ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2242/2023

Ședința publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, sub număr de dosar x/2016, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta C. Brăila, solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 116.000 RON reprezentând producție realizată, facturată și neachitată, la plata sumei de 157.000 RON reprezentând costuri suplimentare pentru prelungirea contractului din culpa beneficiarului, la plata sumei de 260.000 RON cu titlu de daune contractuale reprezentând contravaloarea lipsei profitului și imposibilitatea de a duce la bun sfârșit executarea contractului și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta C. Brăila, pe cale de excepție a invocat excepția lipsei calității procesual active a administratorului judiciar B..

Prin sentința civilă nr. 430/FCA din 19 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă ca fondată acțiunea restrânsă formulată de către reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., reprezentată convențional de SCA"D.", în contradictoriu cu pârâta C. Brăila, și, în consecință; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 334.018,15 RON, compusă din 116.000 RON contravaloare producție realizată conform facturii nr. x/21.12.2015; 95.381,18 RON reprezentând contravaloare costuri suplimentare; 125636,97 RON reprezentând daune contractuale (lipsa profitului).

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel pârâta C., în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L. și intimatul administrator judiciar B., reprezentat convențional de S.C. D..

Prin decizia civilă nr. 315 din 4 decembrie 2020, Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta C. Brăila, împotriva sentinței civile nr. 430 din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Brăila, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. și intimatul administrator judiciar B., reprezentat convențional de S.C. D..

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., pârâta C. a declarat recurs.

În argumentarea recursului, referitor la primul capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 116.000 RON, a susținut, în esență, că în apel a invocat existența autorității de lucru judecat, însă instanța de apel a concluzionat în mod greșit că în speță sunt sume diferite și nu operează autoritatea de lucru judecat.

Referitor la acest capăt de cerere, a apreciat că instanța de apel în mod greșit a reținut că în opinia C.. "C." Brăila, suma pretinsă de intimata-reclamantă A. S.R.L. s-a compensat cu creditul de 137.468,71 RON și cu avansul de 400.802,20 RON primite de aceasta, în final rămânând un avans de 240.763,43 RON nejustificat de către intimată. Partea a invocat autoritatea de lucru judecat asupra operațiunii de compensare așa cum rezultă din următoarele hotărâri:

- sentința nr. 253 din 21.06.2016 a Tribunalului Brăila, definitivă prin decizia nr. 50/A din 15.02.2017 a Curții de Apel Galați, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2015;

- sentința nr. 137/F.civ din 05.07.2016 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2016, definitivă prin neapelare.

A solicitat Înaltei Curți să constatate că instanța de apel nu a înțeles mecanismul compensării stabilit conform procesului-verbal de compensare și stabilirea soldurilor la data de 27 noiembrie 2015, înregistrat sub nr. x/09.12.2015, prin care s-a compensat: din suma de 137.468,71 RON, reprezentând lucrări executate în luna septembrie 2015, stabilit conform situației de lucrări pe luna septembrie 2015, conform facturii nr. x/21.12.2015, s-a compensat 951.53 RON, reprezentând apă, energie datorate de S.C. A. S.R.L.; 136.517,18 RON cu avansul acordat S.C. A. 5. R.L., conform facturii nr. x/20.05.2014 parțial.

În concluzie, suma pretinsă de A. S.R.L. nu rezultă dintr-o factură ulterioară, așa cum motivează curtea și nici nu sunt sume diferite, în factură este precizată în mod expres că suma reprezintă contravaloarea situațiilor de lucrări din luna septembrie 2015.

Cele două sentințe menționate, a arătat recurenta, fac trimitere la procesul-verbal de compensare și stabilire a soldurilor încheiat la data de 27.11.2015, care se referă la suma de 137.468,71 RON reprezentând lucrări executate în luna septembrie 2015, conform Facturii nr. x/21.12.2015.

Puterea lucrului judecat este un act jurisdicțional, drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară dată într-un alt proces.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligația pârâtei la plata sumei de 95.381,18 RON, reprezentând costuri suplimentare și 125.636,97 RON reprezentând daune, a menționat că instanța de apel a reținut că pârâta a invocat greșit aprecierea probelor de prima instanță, dar nu a indicat în mod concret în ce constă eroarea.

În opinia recurentei, aprecierea probelor de către curte, nu este justă, deoarece C. Brăila i-a acordat societății A. S.R.L. un avans în sumă de 801.640,40 RON, garantat de E. S.A., care garanta obligația asumată de executant prin Contractul nr. x/03.04.2014

A menționat că a solicitat cu nota de probe la termenul din 20.02.2019 ca, A. S.R.L. să depună înscrisurile solicitate, însă acesta nu a dat curs solicitării instanței (încheierea instanței din 20.02.2019).

