ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 67.317 Euro reprezentând contravaloare despăgubiri cuvenite, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală, de la 27.08.2017 și până la data plății efective. Cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1535 C. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 592/18.12.2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 58.204 Euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubire, actualizată cu dobânda legală de la 27.08.2017 și până la data plății efective; a fost obligată pârâta B. S.A. către reclamanta A. S.R.L. la plata sumei de 15.771 de RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței Tribunalului Brăila, în termen legal, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, la 3 septembrie 2020, a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată conține motive contradictorii.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că instanța de apel a utilizat un raționament juridic și a făcut o interpretare neunitară și diferențiată pentru soluționarea unor chestiuni de drept similare, astfel, considerentele instanței fiind în sensul următor: clauzele care sunt cuprinse în contractul de asigurare, atât în condițiile generale, cât și în clauza adițională-acoperire suplimentară pentru riscul furt, sunt clauze externe, sunt clauze standard (pag. 11 alin. (10). Ori, arată recurenta, în continuarea considerentelor care au motivat respingerea apelului, instanța aplică această dispoziție strict față de clauza adițională, nu și condițiilor generale, care la rândul lor nu sunt semnate de către reclamantă.

Susține autoarea căii de atac că aplicarea unitară a raționamentului juridic utilizat de instanța de apel ar fi condus, în mod logic și legal, la concluzia că niciuna din prevederile poliței de asigurare, constând în condițiile de asigurare și clauzele adiționale, nu s-ar fi aplicat în soluționarea cauzei, nefiind semnate și asumate expres de către reclamantă, însă, instanța motivează respingerea apelului și admiterea pe fond a acțiunii prin luarea în considerare tocmai a prevederilor poliței de asigurare (condițiile de asigurare), dând eficiență juridică doar unei părți din dispozițiile aplicabile poliței și desconsiderând fără temei orice alte dispoziții din aceleași condiții de asigurare în afara celor pe care își motivează decizia.

Mai arată recurenta că instanța de apel nu a procedat la o analiză judicioasă a motivelor de apel, nu s-a pronunțat asupra lor, în condițiile în care unul dintre acestea îl reprezintă greșita apreciere de către instanței de fond a condițiilor generale, în raport de clauza adițională, în ceea ce privește exigența semnăturii.

În concluzie, apreciază că soluția instanței de apel este susținută de considerente contradictorii, în condițiile în care pe de o parte reține exigența semnăturii și față de condițiile generale ale contractului de asigurare, iar pe de altă parte această exigență este reținută doar în ceea ce privește clauza adițională.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă apreciază că decizia conține motive străine față de natura cauzei, întrucât instanța a reținut incidența prevederilor Ordinului CSA nr. 23/2009, neaplicabil speței în cauză, deoarece, arată recurenta, acest ordin este aplicabil exclusiv clienților persoane fizice.

Totodată, invocarea de către instanță a incidenței art. 2200 alin. (1) și (3) C. civ. este făcută pur formal, fără ca instanța de apel să aprecieze în concret, dacă aceste prevederi au fost sau nu respectate la încheierea contractului de asigurare.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1203 C. civ.

Autoarea căii de atac arată că, din prevederile par. 19 din Directiva nr. 93/13/CEE referitoare la clauze care pot fi considerate standard, rezultă că, în cazul contractelor de asigurare, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat și răspunderea asigurătorului nu se supun unei astfel de aprecieri, deoarece aceste restricții sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator.

Prin urmare, clauzele care privesc excluderile din asigurare, adică cele care delimitează și circumstanțiază riscul asigurat, nu pot fi considerate clauze standard în sensul art. 1203 C. civ., reținut în speță de către instanța de apel. Arată că atât condițiile generale, cât și clauzele adiționale, nu sunt nici clauze externe față de acesta și nici clauze neuzuale, având în vedere că fac referire la obiectul poliței, la mecanismul de funcționare al acesteia.

Mai susține recurenta că, prevederea din cuprinsul clauzei adiționale, prin care se stabilește că asiguratorul nu răspunde în cazul nerespectării obligației de a depune la asigurător certificatul de înmatriculare al autovehiculului în original, nu este o clauză externă în înțelesul art. 1201 C. civ., având în vedere legătura intrinsecă cu obiectul poliței de asigurare - asigurare mașină pentru furt - respectiv că documentele de identificare ale vehiculului nu se păstrează în mașină.

Arată că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este în același sens și anume că, acele clauze care privesc obiectul principal al unui contract de asigurare pot fi considerate ca fiind redactate în mod clar și inteligibil în cazul în care expun în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului asigurării, ținând seama de ansamblul contractual în care se înscriu, astfel încât rezultă consecințele economice în ceea ce îl privește pe consumator.

