ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1605/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- 78 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de reclamantă în luna septembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractul de mandat nr. x/17.09.2018, încheiat cu fostul membru de directorat J.;

- 4.496 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă, achitată de către Companie în lunile septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie 2018, conform clauzei 5.2 din Contractele de Mandat nr. x/11.05.2018 și y/17.09.2018 încheiate cu fostul membru de directorat K.;

- 1.040 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de Companie, în lunile iulie, august, septembrie și noiembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/18.06.2018 și y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat L.;

- 1.396 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de către Companie în lunile iulie, august, septembrie și octombrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/16.07.2018 și y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat M.;

- 1.552 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de Companie în lunile iulie, august, septembrie, octombrie și decembrie 2018, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/16.07.2018 și y/17.09.2018, încheiate cu fostul membru de directorat N.;

- 280 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă, achitată de către Companie în lunile februarie și mai 2019, conform clauzei 5.2 din contractul de mandat nr. x/21.12.2018, încheiat cu fostul membru de directorat O.;

- 140 RON, reprezentând indemnizație de deplasare peste limita neimpozabilă achitată de către Companie în lunile ianuarie și februarie 2019, conform clauzei 5.2 din contractele de mandat nr. x/04.01.2019, încheiat cu fostul membru de directorat P.;

- 569,99 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru debitul principal anterior menționat, de la data constatării prin PV CFG, respectiv data de 30.09.2021, până la data formulării prezentei acțiuni, respectiv data de 16.05.2022.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru debitul principal, de la data de 16.05.2022 și până la momentul plății efective și integrale a sumei datorate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1350, art. 1270, art. 1535, art. 2523 C. civ., prevederile Legii nr. 31/1991, O.U.G. nr. 109/2011, O.G. nr. 13/2011 și prevederile contractelor de mandat, Regulamentului de Organizare și Funcționare al Consiliului de Supraveghere al Q. S.A. și Actul Constitutiv al Q. S.A.

Prin sentința civilă nr. 306 din 20 februarie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat criticile formulate prin memoriul de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material

În esență, recurenta a precizat că instanța de apel a interpretat eronat clauzele contractelor de mandat încheiate cu intimații, foști membri provizorii ai Consiliului de Supraveghere, precum și dispozițiile relevante din Legea nr. 31/1990, O.G. nr. 26/2013, O.U.G. nr. 109/2011 și O.G. nr. 119/1999.

În acest sens a susținut titulara memoriului de recurs că în mod nelegal a reținut instanța de apel că membrii provizorii ai Consiliului de Supraveghere nu aveau atribuții privind controlul legalității activității consiliilor de supraveghere anterioare, că reclamanta nu a individualizat fapta săvârșită de fiecare dintre pârâți și că nu a fost depus niciun înscris din care să rezulte că intimații au produs prejudiciul dedus judecății prin încălcarea obligațiilor asumate prin contractul de mandat.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut în mod eronat că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta ar fi solicitat recuperarea integrală a indemnizației de deplasare, deși obiectul cauzei l-a constituit exclusiv suma care depășea limita neimpozabilă.

De asemenea, în mod greșit a reținut instanța că reclamanta nu a probat că indemnizația de deplasare a fost acordată peste limitele remunerației membrilor directoratului stabilite de adunarea generală a acționarilor.

Recurenta a mai arătat că instanța de apel a procedat nelegal raportându-se la valoarea maximă a indemnizației prevăzute prin Hotărârea nr. 4/2013, fără a avea în vedere apărările formulate de reclamantă și constatările Curții de Conturi.

În opinia titularei memoriului de recurs, instanța de apel a concluzionat eronat că neînregistrarea cheltuielilor cu indemnizațiile de deplasare în contul contabil corespunzător ar putea fi remediată ulterior printr-o corectă înregistrare contabilă.

De asemenea, recurenta a reproșat instanței de apel că în mod greșit a reținut că este neîntemeiată cererea de obligare a membrilor Consiliului de Supraveghere la repararea prejudiciului echivalent cu valoarea indemnizației de deplasare, întrucât neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 39 din O.U.G. nr. 109/2011 nu a cauzat un astfel de prejudiciu, în condițiile în care indemnizațiile de deplasare erau datorate de societate în baza contractelor de mandat, fiind acordate în limitele generale stabilite prin pct. 6 din Hotărârea nr. 4 din 30 mai 2013 a Adunării Generale a acționarilor, fără a avea în vedere apărările reclamantei și constatările Curții de Conturi.

Printr-o altă critică s-a invocat încălcarea prezumției de lucru judecat a Deciziei nr. 139 din 7 martie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2021, prin care s-a confirmat legalitatea constatărilor Curții de Conturi privind caracterul nelegal al acestor plăți.

