ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1062/2023

Ședința publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 3 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.891.200 RON și la plata penalităților în valoare de 0,4%/zi de întârziere din suma de 500.000 RON, calculate de la data introducerii acțiunii și până la momentul plății integrale a debitului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864.

Prin sentința nr. 8 din 3 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente perioadei 28.08.2012 - 02.02.2013, invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a respins acțiunea în ceea ce privește perioada 28.08.2012 - 02.02.2013, ca prescrisă; s-a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A.; pârâta a fost obligată la plata penalităților în cuantum de 0,4%/zi de întârziere, calculate la suma de 500.000 RON, conform contractului din 28 decembrie 2009, începând cu 3 februarie 2013 până la 29 martie 2016, data achitării debitului; s-a luat act de faptul că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a formulat apel, solicitând, în principal, admiterea acestuia și schimbarea în parte a hotărârii apelate, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei pentru întreaga sumă solicitată. În subsidiar, a solicitat respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de reclamanta CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. împotriva sentinței nr. 8 din 3 februarie 2022 a Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B..; s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea precizată; pârâta a fost obligată la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de penalități de întârziere reduse; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

La data de 15 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

A arătat că recursul vizează doar soluția de admitere a apelului, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-reclamantă a menționat că nu înțelege să conteste soluția de respingere a apelului - analiza prescripției și a incidenței Legii nr. 313/1879.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (principiul disponibilității), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. (limitele învestirii), art. 478 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv ale judecății în apel).

Autoarea căii de atac a solicitat să se constate că dispozițiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 au fost invocate pentru prima dată direct prin calea de atac a apelului.

Niciodată în cursul judecății în fond apelanta-pârâtă CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. nu a formulat o astfel de apărare, ci a negat dintotdeauna în toate litigiile dreptul reclamantei de a încasa prețul contractului și, implicit, dreptul de a percepe penalități.

Din perspectiva dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., formularea direct prin cererea de apel a unei astfel de cereri echivalează cu o pretenție nouă dedusă judecății.

Instanța de apel a calificat, în mod greșit, această cerere ca fiind o solicitare ce vizează pretenția reclamantei, o apărare formulată conform alin. (2) al aceluiași articol.

Câtă vreme această solicitare reprezintă un petit distinct din motivele de apel sunt incidente dispozițiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. care interzic formularea de pretenții noi în apel.

Mai mult decât atât, prin hotărârea instanței de fond, nu s-a acordat suma de 2.302.000 RON. În fapt, nu a fost stabilită nicio sumă concretă, ci s-a indicat mecanismul de calcul: 0,4% pe zi de întârziere calculate la suma de 500.000 RON, conform contractului din 28 decembrie 2009, începând cu 3 februarie 2013 până la 29 martie 2016, data achitării debitului.

Or, instanța de apel a stabilit penalitățile datorate, deși părțile nu au formulat o astfel de solicitare în apel și a concluzionat că s-ar datora 2.302.000 RON, calcul care este, totodată, eronat întrucât:

- cuantumul unei zile de întârziere este de 2.000 RON - 0,4% din 500.000 RON;

- numărul zilelor de întârziere este unul determinat - 03.02.2013 -29.03.2016 = 1150 zile, rezultând o sumă datorată de 2.300.000 RON;

Procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat regulile de procedură menționate anterior, în sensul că:

- s-a pronunțat în afara limitelor învestirii;

- s-a pronunțat asupra unor pretenții noi formulate direct în apel;

Recurenta-reclamantă consideră că hotărârea instanței de apel nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu sunt indicate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale.

Astfel, s-a arătat că aspectele invocate de societatea reclamantă prin întâmpinare cu referire la efectul pozitiv al puterii lucrului judecat nici nu au fost analizate de către instanța de apel.

Instanța nu a analizat culpa pârâtei CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. în neexecutarea contractului și nici faptul că aceasta este singura responsabilă de faptul că penalitățile au curs pentru o durată de 1150 zile.

