ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 155/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 16.02.2017, sub numărul x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 1.887.648 RON, reprezentând contravaloarea pachetului de 90.000 opțiuni pe acțiuni virtuale B., acordat la data de 15.11.2013 cu titlul de bonus de performanță, potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, până la data plății efective și integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 07.06.2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal, pe rolul căreia a fost înregistrată sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 4449/05.12.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.887.648 RON, reprezentând contravaloarea pachetului de 90.000 opțiuni pe acțiuni virtuale B., a dobânzii legale aferente, până la data plății efective, precum și a sumei de 22.881,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1108/16.05.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a constatat nul apelul pârâtei.

Împotriva deciziei instanței de apel, pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 992/10.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017**.

Prin decizia civilă nr. 1268/30.06.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a unei componente variabile anuale aferente perioadei 15.11.2013-15.11.2014 la nivelul dublului remunerației fixe brute anuale, precum și a dobânzii legale aferente calculate de la 15.11.2013 până la data achitării efective.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1416/07.06.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentul-reclamant, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel și a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017***.

Prin decizia civilă nr. 1917/12.12.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. și a obligat apelanta la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5.104,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând, totodată, ca neîntemeiată, cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, subsecvent prezentării parcursului procesual al litigiului, recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează condițiile răspunderii civile contractuale, care nu sunt îndeplinite în cauză.

A relevat temeiul raporturilor juridice dintre părți și a arătat că, potrivit contractului de mandat nr. x/13.11.2013, bonusul de performanță solicitat de reclamant se determină în funcție de rentabilitatea acțiunilor pentru acționari, iar instanța de apel nu a identificat, interpretat și aplicat corect normele legale incidente.

În opinia recurentei, dezlegarea prezentei spețe impune aplicarea prevederilor art. 1.266 alin. (1), art. 1.267 și ale art. 1.268 C. civ., norme în temeiul cărora convenția părților trebuia interpretată potrivit voinței lor reale de la momentul semnării, astfel încât să confere eficacitate clauzelor vizate, însă instanța de apel a nesocotit principiul libertății de a contracta reglementat de art. 1.169 C. civ.

A susținut că cerințele componentei variabile a remunerației sunt prevăzute în Anexa 1 la contract, urmând a fi acordată pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA și prevăzute în Planul de Administrare, mandatarul beneficiind de aceasta sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de AGA.

Totodată, în temeiul clauzei 13.1 din contract, care supune convenția părților oricărei alte prevederi legale incidente, a invocat dispozițiile art. 37 din O.U.G nr. 109/2011, potrivit căreia elementele componentei variabile sunt interdependente, astfel că remunerația variabilă este unică, indiferent de numărul componentelor sale.

Cât privește dreptul de a primi bonusul de performanță, recurenta a susținut că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea cerințelor impuse pentru acordarea lui, respectiv a obiectivelor și realizărilor asumate prin Planul de Administrare, ci s-a raportat numai la o formulă de calcul, care are ca elemente valoarea dividendelor/acțiunilor și prețul mediu ponderat al acțiunilor pe piețele Regular și Deal BVB, iar creșterea indicatorului rentabilitate acțiuni este prezentată într-o modalitate care ascunde neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru anul 2014, or indicatorii de performanță reprezintă fundamentul acestui beneficiu recunoscut mandatarului.

În consecință, a susținut că este nelegal a se reține dreptul reclamantului în raport cu un singur element al remunerației variabile, independent de celelalte, în contextul în care norma legală prevede o singură componentă variabilă dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanță și a prezentat informații din raportările periodice ale societății și din planul de administrare pentru a demonstra neîndeplinirea acestor indicatori.

Totodată, invocând interpretarea gramaticală a clauzelor Anexei 1 la contract, a subliniat că modul de calcul prezentat are caracter exemplificativ, iar valorificarea certificatelor de opțiuni pe acțiuni virtuale B. este supusă unor condiții, în speță fiind dependentă de implementarea corespunzătoare a planului de administrare; a precizat că, în concret, pachetul de opțiuni pe acțiuni virtuale B. nu are nicio valoare la momentul acordării, ci poate fi cuantificat abia la termenele contractuale de valorificare, când se poate stabili plus valoarea adusă de mandatar prin îndeplinirea indicatorilor de performanță.

Recurenta a mai susținut că nu se poate recunoaște dreptul reclamantului la remunerație fără ca acesta, în calitate de mandatar, să își îndeplinească obligațiile asumate contractual față de societate, iar dacă s-ar admite ipoteza autonomiei fiecărui element al remunerației, s-ar putea ajunge în ipoteza în care mandatarul să își urmărească doar propriile interese, or această conduită ar fi contrară contractului de mandat, prin care părțile urmăresc realizarea intereselor proprii pentru care l-au semnat, astfel că remunerația mandatarului este indisolubil legată de îndeplinirea obligațiilor asumate față de mandant.

