ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1514/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată în data de 27 mai 2024, pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata integrală și imediată a creanței certe, lichide si exigibile în cuantum de 1.622.911,32 RON, reprezentând debit datorat și neachitat.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei soluții, a declarat apel reclamanta, solicitând reevaluarea probelor administrate, arătând că documentele depuse la dosar, cum ar fi contractul, facturile fiscale și somațiile, susțin în mod clar caracterul cert, lichid și exigibil al creanței pe care o pretinde.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susținerea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 din C. proc. civ.

Circumscris cazului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă impută instanței de apel că a respins acțiunea pe baza excepției de neexecutare invocate de către intimata, fără ca aceasta să fi notificat formal recurenta-reclamantă privind neexecutarea obligațiilor și fără să se constate suspendarea efectivă și formală a obligațiilor contractuale. În acest context, consideră că instanțele anterioare au aplicat greșit dispozițiile art. 1556 și ale art. 1270 C. civ., validând fără temei legal excepția de neexecutare invocată de intimată.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă reclamă nesocotirea și evaluarea greșită a probelor administrate.

Detaliind, susține că prin probele depuse la dosar a fost confirmată creanța în cuantum de 1.622.911,32 RON, aspect pe care instanțele anterioare nu l-au analizat corespunzător.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică și reținerea unor pretinse aspecte de natură penală invocate de intimată, cu ignorarea faptului că aceste aspecte nu suspendă efectele contractului civil și nici obligația pârâtei intimate de a executa livrarea bunurilor conform prevederilor contractuale.

În opinia sa, eventualele probleme de natură penală nu afectează validitatea obligațiilor contractuale și a creanței rezultate din contract și nu sunt apte să influențeze prezentul litigiu civil.

De altfel, susține recurenta-reclamantă că pârâta nu a depus înscrisuri oficiale care să demonstreze existența unui dosar penal sau să susțină veridicitatea acuzațiilor de fraudă. Prin urmare, invocarea acestor aspecte nu este susținută de dovezi concrete și nu poate constitui o justificare validă pentru neexecutarea obligațiilor de livrare.

În ceea ce privește certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței, susține recurenta-reclamantă că a demonstrat prin probe că suma de 1.622.911,32 RON este certă, lichidă și exigibilă.

IV. Apărarea formulată:

Prin întâmpinarea depusă în termenul legal, intimata-pârâta C. S.R.L. a invocat excepția de nulitate, solicitând, în principal, anularea recursului. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, motivând că în mod corect cele două instanțe au constatat întemeiat refuzul de executare a diferenței de până la 5000 tone prevăzute în contract și, dând eficiență dispozițiilor art. 1555 și art. 1556 din C. civ., au înlăturat obligația de plata a unor penalități.

Totodată, a considerat neîntemeiată și critica întemeiată pe pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., susținând că în mod corect s-a dat eficiență probantă unor acte oficiale emise de terți, iar livrarea cerealelor după emiterea ordinelor de plată (până la confirmarea falsului) a fost o dovadă de bună credință.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205 și următoarele din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 31 martie 2024, iar prin rezoluția din data de 22 mai 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 21 octombrie 2025.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succedă.

Prin acțiunea ce formează obiectul dosarului de față, reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei debitoare la plata sumei de 1.622.911,32 RON, reprezentând debit datorat și neachitat.

Prima instanță a socotit acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, reținând, în esență, că această parte se află în culpă pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate; în acest context, a reținut ca fiind întemeiată excepția de neexecutare prevăzută de art. 1556 din C. civ., invocată de pârâtă, în raport de împrejurarea că această parte contractantă și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau.

Instanța de apel, confirmând soluția pronunțată de prima instanță, a respins calea de atac declarată de reclamantă.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În privința primului motiv de recurs invocat, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a analizat în mod corespunzător probele depuse la dosar.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. hotărârea recurată poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii. Acest motiv de recurs vizează respectarea de către instanța de judecată a cerințelor prevăzute art. 425 din C. proc. civ., privind motivarea hotărârilor.

Însă, din analiza memoriului de recurs rezultă că recurenta-reclamantă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză. Or, aceste aspecte nu pot fi încadrate în motivul de recurs invocat, câtă vreme ele vizează temeinicia soluției pronunțate de instanța de apel, și nu legalitatea ei. Însăși recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât au fost ignorate probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, astfel că ceea ce se urmărește este o reanalizare a probațiunii și o nouă judecată asupra fondului.

