ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1574/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursurilor de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 22.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 288.721,48 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând debit restant aferent facturii seria x nr. x/15.01.2021 și de 2.044,15 RON, reprezentând penalități de întârziere, calculate până la 15.03.2021, precum și plata în continuare până la data achitării integrale a debitului.

Prin sentința civilă nr. 969/23.04.2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 288.721,48 de RON, plus T.V.A., reprezentând debit principal și de 2.044,15 de RON, cu titlu de penalități de întârziere aferente debitului principal, calculate până la 15.03.2021, precum și în continuare până la data achitării integrale a debitului principal datorat; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 47.047,46 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1922/11.12.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 88.239,42 RON + T.V.A., reprezentând contravaloare lucrări și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere aferente acestei sume, începând cu 22.01.2021 și până la data plății efective; a compensat cheltuielile de judecată și, drept consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.798,55 RON.

Împotriva acestei decizii civile, ambele părți au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate.

În motivare, după o prezentare succintă a situației de fapt privind necesitatea executării lucrărilor suplimentare determinate de culpa pârâtei și diferite de cele prevăzute inițial în contract, recurenta-reclamantă a susținut că partea adversă nu a refuzat executarea acestora din considerente legate de preț la momentul realizării lor, ci abia la finalul lucrărilor, când i-a fost transmisă spre plată situația de lucrări finală care reflecta exclusiv valoarea parțială a contractului.

Recurenta-reclamantă a subliniat că valoarea lucrărilor suplimentare reprezintă aproximativ 25% din valoarea totală a contractului, iar părțile nu au avut niciodată reprezentarea că o astfel de abatere de preț - echivalentă cu un sfert din contract - ar putea fi inclusă în lucrările asumate inițial de reclamantă. Totodată, a subliniat că pârâta nu a contestat niciodată executarea lucrărilor suplimentare, care i-au adus un beneficiu direct, și că instanța de apel a făcut o analiză greșită a situațiilor de lucrări, aplicând greșit normele de drept material.

În acest sens, invocând încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 1.270 C. civ., a afirmat că instanța de apel a preluat greșit raționamentul părții adverse, apreciind eronat că pârâta nu datorează plata lucrărilor suplimentare pe motiv că ar fi contestat valorile pretinse în cursul procesului. Sub acest aspect, recurenta a subliniat că pârâta nu a contestat niciodată lucrările executate și nici prețurile ofertate în timpul derulării acestora, iar situațiile de lucrări depuse la plată cuprindeau atât prețul contractual, cât și contravaloarea lucrărilor suplimentare.

De asemenea, recurenta a mai evidențiat că instanța de apel nu a pus la îndoială executarea efectivă a lucrărilor, ci doar a apreciat că acestea nu ar fi datorate întrucât nu au fost identificate de expertul desemnat în cauză; în realitate, acordul pârâtei asupra lucrărilor suplimentare a fost exprimat prin solicitarea și acceptarea executării acestora, precum și prin efectuarea unor plăți parțiale, pârâta datorând în continuare diferența reprezentând debitul principal rezultat din contract.

Recurenta a mai arătat că, în cursul procesului, expertului nu i s-a solicitat să determine prețul lucrărilor suplimentare și nici verificarea existenței unui eventual acord al pârâtei, întrucât aceasta din urmă a promovat o altă teză referitoare la lucrările suplimentare. În plus, faptul că respectivele lucrări au devenit ascunse nu poate constitui un motiv de refuz al plății, iar, pe de altă parte, raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni confirmă executarea lor fără rezerve.

În continuare, a evidențiat că raționamentul instanței de apel este contrar art. 5.1 și art. 5.2 din contract, precum și art. 1.270 C. civ., context în care arată că au fost emise mai multe certificate de plată, relevant fiind cel cu nr. 11/18.11.2020, în valoare de 32.362,23 euro, care privea materialele și manopera puse în operă pe șantier; precizează că, ulterior, discuției purtate cu pârâta, aceasta din urmă a cerut emiterea unui certificat de plată pentru suma de 9.442,89 euro, fiind emis sub nr. x/27.11.2020, fapt acceptat de recurentă sub beneficiu de compromis, doar pentru a-și putea achita o parte din furnizorii de materiale și din muncitori, sumă care a fost achitată de pârâtă. În acest context, a arătat că nu a renunțat niciodată la dreptul de a încasa valoarea totală a sumei de 32.362,23 euro, iar certificatul de plată nr. x reflectă valoarea finală a tuturor lucrărilor executate, inclusiv a celor suplimentare. În plus, pârâta nu a criticat valoarea lucrărilor pe durata derulării contractului, o eventuală critică fiind adusă pentru prima dată doar cu prilejul obiecțiunilor la raportul de expertiză.

În final, a arătat că instanța de apel a intervenit în mod nepermis în contract, schimbând legea părților prin introducerea unui mecanism ce nu a fost avut în vedere de părți nici la momentul încheierii, nici în parcursul executării acestuia, încălcând astfel principiul forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1.270 C. civ.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași curți de apel, precizând că recursul său vizează exclusiv soluția de acordare a contravalorii pretențiilor.