Începând cu pagina 8, paragraful 12 din decizia recurată instanța a analizat aplicabilitatea dispozițiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864 prin raportare la penalitățile acordate în cadrul dosarului nr. x/2013

Instanța de apel a apreciat însă că penalitățile solicitate sunt excesive prin prisma faptului că au fost deja acordate penalități de întârziere prin sentința nr. 3798/2015 din 20 martie 2015, pronunțată de Judecătoria Craiova, în dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost rectificată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 10 aprilie 2015 în sumă de 1.400.000 RON, reprezentând de trei ori valoarea restantă, respectiv cu aproximativ 200.000 RON mai mult decât valoarea totală a întregului contract.

Or, în cadrul dosarului nr. x/2013 s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că penalitățile datorate sunt de 140.000 RON, iar nu de 1.400.000 RON.

Sentința la care face trimitere instanța de fond a fost modificată de Tribunalul Dolj, iar prin decizia nr. 520R a Curții de Apel Timișoara a fost respins recursul recurentei-reclamante din prezenta cauză, suma finală datorată cu titlu de penalități fiind 140.000 RON.

Pe cale de consecință, raționamentul instanței de apel încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din această hotărâre.

Mai mult decât atât, instanța de apel a apreciat că din prețul total de 1.237.768.61 RON, cumpărătorul S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a achitat la termen 737.768 RON, adică aproximativ 60% din valoarea totală a contractului, suma restantă fiind de 500.000 RON.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-reclamantă a învederat că intimata-pârâtă S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. nu a achitat la termen suma de 737.768 RON, ci suma de 637.768 RON.

Debitul restant datorat de pârâta S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. conform hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele nr. x/2013 și nr. y/2018 a fost de 600.000 RON.

Penalitățile acordate în dosarul nr. x/2013 au fost de 140.000 RON, deci sub 12% din valoarea contractului.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea pronunțată încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din aceste dosare, întrucât stabilește alte sume decât cele care au fost acordate de către instanțele de judecată.

Acest raționament viciat al instanței de fond stă la baza analizei caracterului excesiv al penalităților solicitate de reclamantă în prezenta cauză.

În cadrul dosarului nr. x/2011, soluționat definitiv și irevocabil prin decizia nr. 4085 din 21 noiembrie 2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în analiza convențiilor încheiate între părți (inclusiv a contractului comercial) Înalta Curte a stabilit, cu putere de lucru judecat, că:

"cele trei convenții, respectiv contractul de asociere în participațiune (...) au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, în cauză nefiind dovedită existența unei cauze ilicită și nici a fraudei la lege".

De asemenea, Înalta Curte a concluzionat la pagina 10 din hotărârea anterior menționată:

"În speță, nu se poate reține nicio culpă a intimatei-pârâte (adică a S.C. A. S.R.L.), care să conducă la sancționarea desființării actelor juridice încheiate".

Din această perspectivă, nu se poate pune la îndoială legalitatea clauzei penale inserate de părți în cuprinsul contractului comercial.

Prin decizia civilă nr. 520R din 8 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit cu putere de lucru judecat culpa societății S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. pentru neplata diferenței de preț:

"În fine, în ceea ce privește critica prin care se susține de către pârâtă greșita acordare a penalităților de întârziere, atâta timp cât vânzătoarea nu și-a îndeplinit în întregime obligațiile contractuale și legale, Curtea constată că și aceasta este nefondată, în condițiile în care, respingându-se excepția de neexecutare a contractului - invocată în apărare, pârâta apare ca fiind în culpă contractuală pentru neplata diferenței de preț.

Or, în atare situație, în raportul juridic dintre părți se activează clauza de răspundere instituită la art. 6.2. din contract, prin care s-au prevăzut în sarcina pârâtei penalități în cuantum de 0,4% pe zi de întârziere, în măsura în care nu respectă obligația de plată a tranșelor de preț la scadență".

În aceste condiții, Curtea de Apel Craiova nu mai putea să intervină asupra clauzei penale și să reducă penalitățile datorate, întrucât acestea au fost cauzate exclusiv de S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A.

Instanța de judecată a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 și a stabilit cuantumul penalităților datorate la suma de 500.000 RON.

Potrivit textului de lege invocat, "penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte".

Or, apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a manifestat o rea-credință în executarea obligațiilor contractate.