A imputat instanței de apel faptul că a confirmat ideea reclamantului în sensul că, indiferent de modul în care și-a desfășurat activitatea în cadrul C.N.T.E.E. B. S.A., are dreptul la remunerație, ipoteză în care dreptul societății de a-i evalua performanța apare ca inexistent.

În finalul cererii de recurs, a invocat art. 1.350 C. civ. privind răspunderea contractuală și a arătat că neexecutarea obligațiilor de către reclamant rezultă din situațiile financiare consolidate ale societății.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea lui ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care magistratul-asistent raportor a propus anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) din același cod.

În urma analizării de către completul de filtru, raportul a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; numai recurenta-pârâtă și-a exprimat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului, asupra căreia, în conformitate cu art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Așadar, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare exigențelor procedurale, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motive de nelegalitate care să vizeze, în concret, considerentele deciziei recurate.

În speță, deși recurenta a menționat drept temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată dacă a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, analiza cererii de recurs relevă că aceasta a dezvoltat critici identice cu cele formulate în cadrul recursului pe care l-a promovat în ciclul procesual anterior împotriva deciziei civile nr. 1268/30.06.2021 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, demersul său fiind respins prin decizia nr. 1416/07.06.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Autoarea căii de atac a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează condițiile răspunderii civile contractuale și a prevederilor art. 1.266 alin. (1), art. 1.267 și art. 1.268 C. civ. și a formulat critici vizând raporturile juridice contractuale născute între părți și probatoriul administrat, precum și referitoare la interpretarea clauzelor contractului de mandat de către instanțele devolutive.

Deși, teoretic, o parte dintre criticile din prezentul recurs pot prezenta valențe de nelegalitate, aspect confirmat de împrejurarea că în ciclul procesual anterior au fost examinate de către instanța de recurs, chestiunile reiterate în această etapă procesuală nu pot fi reanalizate, întrucât se opun prevederile art. 501 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, așadar aspectele tranșate nu mai pot fi repuse în discuție în rejudecare sau într-un recurs ulterior.

Astfel, criticile privind interpretarea instanței de apel potrivit căreia condițiile acordării celor trei tipuri de elemente ce constituie componenta variabilă a remunerației nu erau interdependente au fost evaluate prin decizia de casare anterioară, instanța supremă reținând că aspectele de fapt și de drept învederate au fost dezlegate cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2019, devenind incidente prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care nu permit a se stabili o altă situație de fapt și o altă interpretare a prevederilor contractuale sau legale invocate, întrucât ar echivala cu încălcarea principiului efectului pozitiv al lucrului judecat, dar și al securității raporturilor juridice.

De asemenea, decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual a statuat asupra criticilor recurentei vizând neîndeplinirea de către reclamant a obiectivelor de performanță - reținând că o atare analiză ar presupune un examen al fondului, neîngăduită în recurs, astfel că dezlegarea acestor chestiuni de către instanțele devolutive a intrat în puterea lucrului judecat -, precum și asupra argumentelor vizând dovada îndeplinirii obligațiilor privind indicatorii de performanță, prin prisma prevederilor art. 1.350 C. civ., instanța supremă reținând că analiza situațiilor financiare consolidate invocate de către recurentă excedează controlului de legalitate pe care este îndrituită a-l efectua în recurs.

Cât privește critica privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează condițiile răspunderii civile contractuale, recurenta a susținut doar că aceste cerințe nu sunt îndeplinite în cauză, împrejurare în care, lipsind observații concrete care să releve erorile de judecată ale instanței de apel pe această temă, se impune concluzia că nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, prin indicarea prevederilor art. 1.266 alin. (1), art. 1.267 și art. 1.268 C. civ. și susținerea că aceste norme obligau instanța să interpreteze convenția părților potrivit voinței reale a acestora la momentul încheierii ei, titulara prezentei căi de atac urmărește să obțină de la instanța de recurs reinterpretarea clauzelor contractuale potrivit viziunii sale, însă o asemenea evaluare presupune ca instanța de recurs să analizeze aspecte de fond ale raporturilor juridice născute între părți, chestiuni care excedează limitele controlului de legalitate impus de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. căii extraordinare de atac.

Prin urmare, recursul declarat în cauză nu cuprinde veritabile motive de nelegalitate privind considerentele deciziei atacate, întrucât o parte dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează chestiuni dezlegate definitiv prin decizia de casare anterioară, iar celelalte, fie au fost invocate formal, fie vizează chestiuni de temeinicie.

În consecință, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea intimatului reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, însă potrivit art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor.

În recursul de față, deși ca urmare a respingerii căii de atac promovate de pârâtă, intimatul-reclamant a câștigat procesul, acesta nu a respectat prevederile art. 452 C. proc. civ. și nu a prezentat dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse, până la termenul de astăzi, astfel că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1917/12.12.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.