ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1555/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 10.03.2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 299.914,11 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelivrarea mărfii contractate, precum și a dobânzii legale calculate de la data de 29.11.2022 până la data plății, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.

Prin încheierea din 27.09.2023, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit că este competent să soluționeze cauza, în temeiul prevederilor art. 95 alin. (1) și ale art. 131 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 86/Fciv/25.09.2024, Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 133.374,44 RON, reprezentând diferență preț de achiziție cereale, suma de 97.339,20 RON, reprezentând despăgubiri conform clauzei penale și suma de 14.248,73 RON, dobândă legală calculată la suma reprezentând diferență de preț, precum și suma de 13.504 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 27.09.2023, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 58/26.03.2025, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins apelul declarat împotriva încheierii din 27.09.2023, a admis apelul promovat împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, obligând intimata la plata către apelantă a sumei de 12.851,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, A. a declarat recurs.

În motivare, subsecvent prezentării situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a indicat anumite înscrisuri administrate în fața instanțelor de fond, precum și susțineri din întâmpinarea pe care a formulat-o în apel, relevând împrejurarea că partea adversă a recunoscut existența valabilă a contractului.

A susținut, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât trebuia să ceară lămuriri și explicații sau să dispună administrarea unor probe suplimentare pentru aflarea adevărului în cauză. Astfel, a arătat că se regăsesc la dosar facturi și avize de expediție emise de către intimata-pârâtă, purtând mențiunea contractului nr. x/21.07.2020, iar instanța de apel nu a făcut nicio referire la aceste probe, nici nu a motivat de ce le-a înlăturat valoarea probatorie, încălcând astfel dispozițiile imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea hotărârii, în temeiul art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

A subliniat importanța motivării hotărârii judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil, conform art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, indicând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens.

A mai arătat că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept invocate de părți, analiza probatoriului administrat și raționamentul pe care instanța și-a fundamentat soluția, or, în cauză, motivele înlăturării unor probe esențiale, inclusiv a recunoașterii părții adverse privind încheierea contractului nr. x/31.07.2020, nu se regăsesc în considerentele deciziei atacate, ci instanța de apel a reținut, contrar dovezilor de la dosar, că nu există un contract între părți.

În opinia recurentei-reclamante, în temeiul art. 22 și art. 249 C. proc. civ., instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să administreze probe suplimentare pentru a stabili conținutul contractului părților, în contextul în care ambele părți au recunoscut existența lui, divergențele lor vizând numai cuprinsul convenției. A menționat că puteau fi solicitate informații privind dosarul penal nr. x/2023, în care s-a cercetat dacă semnătura de pe contractul nr. x/31.07.2020 aparține reprezentantului intimatei-pârâte.

Totodată, a susținut incidența dispozițiilor art. 1.186 C. civ., întrucât contractul s-a încheiat prin mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea, iar instanța de apel nu a examinat efectele juridice ale acceptării ofertei de către intimata-pârâtă, deși aceste aspecte au fost relevate prin întâmpinarea din apel, fiind invocate și la prima instanță.

A mai susținut că, în calea ordinară de atac, partea adversă a depus la dosar înscrisuri privind corespondența dintre părți, care poartă mențiuni privind contractul în temeiul căruia au fost emise, însă decizia atacată nu cuprinde în considerente motivele pentru care aceste probe nu au fost avute în vedere, de unde rezultă lipsa examinării lor, dar și deficiențe de motivare ale hotărârii curții de apel.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea lui, ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în temeiul prevederilor art. 248 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, acesta nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Înalta Curte subliniază că niciunul dintre motivele de recurs nu permite reexaminarea situației de fapt reținute de instanțele de fond, precum și faptul că simpla reluare a unor dispoziții legale ori a criticilor formulate în fața instanței de apel, sau prezentarea unor aspecte pur teoretice nu echivalează cu încadrarea recursului în critici de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aplicând aceste considerente teoretice recursului de față, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel sub aspectul motivării prin prisma cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și pentru încălcarea prevederilor art. 22 și ale art. 249 C. proc. civ., criticile sale putând fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecință, întrucât din conținutul memoriului de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate, nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului urmând a fi respinsă.

În continuare, examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum rezultă din statuările instanțelor devolutive, titulara cererii de chemare în judecată și-a întemeiat pretențiile pe clauze din contractul de cumpărare nr. x/31.07.2020 ce reglementează răspunderea vânzătorului, iar, pârâta a contestat existența acestui contract, arătând că nu a fost semnat de reprezentantul său.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada convenției încheiate cu pârâta, în sensul că niciunul dintre argumentele expuse în susținerea validității contractului invocat nu poate demonstra acceptarea clauzelor sale de către pârâtă.

În motivarea prezentei căi de atac, recurenta-reclamantă prezintă aspecte ale situației de fapt, relațiile economice dintre părți, precum și elemente ale probatoriului administrat, pentru a convinge instanța de recurs că părțile litigiului au încheiat contractul de cumpărare nr. x/31.07.2020, iar clauzele din cuprinsul acestuia privind răspunderea contractanților justifică demersul său judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului, limitele judecății sunt trasate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun examinarea numai a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că nu este permisă reanalizarea situației de fapt și a fondului raporturilor juridice ale părților, nici reevaluarea probatoriului administrat în etapele devolutive ale procesului. De aceea, nu vor fi evaluate probele indicate de titulara căii de atac prin memoriul de recurs, nici argumentele vizând interpretarea lor sau omisiunea instanței devolutive de control judiciar de a le atribui o anumită valoare probatorie.