În motivare, după prezentarea pe scurt a situației de fapt și a parcursului procesual, a arătat că reclamanta a încălcat unele obligații contractuale asumate, ca urmare a neconformării planurilor de arhitectură, iar ulterior a solicitat contravaloarea unor lucrări suplimentare care nu au fost aprobate în prealabil de recurenta-pârâtă.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și efectul devolutiv al apelului reglementat de art. 477 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că instanța de apel a depășit limitele învestirii tribunalului, întrucât a dispus acordarea unor despăgubiri constând în rest de preț contractual, deși o astfel de categorie de sumă nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta solicitând exclusiv despăgubiri sub forma lucrărilor suplimentare realizate.

În sprijinul acestei critici, recurenta a invocat și opinii din doctrină, evidențiind că instanța de apel nu putea acorda sume mai mari decât cele recunoscute ca lucrări suplimentare, respectiv 400 de euro și 2.704,83 euro + T.V.A.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată nu este motivată corespunzător, întrucât din considerentele hotărârii rezultă raționamentul instanței de apel cu privire la stabilirea sumei de 15.953,36 euro + T.V.A., reținută cu titlu de rest de plată.

Astfel, recurenta a subliniat că instanța nu a indicat înscrisurile avute în vedere, modul de calcul sau criteriile aplicate, astfel încât părțile să poată înțelege cum s-a ajuns la concluzia dispusă. Apreciază că o astfel de măsură ar fi fost nu doar utilă, ci și necesară, având în vedere că părțile trebuie să poată verifica în ce condiții s-a dispus o anumită măsură față de acestea, pentru a-și putea îndeplini orice obligații ce ar avea sau a exercita orice drepturi recunoscute de lege în cunoștință de cauză.

În concluzie, recurenta a criticat lipsa unei motivări pertinente și complete sub aspectul soluției date de curtea de apel, situație față de care apreciază că este prejudiciată deoarece nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva interpretării și aplicării greșite a prevederilor din Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994 și a art. 1.556 C. civ.

Recurenta a susținut că procesul-verbal nr. x/26.12.2020, încheiat conform Legii nr. 10/1995, face parte din Cartea construcției și nu se substituie în procesul-verbal de terminarea lucrărilor, cu privire la care art. 17.2 din Contract prevede în mod expres că recepția trebuie efectuată cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 273/1994.

În continuare, a arătat că reclamanta a ignorat faptul că, la 21.12.2020, între părți a fost semnat procesul-verbal de suspendare a procesului de recepție la terminarea lucrărilor nr. x, prin care s-a constatat că executantul nu și-a îndeplinit obligațiile privind finalizarea lucrărilor, evacuarea materialelor din șantier și predarea integrală a documentației aferente cărții construcției.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în fața instanței de fond, o parte dintre lucrările realizate de reclamantă se încadrează în categoria celor aferente adaptării proiectului tehnic, iar, în consecință, nu pot fi calificate drept lucrări suplimentare în sensul art. 3.1 din contractul de execuție; în atare situație, prețul contractual, stabilit ca sumă forfetară, nu poate fi modificat, potrivit dispozițiilor asumate de părți.

Totodată, a subliniat că lucrările pentru care se solicită contravaloarea au fost inițiate din proprie inițiativă de către reclamantă, iar, potrivit art. 5.2 din contract, executarea acestora fără acordul prealabil al pârâtei are ca efect suportarea integrală a costurilor de către reclamantă.

Evidențiind că a invocat excepția de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă a afirmat că instanța de apel a aplicat eronat art. 1.556 C. civ., atunci când a reținut că nu poate fi imputată reclamantei culpa în producerea accidentului tehnic din 31.03.2020; în opinia recurentei, culpa reclamantei este evidentă, întrucât aceasta nu și-a respectat obligațiile contractuale de a executa lucrările în conformitate cu planurile de arhitectură și ordinele de execuție primite, efectuând săpături mai mari decât se impunea, fapt ce a condus la producerea accidentului tehnic și la încălcarea obligației contractuale de a finaliza lucrările asumate prin contract până la data limită de finalizare.

Totodată, în sprijinul acestor critici, recurenta a invocat aspecte doctrinare, solicitând instanței de recurs că constate că sunt îndeplinite condițiile excepției de neexecutare.

La 23.04.2025, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul pârâtei, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

La 24.04.2025, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul reclamantei, invocând excepția nulității recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității ambelor recursuri asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situației de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părți nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situația de fapt și nu are caracter devolutiv, astfel că recurentele trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

Înalta Curte apreciază că atât susținerile recurentei-reclamante, cât și cele ale recurentei-pârâte nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea recurentei-reclamante față de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată, într-o manieră pe care aceasta o consideră eronată deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei unei motivări sau a unei motivări insuficiente, ori a unei motivări străine de natura pricinii, neputându-se identifica critici de nelegalitate ce ar putea fi subsumate acestei ipoteze de casare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a evidențiat o presupusă încălcare a prevederilor art. 14 și art. 1.270 C. civ., iar simpla afirmație potrivit căreia instanța ar fi intervenit nepermis în contract sau că ar fi schimbat legea părților nu echivalează cu formularea unei critici de nelegalitate, în lipsa unei motivări adecvate care să evidențieze încălcarea normelor evocate.

