ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 597/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 192 și următoarele din C. proc. civ., art. 451 din C. proc. civ. și toate celelalte dispoziții legale menționate în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 2018 din 8 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A.; pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 391.387,38 RON, cu titlu de bonus de performanță conform contractului de mandat nr. x/09.06.2015, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 aferentă sumei sus-menționate, calculate de la data scadenței fiecărei tranșe și până la data plății efective.

Împotriva acestei sentințe pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a formulat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2018 din 8 iulie 2019 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 1 aprilie 2021, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă.

Recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru achitată în apel și recurs.

În esență, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-au identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente.

Cu privire la situația de fapt a menționat că reclamantul A. a fost numit la data de 12 mai 2015 în funcția de membru al directoratului C.N.T.E.E. B. S.A., prin decizia Consiliului de Supraveghere nr. 18252 din 12 mai 2015, în baza contractului de mandat nr. x/19.11.2015. La data de 9 iunie 2015 între părți s-a încheiat contractul de mandat nr. x/2015, durata mandatului fiind stabilită până la data de 16 septembrie 2017.

Prin art. 3.3 din contractul de mandat și Anexa nr. 1 la acesta, a fost convenită remunerația, constând într-o componentă fixă și componenta variabilă formată din 3 elemente:

- 12 indemnizații fixe pentru îndeplinirea indicatorilor "EBITDA", "Timpul mediu de întrerupere" și "Total investiții";

- bonus de performanță în funcție de rentabilitatea acțiunilor pentru acționari;

- bonus suplimentar de performanță;

Suma de 391.387,38 RON, care face obiectul principal al litigiului, reprezintă contravaloarea bonusului de performanță, aferent tranșei a 3-a din pachetul de 53283 OAVT menționat în certificatul nr. x/12.08.2015 și tranșei a 2-a din pachetul de 54705 OAVT menționat în certificatul nr. x/21.06.2016, ambele tranșe valorificabile la data de 15 noiembrie 2017.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor contractuale aplicabile, recurenta a menționat că acestea trebuie să se realizeze pe baza regulilor pe care C. civ. le stabilește în materia interpretării contractului.

Instanța de apel trebuia să interpreteze contractul în așa fel încât să țină cont de voința reală a părților la momentul încheierii contractului, să urmărească în mod coordonat și sistematic sensul prevederilor contractuale și, nu în ultimul rând, să confere eficacitate clauzelor vizate.

S-a criticat decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta încalcă principiul libertății de voință exclusivă, statornicit de art. 1169 din C. civ. (principiul libertății de a contracta – "părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri").

Autoarea căii de atac a relevat faptul că potrivit art. 3.3 din contract, mandatarul beneficiază de o componentă variabilă a remunerației, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 pentru îndeplinirea criteriilor și obiectivelor de performanță aprobate de AGA, prevăzute în planul de administrare și preluate în planul de management și că primul paragraf al Anexei nr. 1 la contract prevede că mandatarul beneficiază de remunerația variabilă sub rezerva încadrării în limitele generale aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor.

Prin urmare, a susținut faptul că intenția reală a părților la momentul aprobării și încheierii contractelor de mandat a fost aceea de a condiționa plata tuturor componentelor remunerației mandatarului de stabilirea limitelor generale ale remunerației.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că art. 13 din contract prevede faptul că actul se completează cu orice alte prevederi legale incidente, deci și cu O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice.

Or, conform art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 elementele componentei variabile sunt interdependente.

Norma legală anterior evocată prevede că: "remunerația este formată dintr-o indemnizație fixă lunară stabilită în limitele prevăzute la art. 37 alin. (4) și dintr-o componentă variabilă constând într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii sau o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță".

În opinia recurentei-pârâte, art. 3.3 din contract coroborat cu art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011 nu poate fi interpretat decât în sensul în care cele 3 elemente ale componentei variabile sunt interdependente.

Prin urmare, atâta timp cât unul dintre elemente nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse punctual prin Anexa nr. 1 la contract, rezultă, în mod automat, că nici celelalte elemente nu pot fi acordate.

Atât instanța de apel, cât și prima instanță ar fi trebuit să rețină că reclamantul A. nu a dovedit, conform art. 249 din C. proc. civ., îndeplinirea condițiilor pentru a beneficia de bonusul de performanță, care face obiectul prezentului litigiu.

