ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 100/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13.02.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 261.772,48 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractului cadru de prestări servicii din 10.10.2016 și a sumei de 52.356 RON, cu titlu de penalități, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu data scadenței debitului și până la data redactării acțiunii, precum și în continuare, până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

La 23.07.2018 pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să oblige reclamanta să predea toate documentele tehnice aferente lucrărilor executate, necesare pentru completarea cărții tehnice a construcției, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 882/04.04.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea principală, cererea reconvențională și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 221/A/09.02.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 226.746,07 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, plus penalități de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la 02.07.2017 până la data plății debitului; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 12.071,37 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță; a menținut dispoziția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale și a obligat intimata-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 29.318,03 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În susținere, după prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, pronunțând decizia recurată cu nesocotirea limitelor obiectului procesului și a cadrului procesual din apel, făcând trimitere la dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 20 și, respectiv, ale art. 477 și art. 478 C. proc. civ.

Recurenta a susținut că intimata avea obligația, în raport cu art. 249 C. proc. civ., să arate din ce provin pretențiile reclamate în sumă de 261.772,48 RON și, respectiv, de 52.356 RON, însă, întrucât aceasta nu a putut demonstra în mod direct prestarea unor lucrări/servicii, s-a limitat la afirmația conform căreia au fost efectuate lucrări în valoare de 681.856,52 RON, din care a fost achitată suma de 420.084,04 RON, rămânând un rest pentru care a fost demarat prezentul litigiu.

Potrivit recurentei, pentru a stabili limitele devolutive ale apelului, în mod nelegal, instanța de apel i-a pus în vedere pârâtei să precizeze ce lucrări recunoaște ca fiind efectuate de către reclamantă și ce lucrări au fost achitate, în contextul în care reclamanta nu a putut indica, în condițiile art. 249 C. proc. civ., lucrările ce fac obiectul facturii în litigiu, pe care își întemeiază pretențiile.

A mai susținut că instanța de apel, prin acordarea sumei aferente unor lucrări efectuate în prima etapă care, potrivit intimatei, nu fac obiectul cauzei, a depășit obiectul litigiului.

Totodată, a arătat că instanța de apel a ignorat poziția sa procesuală atunci când a arătat că raționamentul expus de partea adversă este deficitar și nedovedit.

De altfel, în opinia recurentei, a fost încălcat și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanța de prim-control judiciar a refuzat să verifice susținerile sale, în sensul că nu au putut fi demonstrate lucrările în valoare de 226.746,07 RON.

Circumscris motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că soluția pronunțată de către instanța de apel nu are corespondent în motivele deciziei, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că instanța de prim-control judiciar nu a examinat, în mod real, problemele esențiale deduse judecății, ci s-a limitat la aprecieri cu caracter general și la preluarea susținerilor intimatei-reclamante ad litteram.

În continuare, a redat un paragraf din hotărârea recurată și a afirmat că instanța de apel a înlăturat eronat susținerile intimatei-reclamante referitoare la plățile etapizate, evidențiind inadvertențele dintre considerentele reținute și încheierile din 06.10.2021 și 03.11.2021, când a fost rectificată valoarea lucrărilor din etapa a doua.

Recurenta a afirmat că instanța de apel a ignorat apărările sale, cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1.266 C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că părțile nu au prevăzut în contract o etapizare a lucrărilor și a plăților, iar sumele pe care le-a avansat către intimata-reclamantă au fost cu titlu de avans, context în care era necesară raportarea tuturor plăților efectuate la valoarea lucrărilor executate.

În continuare, a afirmat că intimata nu a făcut dovada pretențiilor sale, sens în care a detaliat situația de fapt referitoare la modul în care s-au desfășurat raporturile dintre cele două părți și la cele două etape ale executării lucrărilor, plățile efectuate în avans, concluziile raportului de expertiză, lucrările suplimentare, la faptul că ulterior rezilierii contractului a continuat lucrările necesare finalizării și deschiderii imobilului sediu C. cu alți prestatori.

Recurenta a mai afirmat că în speță sunt aplicabile și dispozițiile art. 1.556 C. civ. și că, în raport cu art. 2.1 din contract, a solicitat intimatei-reclamante să îi pună la dispoziție toate documentele de achiziție a materialelor puse în operă în cadrul lucrărilor executate, certificatele de conformitate și de performanță a acestora, registrul proceselor-verbale de lucrări ascunse și procesele-verbale de constatare privind stadiul realizării construcției.

