ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1570/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 25.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta CEZ VÂNZARE S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 230.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada 12.12.2016-12.06.2017, ca urmare a întreruperii nelegale a alimentării cu energie electrică trifazică a atelierului electric - proprietatea familiei sale.

Prin sentința civilă nr. 118/2020 din 22.09.2020, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat apel, care a fost admis prin decizia nr. 117/2021 din 24.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă; ca o consecință, sentința atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, care a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 2493/18.11.2021.

În al doilea ciclu procesual, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins, prin încheierea nr. 4/09.01.2023, cererea formulată de reclamant privind recuzarea domnului judecător B., iar prin sentința nr. 2/2023 din 10.01.2023 a respins atât excepțiile lipsei calității procesuale active și a prescripției dreptului material la acțiune, cât și cererea de chemare în judecată.

Împotriva încheierii și a sentinței, reclamantul a declarat apel, iar pârâta a formulat apel doar împotriva sentinței, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 274/2023 din 25.05.2023, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, toate părțile au declarat recurs.

Prin decizia nr. 172/31.01.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, prin decizia nr. 55/2025 din 30.01.2025, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul, cât și pârâta au declarat recurs.

În memoriul său, recurentul-reclamant a prezentat succint situația de fapt, arătând că pârâta a sistat furnizarea energiei electrice, determinând oprirea activității atelierului electric, fără emiterea unui preaviz și cu încălcarea dispozițiilor art. 1.277 C. civ. În acest context, a susținut că pârâta și-a însușit în mod abuziv contractele de furnizare, atribuindu-și nelegal o poziție dominantă și afirmând, în mod neîntemeiat, că reclamantul ar fi înstrăinat atelierul încă din anul 1999, deși acesta a fost înființat la 01.01.2000.

Totodată, evidențiind că, în vecinătatea de est a atelierului, a avut loc o tranzacție imobiliară privind un garaj auto între două persoane fără legătură juridică cu atelierul său electric, reclamantul a arătat că pârâta a conectat garajul auto la branșamentul atelierului, încheind cu proprietarul garajului un contract de furnizare a energiei electrice trifazice ce are ca loc de consum "atelier electric", deși, în actele notariale imobilul este identificat ca fiind o "construcție C1". Acest contract are nr. x/18.02.2013 și conține cinci semnături falsificate.

Pornind de la aceste împrejurări, recurentul-reclamant a susținut, în dezvoltarea ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de apel a nesocotit dispozițiile deciziei pronunțate în recurs în primul ciclu procesual, deoarece în rejudecare a schimbat nelegal obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale, cu încălcarea regulilor de procedură. În acest sens, a reprodus mai multe paragrafe atât din decizia nr. 172/2024, cât și din hotărârea recurată, precum și dispozitivele hotărârilor pronunțate în cauză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece considerentele sunt copiate din decizia nr. 533/2024 pronunțată de aceeași instanță de apel.

Din perspectiva ipotezei de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a făcut trimitere la decizia nr. 989/2018, menținută prin decizia nr. 265/2021 pronunțată de instanța supremă, prin care s-a statuat definitiv existența faptelor ce cad sub incidența art. 58, art. 72, art. 252, art. 1.349, art. 1.357, art. 253 alin. (4) C. civ.

În acest context, a susținut că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii delictuale, arătând că existența prejudiciului poate fi dovedită prin oprirea abuzivă a activității atelierului electric, cu încălcarea art. 1.277 C. civ., în plină perioadă de iarnă, fapt ce a condus la lipsirea familiei sale de sursă de venit; potrivit recurentului, celelalte condiții ale răspunderii delictuale sunt îndeplinite, faptele imputate pârâtei fiind săvârșite cu premeditare și rea-credință, cu lezarea continuă și continuată a valorilor sale intrinseci.

În dezvoltarea ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbând nelegal obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale.

De asemenea, a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a copiat considerentele din decizia nr. 533/2024; totodată, a susținut că instanța de apel a dus în derizoriu decizia instanței supreme nr. 172/2024, în sensul că nu a făcut nicio analiză logico-juridică a art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul de recurs formulat, a criticat decizia recurată din perspectiva ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat o soluție care se întemeiază pe motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, a invocat aplicarea greșită a art. 36 C. proc. civ. deoarece în perioada 12.12.2016-12.06.2017, chiar dacă reclamantul era proprietar al unei părți din imobilul căruia îi corespundea locul de consum x, relația contractuală de furnizare a energiei electrice încetase la 31.01.2016, ca urmare a schimbării furnizorului.