În calea de atac a recursului pot fi invocate doar greșeli de judecată, care presupun încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale sau procesuale de către primele instanțe, în vreme ce starea de fapt, stabilită pe baza probelor administrate deja, nu mai poate fi supusă controlului instanței.

În acest context, Înalta Curte notează că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, în timp ce aspectele care privesc utilitatea și concludența probelor sunt unele de temeinicie, și, prin urmare, excedează limitelor controlului permis instanței de recurs.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a motivat soluția pronunțată, expunând în mod clar raționamentul său juridic și făcând referire la probele socotite relevante. Instanța de apel a examinat în mod real fiecare motiv de apel ce i-a fost supus analizei, indicând toate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, argumentele fiind logice și coerente.

Prin urmare, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Procedând la analiza criticii circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizând încălcarea dispozițiilor art. 1556 raportate la cele ale art. 1270 din C. civ., Înalta Curte o găsește nefondată.

Notează instanța supremă că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinate, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Examinând din această perspectivă decizia recurată, Înalta Curte observă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale indicate.

În acest sens, notează Înalta Curte că, potrivit art. 1556 din C. civ., (1) atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi; (2) executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe.

Din interpretarea acestui text normativ rezultă că reținerea excepției de neexecutare presupune verificarea următoarelor condiții: obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic; ambele obligații să fie exigibile; din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau parțială a obligației și excepția de neexecutare să nu se datoreze faptei celui care invocă excepția.

Din lecturarea deciziei recurate reiese că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a modului de interpretare și aplicare a instituției reglementate de art. 1556 din C. civ., câtă vreme premisa fundamentală a unei asemenea apărări de fond este tocmai aceea că una dintre părțile unui contract sinalagmatic nu execută, corespunzător și în termenul convenit, obligațiile exigibile pe care și le-a asumat.

Înalta Curte găsește nefondate alegațiile recurentei-reclamante în sensul că intimata-pârâtă nu a notificat-o formal cu privire la neexecutarea obligațiilor și nu a constatat suspendarea efectivă și formală a obligațiilor contractuale, întrucât îndeplinirea unor asemenea condiții nu este prevăzută nici de textul de lege, nici de clauzele contractuale. Dimpotrivă, instanța de apel a considerat că s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cumulative pentru a reține incidența excepției de neexecutare și a prezentat motivele care au stat la baza acestei soluții, făcând trimitere inclusiv la conținutul contractului încheiat între părți.

Așadar, în mod neîntemeiat susține recurenta-reclamanta că, în temeiul dispozițiilor legale pretins încălcate, trebuia să fie notificată sau să se constate suspendarea obligațiilor contractuale.

Prin urmare, Înalta Curte nu identifică o greșită aplicare a normelor de drept substanțial în materia forței obligatorii a contractului, nici a celor care reglementează excepția neexecutării contractului, cât timp soluția pronunțată este rezultatul valorificării probațiunii pentru a se stabili modul în care s-a derulat executarea contractului, astfel încât nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante potrivit cărora instanța de apel a încălcat prevederile art. 1556 coroborate cu cele ale art. 1270 din C. civ.

Instanța supremă găsește nefondate și criticile aduse de recurenta-reclamantă referitor la influența aspectelor de natură penală asupra efectelor contractului civil și a obligației intimatei-pârâtei de livrare a bunurilor.

Din analiza considerentelor deciziei atacate rezultă, contrar alegațiilor recurentei-reclamante, că instanța de apel nu a dat relevanță aspectelor privind frauda, ci a analizat în concret apărarea formulată de intimata-pârâtă privind excepția de neexecutare, reținând ca fiind relevantă în economia litigiului doar lipsa dovezii plății aferente cantității de porumb livrate.

Astfel, în urma probatoriului administrat, instanța de prim control judiciar a stabilit că neexecutarea obligației de livrare a porumbului de către intimata-pârâtă este justificată în cauză față de lipsa dovezii plății, și nu față de neînregistrarea ordinelor de plată emise de recurenta-reclamantă în sistemul electronic al băncii sau de formularea unor plângeri penale relative la acest aspect.

În continuare, constată instanța supremă că, prin critica privind certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței, recurenta-reclamantă solicită reevaluarea probatoriului și a situației de fapt, care nu poate fi primită în recurs.

Se cuvine menționat că, astfel cum reiese din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., printre care nu se numără greșita stabilire de către instanțele de fond a situației de fapt.

În consecință, întrucât nu există niciun viciu de motivare, iar dispozițiile legale indicate de recurenta-reclamantă au fost aplicate în mod corect de către instanța de apel, Înalta Curte reține că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei nr. 15 din 30 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 octombrie 2025.