Potrivit recurentei, această obligație legală ce îi incumbă intimatei-reclamante derivă din cuprinsul Normelor de întocmire a Cărții tehnice a construcției, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții. Or, partea adversă a refuzat cu rea-credință să pună la dispoziție documentele solicitate.

De altfel, obligația antreprenorului de a da socoteală beneficiarului cu privire la serviciile prestate și cheltuielile efectuate rezultă și din interpretarea art. 1.866 C. civ., recurenta, apreciind că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile precitate atunci când a reținut că reclamanta nu avea obligația să prezinte pârâtei facturile de achiziție a materialelor.

A mai susținut că nu poate fi obligată la plata lucrărilor suplimentare nedovedite de către intimată, în condițiile în care aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile.

De asemenea, recurenta a afirmat că soluția instanței de apel este greșită și în ceea ce privește acordarea penalităților contractuale în cuantum de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, întrucât, în lipsa predării situațiilor de lucrări aferente facturii nr. x/09.10.2017, nu se putea determina o dată de la care aceste penalități au început să curgă.

La 09.05.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La termenul din 09.11.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia pe fond.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin criticile circumscrise primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta impută instanței de apel, sub un prim aspect, încălcarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 alin. (2), a dispozițiilor art. 20 și ale art. 477-478 C. proc. civ.

În opinia recurentei, aceste dispoziții legale au fost încălcate, în contextul în care instanța de prim-control judiciar i-a pus în vedere să indice ce lucrări recunoaște ca fiind efectuate de către reclamantă și ce lucrări au fost achitate, de vreme ce această obligație aparținea reclamantei, potrivit art. 249 C. proc. civ. De asemenea, a arătat că depășirea obiectului procesului rezultă și din soluția dată de această instanță prin includerea în valoarea pretențiilor încuviințate a sumei de 63.136,11 RON, aferentă lucrărilor executate de reclamantă în etapa I de execuție, potrivit raportului de expertiză în instalații, lucrări, care nu făceau obiectul procesului.

Potrivit art. 9 alin (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul are obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Totodată, art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ. stabilește că judecătorul soluționează litigiul în conformitate cu "regulile de drept care îi sunt aplicabile"; acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. "În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare (...)".

Așadar, dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizările necesare, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că, în mod legal, dând deplină expresie principiului fundamental al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, instanța de apel, față de obiectul acțiunii și de poziția procesuală a părților, în special a pârâtei - care la termenul din 27.05.2020 a susținut că o parte din lucrările aferente situației de lucrări depuse în dovedirea pretențiilor de către reclamantă au fost executate și plătite -, a pus în vedere acesteia să indice valoarea acestor lucrări.

Demersul instanței de prim-control judiciar nu poate fi calificat ca o încălcare a normelor legale invocate de autorul căii de atac, ci ca o măsură dispusă în procesul de stabilire și lămurire exactă a situației de fapt, impusă în sarcina instanței de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme, pe de o parte, pârâta-beneficiară a susținut că lucrările au fost achitate, iar, pe de altă parte, reclamanta-executantă a pretins achitarea prețului aferent unor cantități de lucrări.

De remarcat este și faptul că, deși i s-a pus în vedere să indice lucrările achitate, așa cum rezultă chiar din înscrisul "precizări", aflat la dosarul de apel, recurenta-pârâtă nu a dat curs solicitării instanței de prim-control judiciar, susținând în aceeași manieră ca și în recurs, că solicitarea instanței nu este în concordanță cu cadrul procesual sub aspect obiectiv.

În acest context, autoarea căii de atac nu mai poate reclama încălcarea limitelor judecății în apel și vătămarea drepturilor sale procesuale, instanța supremă reținând că aceasta nu s-a conformat dispoziției instanței de apel de la termenul din 27.05.2020, ceea ce echivalează cu invocarea propriei culpe.

Nici criticile privind depășirea obiectului procesului și a limitelor învestirii instanței de apel din perspectiva încuviințării la plată a sumei aferente lucrărilor de instalații reținute de expertul judiciar ca fiind efectuate în etapa I a derulării relațiilor contractuale dintre părți, nu pot fi primite.