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că se impunea analizarea pretinsei lezări a unor așa-zise drepturi, în condițiile în care relațiile contractuale de furnizare se derulau cu un alt furnizor, motiv pentru care se impunea admiterea excepției lipsei calității procesuale active.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod greșit i-a respins apelul, deși nu exista o faptă ilicită, în condițiile în care atât schimbarea beneficiarului locului de consum, cât și schimbarea furnizorului de energie electrică s-au realizat conform normelor legale.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a afirmat că reclamantul prezintă în mod eronat situația de fapt, întrucât nu a existat o întrerupere de furnizare a energiei electrice la data de 11.02.2013, în condițiile în care nu a fost efectuată nicio intervenție asupra instalației electrice care să fi perturbat consumul de energie electrică aferent vreunuia dintre cele două locuri de consum.

Potrivit recurentei-pârâte, nu se poate susține că reclamantul este proprietarul instalației de racordare, în condițiile în care delimitarea patrimonială a instalațiilor electrice se face la bornele de ieșire din contor. În plus, un element esențial în soluționarea litigiului este faptul că fiind o preluare a locului de consum, nu a existat niciodată o solicitare de întrerupere a furnizării cu energie electrică la acest loc de consum - nr. x - în perioada în cauză, astfel încât dacă reclamantul ar fi fost în continuare posesorul imobilului respectiv ar fi rezultat că ar fi beneficiat în continuare de energie electrică.

În final, recurenta-pârâtă a relatat situația din alte litigii purtate cu reclamantul.

La 30.04.2025, recurentul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, invocând inadmisibilitatea recursului pârâtei, ca urmare a schimbării obiectului acțiunii introductive din daune morale în daune contractuale.

La 30.04.2025, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

La 23.05.2025, recurentul-reclamant a răspuns la întâmpinare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că argumentele formulate de recurentul-reclamant în susținerea inadmisibilității recursului pârâtei nu pot fi analizate distinct, pe calea unei excepții, având în vedere că acestea se suprapun celorlalte critici subsumate motivelor de recurs invocate în cauză. De aceea, acestea vor fi examinate în mod integrat, cu ocazia analizării pe fond a cererii de recurs.

Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la recursul declarat de reclamant întemeiat pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile din decizia pronunțată de instanța de recurs în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată din daune morale în daune contractuale.

Totodată, aceeași susținere este reiterată și în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin invocarea încălcării dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 478 alin. (3) C. proc. civ. or, întrucât aceste critici vizează, în esență, pretinsa nerespectare a unor norme procedurale referitoare la limitele învestirii și rolul judecătorului în aflarea adevărului, ele se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prioritar, Înalta Curte notează că prezenta cauză se află pentru a treia oară în etapa judecății în recurs pe rolul instanței supreme, aspect care impune analiza criticilor formulate prin raportare strictă la limitele casării și la dezlegările obligatorii deja date în cauză.

Limitele casării sunt determinate implicit prin sfera motivelor de recurs deduse examinării în calea extraordinară de atac și prin statuările instanței de recurs care, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt obligatorii pentru instanța care rejudecă, după casare, procesul, la alin. (3) stabilindu-se că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În acest cadru, rejudecarea trebuie realizată cu respectarea strictă a îndrumărilor și limitelor stabilite de instanța de recurs, evitându-se reexaminarea chestiunilor deja soluționate.

Așadar, în rejudecare, instanța de apel are obligația de a respecta dezlegările date de instanța de recurs asupra problemelor de drept soluționate, de a reexamina cauza în concordanță cu acestea și de a urma îndrumările instanței ierarhic superioare, principiu justificat atât pe autoritatea de lucru judecat, cât și pe autoritatea ierarhică a instanței superioare. Desigur că, în măsura în care o parte semnificativă a chestiunilor litigioase a fost deja rezolvată prin hotărârea de casare, instanța care rejudecă procesul este dispensată de reexaminarea lor, așa încât rejudecarea se va limita la restul aspectelor deduse de părți în proces.

În speță, rolul instanței de apel a fost acela de a soluționa litigiul cu respectarea statuărilor instanței supreme redate prin decizia de casare nr. 172/31.01.2024, respectiv de a efectua, cu prioritate, analiza privind incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat pretins produs de hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2017 și nr. y/2020, esențial, de altfel, și în stabilirea calității procesuale active.