Conform planului de administrare pe anii 2013-2017, strategia de administrare a Consiliului de Supraveghere este fundamentată pe stabilirea unui set de criterii și obiective de performanță pentru directorat și introducerea mecanismului de conducere pe bază de obiective și remunerare cu componenta variabilă în funcție de performanța realizată.

Cu alte cuvinte, recurenta consideră că este absurd a se reține dreptul intimatului-reclamant doar la un element al componentei variabile, independent de celelalte elemente, de vreme ce norma legală prevede o singură componentă variabilă dependentă de îndeplinirea tuturor indicatorilor de performanță.

Din informațiile publice aflate pe site-ul companiei, în raportările periodice și din datele cuprinse în planul de administrare, rezultă că s-au stabilit indicatori de performanță care urmau să fie avuți în vedere la acordarea componentei variabile și obiectivul fiecărui an din anul 2014 până în anul 2017.

Răspunderea contractuală este supusă principiului disponibilității, în sensul că părțile pot conveni în orice mod înlăturarea sau diminuarea acesteia, chiar și în condițiile în care au stipulat în mod expres, în contract, cazurile de răspundere, întrucât creditorul are dreptul de a uza de mijloacele legale pentru a-și acoperi prejudiciile suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale.

Aplicând acest principiu, B. se află în situația clară în care și-a exercitat dreptul de a nu achita sume necuvenite ulterior constatării neîndeplinirii performanței. Suplimentar, compania, chiar prin membrii organelor de conducere, a conceput contractele, astfel încât să se înțeleagă faptul că sumele sunt interdependente, chiar dacă acestea au fost enumerate distinct, însă, topica și construcția gramaticală nu pot fi confundate cu diviziunea obligațiilor asumate.

Din punct de vedere al interpretării gramaticale, se poate constata că modul de calcul de la paginile 16 și 17 din Anexa la contract este, cu titlu exemplificativ, "valoarea remunerației variabile ar putea fi...", "valorile anuale ale remunerațiilor s-ar putea calcula, după cum urmează...", ceea ce denotă faptul că acțiunea de valorificare a certificatelor OAVT poate fi realizabilă doar dacă este îndeplinită o anumită condiție.

Principiul consensualismului, aplicabil în cauza dedusă judecății, dar și contractelor în general, aduce în fața părților contractante asumarea echilibrului contractual înăuntrul și în afara formei scrise, astfel încât efectele să devină aplicabile doar în baza îndeplinirii obligațiilor. Forma cerută pentru opozabilitate este, în fapt, un demers pe care îl pot face părțile semnatare pentru garantarea îndeplinirii obligațiilor, în considerarea faptului că acest lucru nu s-ar întâmpla.

Contractul de mandat nu este doar un simplu acord al voințelor, reprezintă și interesele reunite ale părților, fiind în fapt un summum al voințelor și intereselor părților – pârâta să obțină performanță în urma activității membrului Consiliului de Supraveghere, iar acesta din urmă să dovedească capacitatea profesională și astfel să îndeplinească condițiile de acordare a sumelor bonus de performanță.

În acest raport juridic, elementul contractual subiectiv este interesul părților, elementul de bază ce dă contractului o anumită utilitate, care înseamnă realizarea intereselor părților. Pentru că scopul fiecărei părți semnatare este de a-și satisface un interes, contractul trebuie să genereze sau să permită un echilibru al prestațiilor reciproce, menit a asigura fiecăreia dintre părți efectele utile ale contractului. Echilibrul prestațiilor trebuie stabilit în concilierea intereselor părților, ca expresie a justiției contractuale, evaluare ce cade în sarcina instanței de judecată. În forma evaluată de către intimatul-reclamant și confirmată de instanța de apel, doar cu beneficii financiare numai pentru o parte, este generată o inegalitate juridică care atrage după sine o blocare a curgerii naturale a acestuia.

A reduce un contract de mandat la o simplă formă scrisă, așa cum își dorește intimatul-reclamant, ar însemna a nega contractului funcția de principal mijloc de realizare a activității profesionale, realitatea economică impunând un comportament asumat, apt să satisfacă cerințele angajatorului, care, prin promisiunea acordării unor bonusuri, se așteaptă la rezultate financiare, organizatorice și manageriale de excepție, cu atingerea unei performanțe deosebite.

Conceptul de echilibru contractual este important în cauza de față, deoarece este vorba despre un contract pe termen lung, cu prestație succesivă, caracterizat prin continuitate, încredere și asumare a unor riscuri. Aceste contracte sunt adevărate parteneriate între cocontractanți, aceștia fiind solidar obligați să asigure utilitatea contractului, iar pentru a putea obține propriul avantaj, preconizat prin încheierea contractului, fiecare parte este obligată să-și pună și să-și mențină cocontractantul în postura de a-și realiza interesele, în acest fel asigurându-se perenitatea contractului.