Prin notele scrise depuse la 14 octombrie 2020, recurenta-pârâtă precizează că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 26.10.2020 (dosar recurs).

La 23 noiembrie 2020, în termen legal, intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, solicitând obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 04.12.2020, iar la 14.12.2020, aceasta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 18 mai 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Prin recursul formulat, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că decizia recurată prezintă considerente contradictorii în ce privește faptul că, deși instanța de apel a reținut caracterul de clauze externe, clauze standard al clauzelor cuprinse în contractul de asigurare, atât Condițiile generale, cât și în clauza adițională - Acoperire suplimentară pentru riscul de furt, totuși a reținut necesitatea semnării doar în privința clauzei adiționale, în timp ce condițiilor generale nu le-a aplicat aceeași exigență.

Critica astfel formulată, subscrisă punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a prezentat într-un mod structurat și logic raționamentul juridic care a dus la formarea convingerii instanței, decizia conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

Instanța de apel a reținut că, la dosarul cauzei, au fost depuse Condițiile generale și Acoperirea suplimentară pentru riscul de furt - clauza adițională, niciunul dintre aceste înscrisuri nefiind semnat de către asigurat.

S-a mai reținut că, în înscrisul intitulat Acoperirea suplimentară pentru riscul de furt - clauza adițională, pe lângă riscul și costul acoperit, se precizează și excluderile, menționându-se la art. 5.v și la art. 7 pct. iii), că:

"În baza prezentei clauze adiționale, B. nu acordă despăgubiri dacă asiguratul nu depune la B., în termen de 48 ore de la momentul când a cunoscut producerea evenimentului certificatul de înmatriculare".

De altfel, prin memoriul de apel, chiar recurenta-pârâtă a susținut că pct. 7 alin. iii) din Clauza adițională nr. 03.01.01E.008.0. C reprezintă o limitare a răspunderii asigurătorului, pentru situațiile în care fapta asiguratului determină o creștere a riscului, mai exact prin diminuarea șansei de recuperare a vehiculului.

În urma stabilirii situației de fapt, necontestată de părți, și a cadrului legal aplicabil, respectiv dispozițiile art. 2200 alin. (1) și (3) și art. 1203 C. civ., instanța de apel a reținut că, în polița de asigurare este menționat codul documentului anexat poliței pentru riscul asigurat, respectiv nr. 03.01.01E.008.0. C, documentul fiind evident extrinsec acestei polițe. Însă, a reținut că prima teză a art. 1201 C. civ. prevede însăși condiția în care o astfel de clauză este obligatorie pentru părțile contractante, respectiv "dacă prin lege nu se prevede altfel", iar dispozițiile art. 1203 C. civ. prevăd expres că o clauză standard care prevede în folosul celui care o propune o limitare a răspunderii, nu produce efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În același timp, a reținut că sunt clauze externe, clauze standard, clauzele care sunt cuprinse în contractul de asigurare, atât în condițiile generale cât și în clauza adițională.

Prin urmare, instanța supremă constată că nu sunt contradictorii considerentele instanței de apel. Ceea ce a făcut instanța de prim control judiciar a fost să constate că toate clauzele contractuale sunt clauze externe, însă clauza adițională, de limitare a răspunderii asigurătorului, spre deosebire de celelalte condiții generale, trebuia semnată pentru a se aplica între părți, întrucât a analizat-o ca fiind nu o simplă clauză standard, extrinsecă ci o clauză neuzuală, reglementată de dispozițiile art. 1203 C. civ., care nu produce efecte decât dacă este acceptată, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.

În ceea ce privește întemeierea soluției pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existența pe lângă motivele consistente și a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Prin urmare, chiar dacă, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 23/2009, textul acestui act normativ se aplică doar în relațiile dintre societățile de asigurări și persoanele fizice, atât timp cât soluția din dispozitiv este justificată de raționamentul logic al instanței întemeiat pe dispozițiile de drept comun expres indicate, respectiv cele ale art. 2200 alin. (1) și (3) și art. 1203 C. civ., așa cum s-a arătat mai sus, instanța supremă nu poate reține prezența unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii.

Critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1203 C. civ., subsumată de recurentă cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată.

Instanța supremă reține că recurenta motivează lipsa de incidență a dispozițiilor art. 1203 C. civ. în cauză, în acest sens invocând jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în interpretarea Directivei nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încheiate cu consumatorii, însă acest text normativ european este inaplicabil raportului juridic născut între doi profesioniști, concluzie care se desprinde din dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 lit. b) și c) din Directivă, potrivit cărora dispozițiile directivei se aplică clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor și un consumator.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 165/2020 din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.