Autoarea căii extraordinare de atac consideră că, în analiza condițiilor prevăzute de art. 1070 din C. civ. de la 1864, instanța de judecată nu a avut în vedere următoarele aspecte:

Contractul comercial a fost încheiat de părți la data de 28 decembrie 2009, iar din prețul total pârâta S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a achitat doar primele două tranșe - 535.000 RON (cu TVA inclus) și 102.768,61 RON (cu TVA inclus).

Suma de 500.000 RON ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 (acțiune introdusă la data de 27 august 2012) nu a fost achitată de bună-voie de către apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A., ci a fost recuperată prin măsuri de executare silită abia la data de 29 martie 2016.

Or, nu se poate vorbi despre o executare în parte a obligației, câtă vreme plata tranșei de 500.000 RON s-a datorat exclusiv măsurilor de executare silită inițiate de recurenta-reclamantă din prezenta cauză.

Măsurile de executare silită s-au realizat în baza hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013.

Termenul limită pentru plata celor 3 tranșe care au format obiectul dosarului nr. x/2013 a fost luna mai 2010, luna octombrie 2010 și luna octombrie 2010.

Ultima tranșă din preț în cuantum de 100.000 RON nu a fost achitată de apelantă și nici nu a fost recuperată, chiar dacă dosarul nr. x/2018 s-a soluționat definitiv.

Din această perspectivă, instanța de apel nu a făcut altceva decât să răsplătească reaua-credință a apelantei-pârâte S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A., care, deși nu și-a achitat nici după 12 ani prețul contractului, a beneficiat de o reducere a penalităților de întârziere.

Potrivit art. 1087 din C. civ. de la 1864, "când convenția cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părți o sumă nici mai mare nici mai mică".

În speță, părțile au prevăzut în mod expres modalitatea de calcul a penalităților de întârziere și cuantumul acestora, părțile având și calitatea de profesioniști.

În analiza oportunității și a caracterului excesiv, instanța de judecată a avut în vedere doar cuantumul penalităților, fără a ține cont și de următoarele aspecte:

- suma de 500.000 RON a fost recuperată prin măsuri de executare silită la data de 29 martie 2016, după 6 ani de la data limită;

- ultima tranșă din preț nu a fost recuperată, iar reclamanta a trebuit să promoveze acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/2018;

- societatea reclamantă a intrat în procedura de insolvență, ca urmare a faptului că pârâta S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. nu și-a achitat la timp ratele scadente;

Totodată, nu trebuie să fie avute în vedere doar sumele datorate per se, ci și faptul că acestea erau datorate reclamantei într-o perioadă de activitate economică în care puteau genera la rândul lor investiții și profit.

Penalitățile solicitate în prezenta cauză vizează perioada cuprinsă între 27 august 2012 și 29 martie 2016, acestea fiind solicitate până la data plății.

Instanța de judecată nu a avut în vedere perioada pentru care s-au solicitat penalitățile de întârziere, ci s-a raportat exclusiv și în mod eronat la suma de 1.400.000 RON, sumă care nu a fost acordată în litigiul anterior.

Or, reducând penalitățile datorate la suma de 500.000 RON, instanța a validat reaua-credință a pârâtei S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. și, implicit, a redus perioada pentru care sunt datorate penalitățile.

Raportând suma de 500.000 RON acordată de instanță cu titlu de penalități reduse la cele 1.150 de zile de întârziere (pe care instanța de judecată nu le-a avut în vedere în analiza caracterului excesiv) rezultă o penalitate în cuantum de aproximativ 435 RON pentru fiecare zi de întârziere, adică doar 0,087% pe zi de întârziere.

Procedând în acest mod, instanța de judecată a intervenit practic în contractul încheiat de părți și a modificat clauza ce vizează penalitățile de întârziere, astfel încât au fost lipsite de efecte dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864 referitoare la forța obligatorie a contractului.

Potrivit dispozițiilor art. 43 din Codul comercial, în vigoare la momentul încheierii contractului, "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile".

S-a mai arătat că nu s-a contestat niciodată art. 6.2 din contractul comercial care stabilește mecanismul penalităților de întârziere, instanțele nefiind învestite cu o asemenea solicitare.

Apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. este singura care a contribuit la mărirea cuantumului penalităților de întârziere prin faptul că nu a achitat prețul la termenele convenite de părți.