Aceasta, întrucât, la termenul din 03.11.2021, ambele părți în litigiu au învederat instanței de prim-control judiciar faptul că lucrările aferente instalațiilor civile au fost împărțite în mod artificial de către expert în două etape și că lucrările evaluate de acesta și disputate nu au legătură cu cele efectuate în prima etapă contractuală, care au și fost achitate.

Așa fiind, critica recurentei apare ca fiind străină de obiectul analizei instanței de apel, sens în care va fi înlăturată.

În continuare, analizând argumentele recurentei privind refuzul instanței de prim-control judiciar de a verifica susținerile sale referitoare la împrejurarea că pretențiile intimatei nu au fost dovedite, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, sub pretextul încălcării principiului rolului activ al judecătorului, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de soluția instanței de apel dată capătului principal al acțiunii, mai exact, față de modul în care aceasta a stabilit situația de fapt, a evaluat probatoriul cauzei și a determinat valoarea lucrărilor neachitate.

Or, aceste chestiuni îmbracă valențe de netemeinicie, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței de recurs, în actuala reglementare.

Un alt set de critici, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează nemotivarea deciziei atacate, din perspectiva lipsei motivelor pe care se sprijină soluția pronunțată, a existenței în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În susținerea primei ipoteze avut în vedere de acest text de lege, recurenta arată că instanța de apel nu a analizat elementele esențiale deduse judecății și a ignorat apărările sale privind plățile și lucrările efectuate în temeiul contractului pe care s-au întemeiat pretențiile deduse judecății.

Sub aspectul existenței unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, a apreciat că, în mod eronat s-a reținute că indicarea sumei de 635.703,27 RON, achitată în avans pentru cea de-a doua etapă contractuală, s-ar fi realizat de recurentă prin precizările depuse după închiderea dezbaterilor și că ea ar fi recunoscut pe tot parcursul procesului faptul că plățile efectuate pentru lucrările aferente celei de-a doua etape contractuale ar fi fost în sumă de 420.084,04 RON, în condițiile în care, prin încheierea din 03.11.2020 s-a rectificat încheierea din 06.10.2020 în sensul că, în mod eronat s-a reținut că recurenta ar fi susținut că pentru etapa a 2-a de execuție a contractului ar fi achitat suma de 420.084,04 RON.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluției reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de conținutul de substanță al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

În speță, examenul considerentelor deciziei atacate impune concluzia că aceasta este amplu și corespunzător motivată, instanța de apel prezentând de o manieră coerentă raționamentul pe care l-a avut în vedere pentru pronunțarea soluției statuate în dispozitiv. Această instanță a avut în vedere ansamblul argumentelor esențiale ale părților, un material probator vast, administrat în etapele procesuale devolutive, iar considerentele prezentate sunt adaptate naturii cauzei și nu sunt apte să conducă la concluzia că instanța de apel nu a analizat elementele esențiale deduse judecății. Din acest punct de vedere, decizia recurată îndeplinește cerințele motivării, astfel cum acestea sunt impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii reprezentând o chestiune de conținut și nu de cantitate.

Împrejurarea că, judecând cauza, instanța de apel nu a îmbrățișat teza propusă de recurentă pentru stabilirea valorii lucrărilor executate și neachitate în etapa a 2-a de execuție, nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea este nemotivată, de vreme ce raționamentul instanței de prim-control judiciar este expus cu claritate și are caracter exhaustiv.

În ceea ce privește criticile autoarei căii de atac privind existența în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă și susțin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raționamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării, iar pe de altă parte, cea de-a doua ipoteză se referă la situația în care hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Or, niciuna dintre susținerile recurentei nu se încadrează în cele două ipoteze ale textului de lege citat, de vreme ce ele deduc judecății în recurs doar anumite aspecte asupra cărora instanța de apel a apreciat în baza probatoriului administrat și a susținerilor ambelor părți în litigiu pe tot parcursul procesului, aspecte care nu mai pot fi reevaluate de instanța de recurs, întrucât o astfel de analiză nu s-ar putea realiza decât în contextul verificării elementelor factuale și probatorii, chestiune incompatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac în actualul context legislativ, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine notat faptul că valoarea lucrărilor achitate de către recurentă raportat la cele executate în cea de-a doua etapă contractuală, a fost reținută de instanța de apel coroborat cu susținerile ambelor părți, și nu cu cele arătate prin încheierea din 06.10.2020.