Interpretarea contractului, cu referire la drepturi și obligații, cade în sarcina instanței de judecată care are obligația de a stabili ca niciuna dintre părți să nu-și exercite drepturile în mod subiectiv și să accepte adaptarea acestuia atunci când pretențiile se bazează pe un dezechilibru originar sau când generează, prin executarea sa, un dezechilibru, ducând la negarea esenței contractului care înseamnă reunirea voințelor și a intereselor părților, în același timp și pe toată durata existenței sale.

În cuprinsul cererii de recurs, s-a făcut referire la art. 1350 din C. civ., conform căruia "orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat".

Recurenta-pârâtă a considerat că proba neexecutării obligațiilor este ușor de administrat, situațiile financiare consolidate demonstrând faptul că nu există performanță din partea reclamantului.

Din analiza atentă a acestor date financiare și a obiectivelor de performanță rezultă că B. S.A. a dovedit faptul că activitatea desfășurată de către intimatul-reclamant A. și mijloacele utilizate au fost insuficiente și necorespunzătoare, recurenta-pârâtă aflându-se, din punct de vedere legal, în situația neexecutării obligațiilor, rezultatul urmărit nefiind obținut.

Intimatul-reclamant încearcă să obțină bonusul de performanță prin raportare la o formulă de calcul, care are ca elemente valoarea dividendelor sau acțiunilor și prețul mediu ponderat al acțiunilor pe piețele Regular și Deal BVB și, nicidecum, prin raportare la obiectivele și realizările asumate prin contract și, implicit, prin planul de administrare.

Conform situațiilor financiare și ale datelor din planul de administrare, rezultă că au fost stabiliți indicatori de performanță, care urmau să fie avuți în vedere la acordarea componentei variabile și obiectivul fiecărui an - 2015, 2016.

În ceea ce privește elementul reprezentat de bonusul de performanță, se poate observa că acesta poate fi acordat numai în măsura în care se constată îndeplinirea indicatorilor aferenți primului element al componentei variabile, fiind dependent de rentabilitatea acțiunilor B. S.A. pentru acționarii societății.

Or, rentabilitatea este dependentă de implementarea în mod corespunzător a planului de administrare.

Printre clauzele obligatorii ale unui contract de mandat se regăsesc cele privind drepturile și obligațiile reciproce. Este inadmisibil a se reține doar dreptul mandatarului de a încasa remunerația, câtă vreme obligația mandatarului se dovedește a fi neîndeplinită, astfel cum s-a arătat anterior. Legătura dintre plata aferentă componentei variabile și îndeplinirea indicatorilor de performanță este de esența obligațiilor contractuale, întrucât, în caz contrar, B. S.A. ar fi obligată la o plată care ar corespunde unei neîndepliniri a mandatului de către mandatarul reclamant.

Dacă s-ar admite că fiecare element al componentei variabile al remunerației este autonom, atunci mandatarii și-ar putea urmări, în exercitarea mandatului, doar propriile interese, iar nu pe cele ale B., astfel cum s-au obligat prin contractul de mandat.

Interpretarea reclamantului și a instanței de apel, conform căreia acordarea bonusului este condiționată prin voința părților doar de indicatorul rentabilității acțiunilor, indicator care însă nu a fost atins, sunt total eronate și nesusținute de dovezile administrate, fiind în dezacord cu voința reală a părților.

În privința dobânzii legale, recurenta-pârâtă a apreciat că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca și consecință a respingerii capătului de cerere privind debitul principal.

Condițiile acordării de despăgubiri (răspunderii civile contractuale) sunt următoarele: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației); existența unui prejudiciu; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția debitorului.

Recurenta-pârâtă a apreciat că nu sunt îndeplinite în speță condițiile răspunderii civile contractuale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 10 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, ca neîntemeiată, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat de către recurenta-pârâtă, respectiv cel reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar observațiile recurentei care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua măsura în care intimatul-reclamant a îndeplinit criteriile și obiectivele de performanță, căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; așa fiind, statuările instanțelor devolutive asupra acestui aspect au intrat în puterea lucrului judecat.

În controlul de legalitate, instanța supremă va verifica doar dacă, prin modul în care a fost interpretată convenția părților, a fost încălcat sau nu principiul voinței interne a semnatarilor actului, reglementat de art. 1266 din C. civ., precum și pretinsa nesocotire a dispozițiilor O.U.G. nr. 109/2011.