Așadar, cele 1.150 de zile întârziere care s-au finalizat cu executarea silită a obligației de plată s-au scurs din cauza culpei exclusive a societății pârâte.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 22 august 2022 s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., cu mențiunea de a depune la dosar, în termen de cel mult 10 zile de la comunicare, răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 4 mai 2023 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că prezentul recurs vizează doar soluția de admitere a apelului, respectiv aplicarea dispozițiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864.

O primă critică supusă analizei instanței de recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (principiul disponibilității), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. (limitele învestirii) și art. 478 din C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv ale judecății în apel), recurenta-reclamantă susținând că prevederile art. 1070 din C. civ. de la 1864 constituie "o pretenție nouă dedusă judecății" direct în calea de atac a apelului.

Înalta Curte reține că apelul este o cale de atac devolutivă prin care se reia, în limitele criticilor formulate de partea care promovează respectiva cale de atac, judecata cu privire la situația de fapt și calificarea juridică pe care aceasta o primește, în vederea soluționării pretențiilor concrete ce reprezintă obiect al învestirii instanței.

Potrivit art. 477 din C. proc. civ., "instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Conform dispozițiilor art. 479 din același cod, în limitele cererii de apel, instanța de control judiciar devolutiv va verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu.

Prin urmare, caracterul devolutiv al căii de atac permite reanalizarea tuturor probelor, apărărilor și argumentelor subsumate acesteia, chiar și în cazul în care prima instanță a omis o asemenea analiză, neimpunându-se ca, în baza principiului dublului grad de jurisdicție, să se dispună trimiterea cauzei pentru o nouă judecată în fața primei instanțe.

Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilității, prevede că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar potrivit art. 478 alin. (3) din același cod, ce stabilește limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanță, "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Conceptul de "cerere nouă" se raportează, cu necesitate, la introducerea unei noi pretenții de către părți în faza judecății în apel, pretenție ce nu a format obiect al judecății în primă instanță, această soluție decurgând din funcția fundamentală a instanței de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.

În speță, se constată că art. 1070 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executata în parte", a fost invocat de apelanta-pârâtă în motivarea cererii de apel, fiind criticată soluția instanței de fond pentru lipsa motivării sub aspectul admiterii penalităților, a cuantumului și modului de calcul al acestora.

Așadar, invocarea textului de lege anterior evocat nu a reprezentat altceva decât un aspect al motivării cererii de apel, titulara căii ordinare de atac înțelegând să critice hotărârea tribunalului din perspectiva faptului că această instanță a omis să analizeze modul de calcul al penalităților.

Apelanta nu a dedus judecății o pretenție nouă, ci a formulat o apărare în condițiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)", astfel cum a reținut instanța de prim control judiciar.

În plus, se cuvine a fi menționat faptul că dispoziția legală cuprinsă în C. civ. de la 1864, la art. 1070, conferă posibilitatea instanței să se pronunțe în orice fază a procesului, din oficiu, cu privire la cuantumul clauzei penale, dacă aceasta are sau nu un caracter excesiv în raport de situația concretă dedusă judecății.

Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a încălcat regulile de procedură menționate în cuprinsul cererii de recurs, câtă vreme nu s-a pronunțat în afara limitelor învestirii și nici asupra unor pretenții noi formulate direct în apel. Dezlegările instanței de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecății la prima instanță și ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 și art. 478 din C. proc. civ.

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi validată.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte și la susținerile recurentei legate de nemotivarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat în fapt și în drept soluția de admitere a apelului declarat de pârâta CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A., răspunzând criticilor de apel cu analiza cărora a fost învestită.

Hotărârea atacată este la adăpost de orice critică, întrucât obligația instanțelor de a motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de părți. Este suficient, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat efectiv chestiunile esențiale care i-au fost prezentate.

Din hotărâre transpare raționamentul logico-juridic propriu al judecătorului, astfel că niciuna din ipotezele de nemotivare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținută.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară și accesibilă a instanței de apel răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

În realitate, autoarea căii de atac impută instanței de apel o motivare insuficientă din punctul de vedere al situației de fapt statuate, susținând că nu a fost analizată culpa pârâtei CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. în neexecutarea contractului și nici faptul că aceasta este singura responsabilă de faptul că penalitățile au curs pentru o durată de 1150 zile. Aceste elemente nu se circumscriu însă motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că hotărârea pronunțată încalcă autoritatea de lucru judecat care derivă din dosarul nr. x/2013 și dosarul nr. x/2018, întrucât stabilește alte sume decât cele care au fost acordate de către instanțele de judecată.

