ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 154/2026

Ședința publică din data de 28 ianuarie 2026

Deliberând asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 12.04.2016, reclamanta S.C. A. S.A.- Filială a C.N. B. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională B. S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să-i plătească suma de 3.038.470 RON, din care 14.625 RON, conform măsurii nr. 24 din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, 37.370 RON, conform măsurii nr. 26 și 2.986.475 RON, conform măsurii nr. 27 din aceeași dispoziție, dobânda legală aferentă sumei total pretinse, de la data exigibilității ei, 09.11.2015, până la data plății efective, precum și cheltuielile de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile nulității cererii de chemare în judecată pentru nemotivarea în fapt, lipsei calității sale procesuale pasive și prescripției dreptului material la acțiune, în subsidiar solicitând respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2728/11.11.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, precum și acțiunea, ca neîntemeiate; totodată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta S.C. A. S.A. - Filială a C.N. B. S.A. a declarat apel principal, iar pârâta Compania Națională B. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 187A/10.02.2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul principal, ca nefondat și a admis apelul incident, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins, în parte, cererea de chemare în judecată, cu privire la suma de 1.984.215,43 RON, ca prescrisă, și a menținut soluția de respingere în rest, a cererii, ca neîntemeiată; a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 16.994,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.A. - Filială a C.N. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și, pe fond, admiterea acțiunii sale.

Recurenta a criticat soluția de respingerea a acțiunii, ca prescrisă, pentru suma de 1.984.215,43 RON, arătând că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data emiterii dispoziției obligatorii nr. CV3443/07.10.2015 de către D.G.R.F.P. Craiova, fiind incidente dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că nu era împlinit la data introducerii acțiunii.

În continuare, a susținut că decizia instanței de apel este netemeinică și nelegală, întrucât obligația de a recupera sumele pretinse prin acțiune i-a fost impusă prin măsurile nr. 24, nr. 26 și nr. 27 din dispoziția obligatorie anterior menționată.

Referitor la suma de 14.625 RON, a susținut că nu sunt reale argumentele pârâtei că aceste cheltuieli pentru deplasarea în străinătate a angajaților săi în scopul îndeplinirii activității de serviciu nu ar avea legătură cu contractul nr. x/2007, întrucât art. 7 alin. (2) lit. c) din acesta permite asemenea deplasări, iar nota de oportunitate nr. x/01.03.2011 nu cuprinde un motiv al deplasării care să excedeze clauzei indicate; totodată, a apreciat că, în lipsa unei dispoziții exprese în contract care să prevadă că astfel de cheltuieli i-ar reveni în calitate de mandant, rezultă că este îndreptățită să le recupereze.

Argumentând aceeași critică, a invocat considerentele sentinței nr. 118/27.02.2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia nr. 6737/10.12.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a statuat că nu a existat un act din care să rezulte o obligație contractuală justificativă a plății cheltuielilor de deplasare pentru angajații C.N. B. S.A., nota de oportunitate invocată nefiind transpusă într-o convenție generatoare de drepturi și obligații pentru societățile în litigiu.

Cu privire la obligația de recuperare a sumelor de 8.300 RON, reprezentând cheltuieli pentru amortizarea sistemului de videoconferință și 29.070 RON, reprezentând abonamentul lunar și penalități contractuale, a arătat că nu sunt în sarcina sa, întrucât a refuzat achiziționarea acestui sistem, fiind ulterior procurat și folosit în temeiul unui contract de comodat încheiat la stăruința pârâtei, care, astfel cum a subliniat prin întâmpinarea depusă în apel, a procedat în acest mod pentru a respecta cele constatate de Curtea de Conturi cu ocazia unui control tematic.

A invocat statuările definitive ale instanțelor care au soluționat contestația formulată împotriva dispoziției obligatorii nr. CV3443/07.10.2015 a D.G.R.F.P. Craiova, precum și prevederile pct. 15 din anexa 1 la H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, modificată și completată prin O.G. nr. 54/1997, pentru a demonstra că amortizarea era obligația intimatei.

Referitor la contravaloarea abonamentului de internet IP fix pentru videoconferință pentru perioada 2010-2014, a susținut că partea adversă a încheiat un acord cadru cu furnizorul de internet, prin care prestatorul s-a obligat să asigure serviciile de acces la internet în baza unor contracte subsecvente ce urmau a fi încheiate cu beneficiarii, iar societatea recurentă nu a semnat un asemenea contract, prin urmare nu poate fi obligată să suporte costurile abonamentului.

În continuare, a argumentat că dreptul său de a recupera de la intimată suma de 2.986.475 RON, reprezentând contravaloarea unor comisioane pe care le-a achitat acesteia pentru importul de materii prime și exportul de produse finite, rezultă din dispoziția obligatorie nr. CV3443/07.10.2015 emisă de către D.G.R.F.P. Craiova, precum și din hotărârile instanțelor de judecată care au confirmat legalitatea și temeinicia acestui act de control.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar în urma analizării de către completul de filtru, raportul a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a exprimat punctul de vedere.

Examinând, cu prioritate, în conformitate cu art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte, în complet de filtru, reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerința legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate reglementate de această normă de drept.

Prin inițierea prezentului demers judiciar, recurenta-reclamantă a urmărit să obțină obligarea pârâtei la plata unor sume a căror decontare nelegală a fost constatată de către organele fiscale, care au dispus și recuperarea lor.

În motivarea recursului, deși a indicat drept temei dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar.

Sub pretextul nesocotirii prevederilor art. 1 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din perspectiva momentului la care a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, titulara recursului repune în discuție elemente factuale și de probatoriu, apreciind că relevantă pentru începutul termenului este data emiterii dispoziției obligatorii nr. CV3443/07.10.2015 de către D.G.R.F.P. Craiova.

Această critică nu prezintă valențe de nelegalitate, întrucât chestiunile vizând nașterea dreptului la acțiune pe temeiul răspunderii civile delictuale pot fi cercetate în etapele devolutive ale procesului, pe baza probatoriului administrat, iar nu în calea extraordinară de atac a recursului, ale cărei limite sunt restrânse la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a fi permisă reaprecierea probatoriului.

Totodată, restul criticilor din cuprinsul memoriului de recurs vizează dreptul recurentei-reclamante de a recupera cheltuieli decontate nejustificat de partea adversă, titulara căii de atac susținând că nu și-a asumat nicio obligație de a suporta cheltuielile de deplasare în străinătate a angajaților pârâtei, cheltuielile de amortizare a unui sistem de videoconferință, a cărui achiziționare a refuzat-o, nici cheltuielile cu abonamentul de internet IP fix pentru videoconferință sau comisioanele pe care le-a achitat pârâtei pentru importul de materii prime și exportul de produse finite.

Înalta Curte reține că toate aceste susțineri - privind dreptul de a primi sumele nelegal decontate de către pârâtă, invocând și dispozițiile obligatorii emise de organele fiscale în urma controlului desfășurat la societatea reclamantă - nu cuprind un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile, ci urmăresc reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate în cauză.

Însă, nemulțumirea societății recurente privind modalitatea în care instanța de apel a evaluat probele, respingând, în cele din urmă, acțiunea sa, în parte, ca prescrisă și pentru restul pretențiilor, ca neîntemeiată, conturează critici specifice unei căi de atac devolutive, ce nu mai pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. așa fiind, o nouă analiză a situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Totodată, Înalta Curte reamintește împrejurarea că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare din perspectiva rigorilor procedurale. O astfel de situație se constată și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. - Filiala a Companiei Naționale B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 187A/10.02.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.