Totodată, recurenta a criticat interpretarea greșită a contractele de asigurare profesională încheiate cu H. S.A. și I., întrucât în mod nelegal a reținut instanța de apel că Transelectrica nu ar fi notificat asigurătorul cu privire la faptele ce au generat prejudiciul, deși contractele nu prevedeau o asemenea sancțiune și nu excludeau răspunderea asigurătorului pentru prejudiciile produse. Mai mult, a menționat recurenta că intimații nu au contestat sumele solicitate cu titlu de despăgubiri.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 5 iunie 2025.

Prin întâmpinarea înregistrată la 4 august 2025, intimata-pârâtă H. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate.

Prin rezoluția din 11 august 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 11 noiembrie 2025, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) Cod procedură civilă, cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată din oficiu, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar se impune a se arăta că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Sub acest aspect, prevederile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja situația premisă pentru judecata în recurs, stabilind starea de fapt pe baza probelor administrate.

Faptele așa cum au fost determinate de instanțele devolutive se consideră câștigate cauzei, astfel că instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii atacate.

Prin urmare, în aceste limite trasate de lege vor fi analizate criticile formulate în cauză de recurenta-reclamantă.

În cadrul memoriului de recurs s-a invocat, în esență, interpretarea eronată a obligațiilor contractuale și legale ale membrilor consiliului de supraveghere, recurenta reproșând instanței de apel că ar fi ignorat conținutul concret al contractelor de mandat și obligația expresă a pârâților de a-și exercita atribuțiile cu prudența și diligența unui bun administrator, inclusiv în ceea ce privește verificarea legalității remunerațiilor și menținerea indemnizațiilor de deplasare acordate peste plafonul valoric, fără aprobarea adunării generale a acționarilor și în afara limitelor bugetare. Totodată, recurenta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 31/1990, O.U.G. nr. 109/2011, O.G. nr. 26/2013 și O.G. nr. 119/1999, apreciind că instanța de apel ar fi ignorat constatările esențiale ale Curții de Conturi și ar fi concluzionat nejustificat că prejudiciul nu ar fi fost dovedit. De asemenea, s-a susținut încălcarea prezumției de lucru judecat a deciziei nr. 1319/07.03.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost respinsă definitiv contestația formulată de Transelectrica împotriva măsurilor dispuse de Curtea de Conturi. În final, se contestă aplicarea greșită a clauzelor contractelor de asigurare, prin respingerea acțiunii față de asigurător în absența unei sancțiuni contractuale pentru neîndeplinirea obligației de notificare.

Argumentele formulate de autoarea căii de atac se doresc a fi subsumate formal motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totuși, Înalta Curte constată că din cuprinsul memoriului de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate susceptibile a fi analizate în cadrul motivelor de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Argumentele invocate în susținerea căii extraordinare de atac vizează, în realitate, reiterarea unor aspecte de fond ale cauzei, care excedează controlul de legalitate specific recursului, prezentate în conținutul cererii de chemare în judecată.

Recurenta nu demonstrează în ce constă pretinsa nelegalitate a deciziei recurate, prin raportare la raționamentul logico-judiciar al instanței de apel, ci contestă modul de apreciere a probelor și situația de fapt stabilită de aceasta, care, validând concluziile sentinței, a confirmat deficitul probatoriu sub aspectul dovedirii faptelor ilicite imputabile fiecărui pârât, vinovăției și legăturii de cauzalitate față de prejudiciul pretins de reclamantă.

Prin urmare, ceea ce se critică, în mod real, nu este interpretarea sau aplicarea normelor de drept material, așa cum s-a afirmat, susținerile recurentei vizând cenzurarea interpretării conținutului contractelor de mandat, valorificarea concluziilor Curții de Conturi confirmate într-un dosar cu alt cadru procesual și a probelor administrate în cauză, reprezentând toate aspectele de netemeinicie ale hotărârii atacate și o încercare de readucere în discuție a chestiunilor de fond tranșate de instanța de apel.

Prin expunerea acestor argumente, recurenta-reclamantă pretinde, de fapt, o cenzurare a aprecierii în sensul neîndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale a pârâților însă nu prin prisma unei interpretări ori aplicări greșite a normelor de drept substanțial, cum se pretinde.

O astfel de abordare este incompatibilă cu natura căii extraordinare de atac a recursului, în cadrul căreia controlul exercitat vizează exclusiv legalitatea hotărârii atacate, fiind exclusă orice reanalizare a temeiniciei sau a aspectelor factuale ale cauzei.

Atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Tot astfel, nici critica referitoare la pretinsa încălcare a prezumției de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă un motiv de nelegalitate în accepțiunea art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu privește limitele autorității de lucru judecat în sensul art. 430 Cod procedură civilă, ci vizează exclusiv valoarea probatorie pe care recurenta o atribuie deciziei invocate, neavând aptitudinea de a forma conținutul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, susținerile formulate în legătură cu intimatul-pârât asigurător vizează exclusiv elemente factuale din sfera răspunderii civile, respectiv stabilirea momentului efectuării controlului și lipsa notificării în perioada de valabilitate a poliței, fără a se evidenția o încălcare a normelor de drept material.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune sancțiunea nulității căii extraordinare de atac.

Pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei civile nr. 1380A din 7 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.