul art. 19 din contract, dar a apreciat că această clauză penală nu se aplică deoarece partea a solicitat beneficiul nerealizat ca urmare a neexecutării conforme de către reclamantă a obligațiilor sale, iar nu ca rezultat al executării cu întârziere. Motivarea curții de apel îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind suficientă și clară, iar critica pârâtei vizează de fapt interpretarea clauzelor contractuale și a textelor de lege, și nu modul în care a fost construit raționamentul. De asemenea, vor fi subsumate pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și înlăturate criticile referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) din același cod întrucât în apel, în rejudecare, au fost analizate toate solicitările părții exprimate prin cererea reconvențională, în limitele legalei învestirii a primei instanței și cu respectarea principiului devoluțiunii în apel.

Instanța supremă nu va analiza susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1516 art. 1530 art. 1538 și art. 1539 și ale art. 1266 C. civ. raportat la art. 19 din contract întrucât autoarea căii de atac invocă în mod formal motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și își exprimă nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile Codului civil în ceea ce privește voința părților contractante și stabilirea convențională a daunelor-interese. Enumerarea textelor de lege, fără a arăta în concret în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, nu echivalează cu formularea unor veritabile critici de nelegalitate.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2023 din 21 februarie 2023, instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține că decizia a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 453 și art. 501 C. proc. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată la plata cheltuielilor de judecată, la cererea părții care a câștigat. Or, în urma trimiterii cauzei spre o nouă judecată curții de apel, ambele apeluri au fost respinse astfel că ambele părți au căzut în pretenții, fără ca vreuna din ele să fi câștigat. În mod corect, curtea de apel a respins cererea de completare a deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022 întrucât acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de culpa procesuală a părților, care în acest caz aparține ambelor apelante.

Instanța supremă mai reține că au fost respectate prevederile art. 501 C. proc. civ. deoarece prin decizia nr. 973 din 4 mai 2022, Înalta Curte nu a indicat în ce mod să fie soluționate cererile corespunzătoare referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, ci a pus în vedere instanței de apel să se pronunțe și asupra acestor cereri.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.R.L. și de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022 și recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2023 din 21 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A S.R.L. și de recurenta-pârâtă B S.R.L. împotriva deciziei nr. 506/2022 din 25 octombrie 2022 și recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 2/2023 din 21 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – Secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2024.