În prealabil, Înalta Curte notează că aceste critici nu se încadrează în motivul de recurs indicat de parte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci în cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; aceasta, deoarece art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sancționează doar încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat, concluzie care se impune din examinarea soluțiilor pe care instanța de recurs le poate pronunța, astfel cum acestea sunt reglementate în art. 497 C. proc. civ.

Articolul 430 alin. (1) din C. proc. civ. stipulează că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Totodată, art. 431 alin. (2) din același cod prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În cauză, recurenta-reclamantă s-a prevalat de constatările Tribunalului Dolj, secția a II-a civilă, reținute prin decizia nr. 636/2019 din 2 decembrie 2019 (dosar nr. x/2013), în soluționarea apelului promovat de apelanta S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 10 aprilie 2015, pronunțate de Judecătoria Craiova, secția civilă (dosarul nr. x/2013), statuându-se, cu putere de lucru judecat, că penalitățile datorate sunt de 140.000 RON, iar nu de 1.400.000 RON.

Din verificările instanței a rezultat că, la originea dosarului nr. x/2013 (înregistrat inițial sub nr. x/2012 pe rolul Tribunalului Dolj) se află cererea reclamantei S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar AMT SERVICII INSOLVENȚĂ S.P.R.L., privind obligarea pârâtei S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de diferență de preț, precum și la plata penalităților contractuale de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere, aferente debitului principal, calculate de la data scadenței fiecărei tranșe în parte și până la data introducerii acțiunii, respectiv 27 august 2012.

Obiectul dosarului nr. x/2016 îl reprezintă cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., ce vizează obligarea pârâtei S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. la plata sumei de 2.891.200 RON, reprezentând clauza penală, precum și la plata penalităților în valoare de 0,4%/zi de întârziere din suma de 500.000 RON, calculate de la data introducerii acțiunii (03.02.2016) și până la momentul plății integrale a debitului.

Prin decizia la care a făcut referire recurenta-reclamantă, nu au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părțile prezentului proces, fără posibilitatea de a se statua diferit, ci a fost tranșat definitiv un alt litigiu între părți, având un alt obiect, astfel că nu se pune problema menținerii unei consecvențe în judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre anterioară să nu fie contrazis printr-o altă hotărâre ulterioară.

Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanța de apel ar fi reținut un cuantum al penalităților de 1.400.000 RON, fără să țină cont de împrejurarea că în dosarul nr. x/2013 s-a acordat suma de 140.000 RON. Or, acest aspect nu poate fi subsumat noțiunii de încălcare a autorității de lucru judecat.

În realitate, s-a dorit să se sublinieze caracterul excesiv, de vreme ce calculul instanței, pentru a fundamenta reducerea clauzei penale, s-a făcut prin raportare la debitorul datorat (500.000 RON).

Recurenta-reclamantă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de judecată a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1070 din C. civ. de la 1864 și a stabilit cuantumul penalităților datorate la suma de 500.000 RON, în condițiile în care apelanta-pârâtă S.C. CONSTRUCȚII FEROVIARE S.A. a manifestat o rea-credință în executarea obligațiilor contractate.

Potrivit textului de lege invocat, "penalitatea poate fi împuținată de judecător, când obligația principală a fost executată în parte".

În esență, recurenta critică decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta nu a avut în vedere aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, la momentul la care a analizat condițiile prevăzute de art. 1070 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte reține că autoarea căii de atac își exprimă nemulțumirea față de modalitatea în care instanța devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale cauzei pentru a reține caracterul vădit excesiv al penalității contractuale, în aplicarea dispoziției legale incidente în cauză, însă criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind susțineri care să vizeze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., analiza Înaltei Curți este limitată la examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare situației de fapt. În consecință, aceste susțineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., soluție care înglobează și cererea accesorie formulată referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 237/2022 din 4 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 mai 2023.