ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1581/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27.07.2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 377.847,02 RON, reprezentând debit restant, și de 75,493.83 RON, cu titlu de penalități de întârziere calculate până la 17.07.2023 RON, precum și în continuare până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 590/21.03.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 138/05.02.2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția deoarece instanța de apel nu a analizat efectiv susținerile, probele și apărările formulate referitoare la îndeplinirea condiției și exigibilității obligației la momentul achiziționării imobilului, prin raportare la art. 1.405 C. civ., și nici motivele pentru care a fost respinsă apărarea potrivit căreia obligațiile de diligență nu pot fi asumate sub condiție suspensivă față de natura contractului, deși acestea erau relevante pentru soluționarea cauzei.

În opinia recurentei, numai o hotărâre clar motivată, coerentă și fundamentată asigură transparența actului de justiție și posibilitatea unui control real al legalității acestuia, în lipsa unei asemenea motivări actul jurisdicțional fiind incomplet și afectând încrederea în justiție, context în care a evocat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenta a evidențiat că a dedus judecății chestiunea vizând interpretarea contractului în sensul că obligația de plată a prețului devine exigibilă la momentul aprobării creditului, aspect rezultat din natura contractului (asistență financiară) și din natura obligațiilor (de diligență). Or, instanța nu a arătat motivul pentru care a respins această apărare.

Recurenta a mai subliniat că ulterior a prezentat argumente referitoare la "momentul creditării contului" și de ce nu poate fi considerat moment al exigibilității obligației, întrucât, pe de o parte, obligațiile de diligență nu pot fi asumate sub condiție suspensivă - chestiune neanalizată sau antamată de către instanță - iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera existența unei condiții suspensive simple, se impunea analiza art. 1.405 C. civ., care însă nu a fost examinată.

În continuare, recurenta a susținut că apărările sale privind incidența art. 1405 C. civ. erau relevante, întrucât, în măsura în care instanța ar fi considerat condiția ca fiind potestativă simplă, aceasta trebuia analizată sub aspectul întrunirii ei, debitoarea fiind, în opinia recurentei, cea care a împiedicat realizarea condiției prin refuzul semnării contractului de credit și prin achiziționarea unui alt imobil decât cel avut în vedere inițial la solicitarea finanțării, împrejurare dedusă din înscrisurile depuse, inclusiv extrasele de carte funciară. Din această perspectivă, recurenta a susținut că momentul achiziției imobilului din strada x, identificat în preambulul actului adițional, trebuia considerat drept moment al îndeplinirii condiției, însă instanța de apel nu a făcut nicio precizare cu privire la această apărare.

Recurenta a mai invocat, de asemenea, faptul că, prin cererea de apel și prin răspunsul la întâmpinare, a arătat că obligațiile sale asumate sunt de diligență, iar o astfel de obligație este considerată îndeplinită și devine exigibilă atunci când prestatorul demonstrează că a acționat conform standardelor; or, nici în privința acestei critici instanța de apel nu a fi oferit un răspuns motivat, recurenta susținând că nu a putut înțelege rațiunile pentru care argumentele sale au fost respinse.

În final, a arătat că instanța nu a răspuns nici apărării referitoare la incidența clauzei de la art. 6.1.3 din contractul de consultanță.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ.

Recurenta a arătat că instanța a interpretat eronat contractul, considerând că dreptul la comision depinde de tragerea efectivă a creditului, deși natura obligațiilor asumate era una de diligență, iar nu de rezultat. Astfel, evocând art. 1.266 alin. (2) C. civ., a susținut că din contract rezultă că a avut un rol consultativ și că nu răspunde de aprobarea creditului și nici nu poate influența decizia băncii în acest sens; în cauză, scopul său a fost acela de a acorda asistența pentru identificarea unei bănci și obținerea aprobării creditului, obligație îndeplinită, chiar dacă beneficiarul a ales ulterior să nu tragă efectiv fondurile.

Potrivit recurentei, interpretarea instanței, care a legat exigibilitatea comisionului de tragerea efectivă a fondurilor, contravine regulilor de interpretare sistematică prevăzute de art. 1.267-1.268 C. civ., plasând nașterea dreptului la remunerație exclusiv la discreția beneficiarului, ceea ce legea interzice.

Un alt set de critici se referă la aplicarea greșită a art. 1.400, art. 1.403 și art. 1.405 C. civ., privind condițiile suspensive.

Astfel, deși contractul stipulează că plata comisionului urmează să fie realizată după "creditarea contului" beneficiarului, această formulare prin raportare la art. 1.400 și art. 1.401 alin. (2) C. civ. configurează o veritabilă condiție suspensivă, întrucât scadența de plată este subordonată unui eveniment viitor și incert. În aceste condiții, se conturează caracterul pur potestativ al condiției, în sensul art. 1.403 C. civ., iar o astfel de stipulație este lipsită de efecte juridice, neputând fi opusă pentru a suspenda executarea obligației de plată. În plus, conform art. 1.405 C. civ., partea care, cu rea-credință, împiedică realizarea condiției nu poate invoca neîndeplinirea ei, iar în cauză este cert că beneficiarul a ales să nu semneze contractul de credit, deși acesta fusese aprobat, împiedicând astfel realizarea condiției.

La 30.06.2025, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 22.07.2025, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși a indicat motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea sa față de modul în care instanța de apel a administrat probele și a stabilit situația de fapt. Or, examinarea instanței de recurs este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Din perspectiva primului motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel nu ar fi analizat apărările sale legate de îndeplinirea condiției și exigibilității obligației la momentul achiziționării imobilului, raportat la art. 1.405 C. civ., și nici pe cele referitoare la imposibilitatea asumării unei obligații de diligență sub condiție suspensivă față de natura contractului, astfel că, în opinia sa, hotărârea ar fi nemotivată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, considerând că nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Or, sub aparența incidenței acestui motiv și invocarea sa în mod formal și de această dată se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, în raport cu probele administrate.

De altfel, toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, atât timp cât instanța de apel a analizat, în mod efectiv și motivat, atât aspectele legate de exigibilitatea obligației de plată a comisionului aferent facilității III - reglementată de art. 6.1.1 din contractul de consultanță - prin raportare la regulile de interpretare a contractelor, cât și apărările aduse în sprijinul caracterului pur potestativ al condiției care guverna scadența respectivei obligații.

Nemulțumirea părții față de silogismul instanței generat de reținerea unei anumite stări de fapt, care a atrenat implicit și analizarea doar a normelor incidente în raport cu aceasta și impuse de necesitatea fundamentării soluției adoptate, nu echivalează cu nemotivarea din perspectiva motivului de recurs invocat.

Cât privește textele legale evocate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că acestea sunt invocate doar formal, fără a se aduce, în concret, critici de nelegalitate hotărârii recurate. Autoarea căii de atac nu evidențiază modul concret în care instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, ci urmărește, prin expunerea propriei variante a situației de fapt, să afirme că plata comisionului se corelează cu momentul aprobării creditului, iar nu cu utilizarea efectivă a fondurilor; în acest context, recurenta se prevalează de pretinsul caracter pur potestativ al condiției și lipsirea de efecte juridice a clauzei, fără a combate în mod efectiv raționamentul și considerentele care au fundamentat soluția curții de apel.

În consecință, criticile recurentei nu se circumscriu ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta limitându-se la argumente ce propun o altă interpretare a clauzelor contractuale și la a solicita, în mod indirect, o reconfigurare a situației de fapt, aspecte care excedează competenței instanței de recurs, a cărei examinare este limitată exclusiv la legalitatea hotărârii atacate.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate apte să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 138/05.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.