Un ultim set de critici de casare vizează motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1.266, art. 1.556 și ale art. 1.866 C. civ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține faptul că susținerile recurentei privind încălcarea normelor de drept material referitoare la interpretarea contractelor nu respectă exigențele impuse de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acestea depășesc cadrul procesual din apel, în contextul în care, în etapa procesuală anterioară, prin apărările formulate pe parcursul judecății, autoarea prezentei căi de atac a susținut faptul că executarea lucrărilor ce fac obiectul contractului s-a realizat în 2 faze de execuție.

Or, potrivit textului de lege citat, controlul de legalitate în recurs nu poate viza decât aspectele deduse judecății în calea de atac anterioară în termenul legal, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat sau a omis să se pronunțe, perspectivă din care, analiza chestiunilor invocate omisso medio apare ca fiind inadmisibilă și nu poate fi primită.

Aceeași concluzie se impune și cu privire la criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1.566 și art. 1.866 C. civ., precum și a Normelor de întocmire a Cărții Tehnice a construcției, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții.

Aceasta, întrucât, în apel, asupra susținerilor părții recurente referitoare la obligația intimatei-executante de a prezenta documentele de achiziție, instanța de prim-control judiciar a reținut că, față de dispozițiile contractuale, intimata-executantă nu avea obligația de a prezenta actele doveditoare de achiziție și că verificarea calității și a cantităților de lucrări executate, precum și a calității materialelor revenea reprezentantului beneficiarului, care ar fi trebuit să fie dirigentele de șantier, astfel că împrejurarea neangajării lui nu poate fi imputată executantului.

Or, împotriva raționamentului instanței de apel autoarea căii de atac nu a formulat nicio critică în recurs, aceasta limitându-se la a relua apărările expuse în notele scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, fără a se raporta și a combate argumentele instanței de prim-control judiciar reținute în justificarea soluției pronunțate.

De asemenea, se remarcă că prevederile art. 1.566 și ale art. 1.866 C. civ., precum și Normele de întocmire a Cărții Tehnice a construcției, aprobate prin H.G. nr. 343/2017 pentru modificarea H.G. nr. 273/1994 privind Regulamentul de recepție a lucrărilor de construcții, au fost invocate prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, asupra cărora instanța de apel a reținut că nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

Față de această împrejurare, susținerile recurentei apar ca fiind străine de considerentele instanței de apel, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că ele excedează obiectului verificărilor în recurs, care, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., sunt limitate la examinarea conformității hotărârii, în condițiile legii, cu normele de drept aplicabile.

Străine de considerentele hotărârii recurate sunt și susținerile autoarei căii de atac prin care reproșează instanței de apel faptul că, în mod eronat, a apreciat că recurenta a recunoscut recepția lucrărilor aferente facturii în litigiu, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, în măsura în care aspectele în legătură cu care s-a reținut recunoașterea părții vizează comunicarea situațiilor de lucrări deduse judecății, și nu recepția lor.

Nici criticile referitoare la penalitățile de întârziere nu pot fi primite, întrucât excedează controlului de legalitate în recurs, având în vedere că prin acestea se aduc în discuție elemente factuale ce privesc stabilirea momentului transmiterii situațiilor de lucrări pretinse la plată, care se circumscriu unor aspecte ce vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia.

În apel, stabilirea datei la care situațiile au fost predate, 26.06.2017, s-a bazat pe o amplă cercetare a probelor, care scapă cenzurii instanței de recurs, iar maniera în care a fost realizată nu a fost contestată în recurs, intrând în puterea lucrului judecat.

De aceea, simpla susținere a faptului că sunt eronate situațiile de lucrări aferente facturii pretinse la plată, fără a combate raționamentul instanței de apel expus sub acest aspect, din perspectiva încălcării unor norme legale, nu este de natură să imprime criticilor valențe de nelegalitate, astfel încât, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte le va înlătura de la analiză.

În concluzie, reținând că în cauză măsura casării deciziei atacate nu se justifică din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate de autoarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei în această etapă procesuală, ca parte căzută în pretenții, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, avansate cu ocazia soluționării căii de atac, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. împotriva deciziei civile nr. 221/A/09.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 ianuarie 2023.