Anexa nr. 1 la contractul de mandat nr. x/09.06.2015, prevede, distinct pentru fiecare componentă a remunerației variabile, reperele în funcție de care aceasta se acordă.

Astfel, componenta anuală variabilă a remunerației, prevăzută de pct. 2.1 din Anexă, se acordă pentru îndeplinirea cumulativă a indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții", asumați în planul de management pentru fiecare an de mandat, bonusul de performanță prevăzut de pct. 3.1 din Anexă, se acordă în funcție de rentabilitatea acțiunilor B. pentru acționarii societății, determinat conform clauzelor inserate la pct. 3.2-3.17.

Deși de principiu, Înalta Curte recunoaște că rentabilitatea acțiunilor se poate afla într-o relație de dependență cu îndeplinirea unor indicatori de performanță, subliniază că modul de redactare a convenției părților relevă că voința lor a fost în sensul de a stabili, pentru fiecare element al componentei variabile a remunerației, condiții specifice de acordare, cele care justifică plata bonusului de performanță diferind de cele agreate pentru celelalte două componente.

Mai reține și că, spre deosebire de remunerația stabilită la pct. 2.1 din Anexă, pentru a cărei acordare părțile au pretins expres necesitatea îndeplinirii indicatorilor de performanță "Timpul mediu de întrerupere", "EBITDA" și "Total investiții" pentru fiecare an de mandat, acordarea bonusului de performanță a fost condiționată doar de rentabilitatea acțiunilor B..

În aceste condiții, constatând că prin voința lor, părțile au stabilit ca plata bonusului de performanță să nu depindă de îndeplinirea indicatorilor specificați în pct. 2.1 din Anexa nr. 1, ci, în mod exclusiv, de îndeplinirea obiectivului privind rentabilitatea acțiunilor B., instanțele de fond nu au încălcat voința reală a părților; dimpotrivă, au dat eficiență principiilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 și următ. din C. civ. și forței lui obligatorii, consacrată de art. 1270 alin. (1) din același cod.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a susținut faptul că decizia de apel încalcă prevederile art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011, arătând că potrivit acestei norme, elementele componentei variabile ar fi interdependente, astfel încât atât timp cât unul dintre ele nu poate fi acordat din cauza neîndeplinirii condițiilor impuse prin Anexa nr. 1 la contract, nu pot fi acordate nici celelalte.

Dispozițiile cuprinse în art. 37 din O.U.G. nr. 109/2011 prevăd, în alin. (2), (3) și (4), că elementele componentei variabile se stabilesc pe baza unor indicatori de performanță financiari și nefinanciari negociați și aprobați de adunarea generală a acționarilor, diferiți de cei aprobați pentru administratorii executivi, determinați cu respectarea metodologiei prevăzute la art. 3

1

alin. (5) și care urmăresc inclusiv sustenabilitatea pe termen lung a societății și asigurarea respectării principiilor de bună guvernanță și că se revizuiește anual, în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor cuprinse în planul de administrare și de gradul de îndeplinire a indicatorilor de performanță financiari și nefinanciari aprobați de adunarea generală a acționarilor, anexă la contractul de mandat.

Potrivit art. 38 din aceeași ordonanță de urgență, în forma în vigoare la data semnării contractului de mandat, componenta variabilă a remunerației poate consta într-o cotă de participare la profitul net al societății, o schemă de pensii ori o altă formă de remunerare pe baza indicatorilor de performanță.

Așadar, aceste texte nu confirmă susținerea recurentei, deoarece nu statuează în sensul interdependenței afirmate, ci, dimpotrivă, dând expresie libertății de voință, lasă la latitudinea părților modalitatea de stabilire a remunerației variabile, indicând doar, cu titlu general, reperele care trebuie să fie avute în vedere atunci când componentele acesteia sunt negociate.

Or, agreând asupra celor trei componente ale remunerației variabile și asupra indicatorilor de performanță a căror îndeplinire condiționa dreptul mandatarului la plata acestor remunerații, părțile nu au încălcat prevederile art. 37 și art. 38 din O.U.G. nr. 109/2011.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar criticile prezentate de recurentă nu justifică adoptarea unei dispoziții de casare, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 452 din C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs conform art. 494 din C. proc. civ., instanța supremă constată că intimatul nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinarea la recurs.

Întrucât nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea intimatului-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 martie 2022.