Argumentele recurentei-reclamante au fost centrate spre demonstrarea necesității executării lucrărilor suplimentare și a împrejurării că pârâta nu a formulat obiecții referitoare la plata acestora pe parcursul derulării lucrărilor, ci doar ulterior, la momentul finalizării. În susținerea poziției sale, a invocat analiza greșită de către curtea de apel a situației de lucrări, arătând că soluția dată contravine art. 5.1 și art. 5.2 din contract deoarece în mod nejustificat că s-a reținut că pârâta nu datorează plata lucrărilor suplimentare, deși executarea acestora nu a fost pusă la îndoială, iar faptul că acestea nu au fost identificate de expert nu poate constitui un temei legal pentru respingerea pretențiilor.

Înalte Curte notează că aceste argumente nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate, ci modul de apreciere a situației de fapt și evaluarea probelor administrate, recurenta-reclamantă exprimându-și nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a înțeles să valorifice materialul probator și să interpreteze clauzele contractuale, cu referire la valoarea lucrărilor, circumstanțele executării contractului și conduita pârâtei. Or, recursul nu îngăduie o astfel de reevaluare, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Stabilirea existenței, întinderii și valorii lucrărilor suplimentare, aprecierea necesității lor, precum și verificarea acordului de voință al părților în privința acestora reprezintă chestiuni de fapt a căror analiză aparține exclusiv instanțelor de fond. În același sens, analiza raportului de expertiză în scopul determinării obligațiilor de plată nu poate reveni instanței de recurs, ci instanțelor de fond.

În aceste condiții, în lipsa unor critici de nelegalitate care să se încadreze în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar motivele invocate privesc exclusiv situația de fapt și interpretarea probelor, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nul, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De cealaltă parte, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., însă examinarea memoriului de recurs conduce la concluzia că aceasta nu a formulat nicio critică pertinentă raportată la aceste temeiuri legale, având în vedere că argumentele prezentate se referă exclusiv la situația de fapt și la aprecierea probelor, fiind evidențiate aspecte legate de culpa exclusivă a reclamantei pentru întârzierea lucrărilor, cauzată de nerespectarea unor obligații contractuale referitoare la neconformarea planurilor de arhitectură.

Astfel, sub aparența încadrării în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă expune prin memoriul său de recurs nemulțumiri privind modul în care instanța de apel a analizat acțiunea reclamantei, a stabilit natura juridică a sumelor acordate și a apreciat probele administrate.

Înalta Curte notează că afirmațiile legate de încălcarea principiului disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și a efectului devolutiv al apelului reglementat de art. 477 C. proc. civ., subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt formale. Aceasta deoarece recurenta-pârâtă tinde atât la o nouă evaluare a situației de fapt, cât și la reinterpretarea probatoriului, care să conducă, în ceea ce privește cuantificarea pretențiilor la o concluzie opusă celei reținute de curtea de apel, scop incompatibil cu procedura căii extraordinare de atac formulate. Criticile expuse se limitează la o apreciere subiectivă asupra modului în care instanța de apel a valorificat datele cauzei, cu ignorarea considerentelor reținute de curtea de apel asupra obiectului acțiunii.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat una din cele trei ipoteze, și anume nemotivarea hotărârii. Or, sub aparența incidenței acestui motiv și invocarea sa în mod formal și de această dată se pun în discuție chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel, în raport cu probele administrate. În acest sens, se observă că recurenta susține că instanța de apel nu ar fi indicat acele înscrisuri avute în vedere, modul de calcul sau criteriile aplicate atunci când a admis în parte acțiunea reclamantei, considerând cu nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a unei motivări insuficiente de către instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că argumentele dezvoltate în susținerea acestuia nu pot fi încadrate nici în ipoteza de casare invocată de recurentă.

Astfel, susținerile privind pretinsa interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994 și art. 1.556 C. civ. vizează exclusiv modul în care instanța de apel a interpretat raportul juridic dedus judecății și a apreciat probatoriul; aceasta deoarece recurenta contestă, în esență, concluziile instanței privind culpa părților, făcând trimitere la procesul-verbal de suspendare a procesului de terminare a lucrărilor, natura acestora și contextul tehnic al executării, pentru a susține aplicabilitatea excepției de neexecutare pe motivul culpei reclamantei în nerespectarea obligațiilor contractuale, chestiuni ce țin de analiza probelor și de stabilirea stării de fapt, iar nu de interpretarea normelor de drept.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1922/11.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.