A precizat că expertul tehnic nu a stabilit cauzele care au generat costuri suplimentare pretinse de A. S.R.L., nu a consultat proiectul tehnic, documentația de execuție prin care să confirme afirmațiile enunțate de executant dacă sunt reale sau nu.

Expertul contabil a efectuat expertiza fără a avea un suport tehnic stabilit de un expert tehnic, care avea obligația să stabilească care este producția planificată, realizată, pe stadii de execuție, implicit determinarea producției realizate suplimentar sau cu deficit. Neavând cele trei elemente de bază în calculul determinărilor producției realizate în pierdere și producție realizată suplimentar (graficul de execuție lucrări cu eșalonarea periodică a producției ce trebuia realizată conform contractului, producție planificată, producție realizată). Astfel, calculul făcut de expertul contabil este total eronat și abuziv. Reaua credință exprimată constă în prezentarea unui grafic ireal, retroactiv și falsificat.

Neavând la dispoziție acest suport tehnic, expertul contabil s-a raportat în mod greșit la stabilirea costurilor suplimentare, având drept criteriu, cheltuieli indirecte și profitul, care le-a raportat la lucrări executate și plătite de beneficiar.

În subsidiar, a învederat instanței că A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a procedat la cesionarea drepturilor litigioase cu F. S.R.L.

În opinia recurentei, cesionarea drepturilor litigioase face dovada încă odată că intimata este de rea credință, urmărind prejudicierea creditorilor săi.

A solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. a formulat întâmpinare, iar recurenta-pârâtă C. Brăila a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din camera de consiliu de la 6 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. BRĂILA împotriva deciziei nr. 315/A din 4 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă și a fost stabilit termen pentru soluționarea recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Raportat la criticile privind art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care statuează că se poate cerere casarea unei hotărâri când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, recurenta a susținut, cu privire la plata sumei de 116.000 RON, că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu operează autoritatea de lucru judecat cu privire la operațiunea de compensare.

Concluzia instanței de apel, raportat la autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă, având în vedere și dispozițiile legale care reglementează instituția autorității de lucru judecat.

Astfel, C. proc. civ. reglementează instituția autorității de lucru judecat, sub ambele sale elemente - pozitiv și negativ - în articolele 430 - 432. În esență, autoritatea de lucru judecat este efectul hotărârii judecătorești care se opune unei noi judecăți cu privire la un aspect deja soluționat definitiv de instanță, în cadrul unui litigiu. S-a arătat că "o dată rezolvat acest litigiu printr-o hotărâre rămasă definitivă, sistemul de drept nu mai admite redeschiderea conflictului, din rațiuni de siguranță a raporturilor civile și de pace socială. Ceea ce s-a judecat trebuie, așadar, respectat și nu mai poate fi contestat de părți și de succesorii lor în drepturi".

În privința celor două efecte ale autorității de lucru judecat, cel negativ este reglementat de dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", în timp ce efectul pozitiv este reglementat de următorul alineat, care prevede că "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", acesta din urmă impunând doar o identitate de chestiuni litigioase, iar nu și de obiect și cauză.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Potrivit prezumției lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției.

În speță, Înalta Curte constată că în mod legal s-a reținut că nu este incidentă instituția autorității de lucru judecat, suma pretinsă de către intimata-reclamantă A. S.R.L. rezultând dintr-o factură ulterioară, respectiv nr. 649 din 21.12.2015, fiind sume diferite.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că s-a invocat de către recurentă greșita apreciere a probelor de către instanța de apel, raportat la faptul că A. S.R.L. nu a depus înscrisurile solicitate prin nota de probe de la termenul din data de 20.02.2019 și raportat la concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, pe care l-a apreciat ca fiind întocmit cu rea credință, calculul efectuat de expert fiind total eronat și abuziv. Totodată, în susținerea acestui motiv de casare, a fost indicată situația cesionării drepturilor litigioase către S.C. F. S.R.L.

Se constată că recurenta-pârâtă C. BRĂILA a invocat formal în susținerea recursului său dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui text de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, întreaga construcție a recursului, raportat la acest motiv de casare, vizează exclusiv o reanalizare a situației de fapt prin care se tinde a se demonstra inexistența culpei sale pentru generarea costurilor suplimentare, pentru prelungirea contractului și imposibilitatea de finalizare a executării contractului, aspecte ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, este o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Totodată, susținerile privind nedepunerea de către reclamanta A. S.R.L a înscrisurilor solicitate prin nota de probe depusă la termenul din data de 20.02.2019 nu sunt suficiente, dacă nu s-au indicat încălcări de lege care pot să atragă examenul de legalitate al hotărârii atacate.

Așa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Înalta Curte subliniază că susținerile recurentei-pârâte pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. BRĂILA împotriva deciziei nr. 315/A din 4 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. BRĂILA împotriva deciziei nr. 315/A din 4 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 octombrie 2023.