Însă, reținând că pretențiile societății reclamante sunt întemeiate pe o clauză penală din contractul de cumpărare invocat de această parte, instanța de recurs notează că era esențială verificarea, cu prioritate, astfel cum a procedat instanța de apel, a validității actului juridic, în condițiile în care pârâtă neagă semnarea lui.

Sub acest aspect, curtea de apel, în susținerea raționamentului prin care a infirmat existența contractului, a reținut că raportul de constatare criminalistică nr. x/13.12.2023 a concluzionat că, cel mai probabil, semnătura de la finalul contractului de la rubrica vânzător nu aparține S.C. B. S.R.L.. Această concluzie este întărită de propria constatare a instanței de apel - pe baza comparației contractului cu alte înscrisuri depuse la dosar chiar de către reclamantă - în sensul că semnătura de pe actul invocat în prezenta cauză este diferită de cele de pe respectivele înscrisuri. De asemenea, a mai statuat că nici semnătura pentru cele 60 de tone, care ar fi fost aplicată în prima parte a contractului de către reprezentantul pârâtei și care ar fi similară celor de pe contractele prezentate instanței, nu poate conduce la altă concluzie, întrucât poate fi doveditoare numai pentru faptul primirii unui exemplar al înscrisului, nu și pentru valabilitatea clauzelor contractuale invocate de către societatea reclamantă. A mai reținut instanța anterioară că relația contractuală invocată de către reclamantă în susținerea demersului său judiciar nu poate fi demonstrată nici de pretinsa legătură cu contractul pe care l-a încheiat cu ofertantul C. S.R.L. sau cu cele de achiziționare a produsului pentru acoperirea cantității nelivrate de către pârâtă, nici de facturile de achiziție floarea-soarelui, din care nu rezultă scopul cumpărării.

Așadar, aceste considerente ale instanței demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentei-reclamante - privind omisiunea curții de apel de a solicita lămuriri și explicații și de a analiza unele înscrisuri din dosar, precum și corespondența părților, respectiv de a motiva înlăturarea unor probe - și în consecință, al motivelor de recurs vizând motivarea necorespunzătoare a hotărârii judecătorești și nesocotirea rolului activ al judecătorului.

Cu acest prilej, Înalta Curte amintește că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care s-au admis sau înlăturat cererile părților, motivarea fiind un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția. Obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conținutul lor sunt susceptibile să influențeze soluția.

Art. 6 pct. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă tribunalele să își motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, instanța de apel prezentând în mod clar și coerent argumentele, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Subliniind că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument adus de către părți, iar decizia recurată cuprinde considerente suficiente care să fundamenteze soluția pronunțată, să răspundă motivelor și apărărilor părților și să permită acestora și instanței de control judiciar să înțeleagă argumentele care au stat la baza hotărârii pronunțate, nu se poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 22 și ale art. 249 C. proc. civ. - care vor fi analizate prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reîncadrare impusă de împrejurarea că aduc în dezbatere încălcarea unor norme de drept procesual - fundamentate pe împrejurarea că instanța de apel nu a administrat probe suplimentare pentru a stabili conținutul contractului părților, întrucât examinarea hotărârii atacate relevă că, prealabil cercetării cuprinsului convenției invocate de reclamantă, instanța de apel a examinat validitatea acesteia, iar față de concluzia inexistenței unui contract al părților nu se mai impunea analiza cuprinsului unui act juridic neînsușit de ambele părți, așadar nici administrarea unor probe suplimentare pentru dovedirea acestor aspecte.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante și după cum rezultă din decizia recurată și poziția procesuală a societății intimate pe parcursul procesului, aceasta nu a confirmat existența contractului, ci a susținut constant că nu l-a semnat, astfel că, în mod corect, curtea de apel a pășit la verificarea, cu prioritate, a consimțământului părților, apreciind concludente probele deja administrate.

Cât privește incidența în cauză a prevederilor art. 1.186 C. civ., ce reglementează momentul și locul încheierii contractului prin mecanismul cererii și ofertei, instanța supremă apreciază ca fiind fără relevanță în cauză omisiunea instanței de apel de a cerceta acest aspect, față de temeiul cererii de chemare în judecată, având în vedere că această modalitate de încheiere a contractului vizează numai oferta comunicată de reclamantă către membrii cooperatori și răspunsul pârâtei limitat strict la cantitatea mărfii, preț și termen de livrare, iar nu și clauzele contractului ce urma a fi încheiat între părți. Or, prezenta acțiunea este întemeiată pe prevederi din contractul de cumpărare care reglementează răspunderea părților, așadar pe o clauză penală neasumată de societatea pârâtă, context în care apare lipsit de importanță faptul că ar fi acceptat să livreze o cantitate de marfă, pentru un anumit preț și până la un termen determinat.

Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc. civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.000 RON, reprezentând onorariu de avocat achitat de intimata-pârâtă, dovedite prin prezentarea ordinului de plată electronic, în care se menționează prezentul dosar și faza procesuală a recursului, precum și a extrasului de cont, care atestă achitarea sumei solicitate, înscrisuri regăsite la dosarul de recurs.

Totodată, în raport de complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezența acestuia în fața instanței, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 58/26.03.2025, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.