În acest cadru, instanța de apel a procedat la analiza cauzei cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., statuând că nu sunt întrunite condițiile pentru reținerea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și nici pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale active; ulterior, instanța a trecut la analiza fondului cauzei, din perspectiva temeiului de drept care a stat la baza cererii având ca obiect angajarea răspunderii delictuale a pârâtei.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că, în analiza sa, instanța de apel a avut în vedere exclusiv condițiile angajării răspunderii civile delictuale, fără a proceda la evaluarea unui raport contractual, a modului de executare sau neexecutare a unor obligații contractuale ori a consecințelor juridice specifice acestui tip de răspundere.

Ca atare, nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, câtă vreme instanța de apel a soluționat litigiul în limitele învestirii, astfel cum acesta a fost configurat de reclamant, care, așa cum se poate observa, se rezumă la scoaterea izolată din context a unui paragraf din considerentele hotărârii recurate pentru a invoca existența unor pretinse neregularități.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurentul-reclamant vizează nemotivarea hotărârii atacate, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a reiterat considerentele unei alte hotărâri pronunțate de aceeași curte de apel, respectiv decizia nr. 533/2024.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Examinând modul în care instanța de apel a analizat cauza, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă cerințele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neputându-se reține existența unei nemotivări în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în privința motivării, se constată că instanța de apel a expus, în considerentele hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, oferind o motivare clară și suficientă, așa încât Înalta Curte nu poate împărtăși criticile prin care recurentul-reclamant tinde să demonstreze nemotivarea hotărârii.

De altfel, eventualele similitudini cu anumite considerente cuprinse într-o altă hotărâre se explică prin identitatea factorului declanșator al disputei dintre părți, fără a conduce la concluzia inexistenței unei examinări proprii a cauzei.

Prin urmare, regăsirea unor considerente dezvoltate într-o altă hotărâre, pronunțată între aceleași părți sau în cauze conexe, nu echivalează cu lipsa motivării, cum greșit afirmă recurentul.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant își întemeiează susținerile referitoare la incidența acestuia pe decizia nr. 989/2018, menținută prin decizia nr. 265/2021 a instanței supreme pronunțate în dosarul nr. x/2017, afirmând că prin aceste hotărâri s-ar fi statuat definitiv asupra existenței unor fapte ilicite și, implicit, asupra îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, fără a formula însă veritabile critici de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei atacate și fără a indica în concret în ce constă pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat.

Susținerile recurentului privind caracterul abuziv al faptei, existența prejudiciului și pretinsa rea-credință a pârâtei, deși subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., constituie, în realitate, critici ce vizează reaprecierea situației de fapt, aspecte ce nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așadar, concluzia care se impune este aceea că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul acestuia.

Asupra recursului formulat de pârâtă, instanța supremă reține următoarele:

Recurenta-pârâtă a evocat în mod expres motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar chestiunea pusă în discuție vizează modul în care instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale active; invocând aplicarea greșită a art. 36 C. proc. civ., a arătat că, deși reclamantul era proprietarul unei părți a imobilului aferent locului de consum nr. x, raportul contractual de furnizare a energiei electrice încetase la data de 31.01.2016, ca urmare a schimbării furnizorului, împrejurare care, în opinia recurentei, ar fi impus respingerea cererii fără analizarea pe fond a cauzei.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici ce ar putea fi subsumate ipotezei arătate, aceea a existenței unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Totodată, se reține că, argumentele recurentei se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se invocă aplicarea greșită a unei norme de procedură, iar nu încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a soluționat în mod corect apelul pârâtei referitor la dispoziția dată asupra excepției lipsei calității procesuale active, prin raportare la dispozițiile art. 36 C. proc. civ., reținând existența identității dintre reclamant și persoana pretins prejudiciată, în condițiile în care pretențiile deduse judecății sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, nu se poate reține încălcarea normei procedurale arătate, câtă vreme instanța de apel a realizat o verificare corectă a condițiilor de exercitare a acțiunii civile, stabilind că reclamantul are calitate procesuală activă pentru a solicita repararea unui prejudiciu pretins a fi cauzat printr-o faptă ilicită. Eventuala existență sau inexistență a dreptului substanțial invocat, precum și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale constituie aspecte ce țin de fondul cauzei, ce au fost analizate ca atare.

Așadar, concluzia care se impune este aceea că argumentele recurentei-pârâte sunt nefondate și nu justifică casarea hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 55/2025 din 30.01.2025, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2025.