ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 179/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 179/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman în data de 22 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 868.284,55 RON, reprezentând debit restant conform facturilor emise și neachitate în baza contractului de lucrări nr. x/27.05.2019 și a contractului de lucrări nr. x/06.05.2021, plata penalităților de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea facturilor scadente și neachitate, calculate în funcție de momentul plății, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1350 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

La data de 28.10.2022, pârâta C. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat rezilierea Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017; obligarea reclamantei A. S.A. la plata sumei de 286.400 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosință a bunurilor mobile ce au făcut obiectul Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017; obligarea reclamantei A. S.A. la restituirea bunurilor mobile sau plata contravalorii acestora, bunuri ce au făcut obiectul Contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin Actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017 și nu au fost restituite, respectiv: Cofrag 200 mp - 62.400 RON, Popi 80 bucăți -11.200 RON, Pikamer D. 1 bucată - 2.600 RON, Schelă 700 mp - 136.300 RON (total 212.500 RON). În subsidiar, a solicitat compensarea datoriilor reciproce. De asemenea, a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 20.01.2023, reclamanta A. S.A. a depus la dosar cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională.

Prin cererea modificatoare, a învederat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de: 1.009.708,10 RON, compusă din: 868.284,55 RON reprezentând debit restant conform facturilor emise și neachitate în baza contractului de lucrări nr. x/27.05.2019 și a contractului de lucrări nr. x/03.06.2019; 60.651,52 RON reprezentând garanție de bună-execuție constituită de reclamantă în favoarea Companiei Naționale de Investiții S.A., beneficiar în contractul nr. x/12.11.2015 și achitată în data de 20.12.2022 și 80.772,03 RON, garanție de bună-execuție aferentă contractului de execuție lucrări nr. x/03.06.2019, întrucât a expirat perioada de garanție acordată lucrărilor de 2 ani de la data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/07.01.2021; plata penalităților de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea facturilor scadente și neachitate, sumă care urmează a fi calculată în funcție de momentul plății; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a la 3 aprilie 2024.

III. Recursurile declarate:

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar B., cât și pârâta-reclamantă C. S.R.L.

După expunerea situației de fapt și a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat, în esență, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., apreciind că decizia cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Consideră recurenta-reclamantă-pârâtă că instanța de apel a dat o interpretare eronată probatoriului administrat referitor la solicitarea de obligare a pârâtei-reclamante la plata sumei de 60.651,52 RON, reținând că art. 10.5 este singurul articol din contractul nr. x/11.07.2016 care poate fi opus pârâtei.

Învederează recurenta-reclamantă-pârâtă că instanța de apel trebuia să dea eficiență art. 14 și art. 14.4, care leagă pârâta-reclamantă de obligația de garanție de bună execuție până la 10 zile de la data la care autoritatea contractantă eliberează beneficiarului din contractul nr. x/11.07.2016 garanția de bună execuție.

În opinia sa, în condițiile în care autoritatea contractantă nu a eliberat garanția de bună execuție, potrivit art. 14.4 din contract, pârâta era ținută să remedieze viciile apărute în perioada de garanție și să suporte garanția plătită de reclamanta-pârâtă autorității contractante în cuantum de 60.651,52 RON. În acest context, face trimitere și la art. 6.1 din contract și precizează că pârâta-reclamantă a fost notificată în scris, prin adresa nr. x/18.11.2022, să remedieze viciile descoperite.

În plus, consideră că pârâta-reclamantă are obligația, potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 10/1990, de a răspunde pentru lucrarea efectuată pe o perioadă de 10 ani.

În acest sens, apreciază că soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și cu aprecierea greșită a probatoriului din dosar, prin încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

De asemenea, contrar instanței de apel, recurenta-reclamantă-pârâtă consideră că solicitarea formulată în apel privind acordarea sumei de 80.772,03 RON cu titlu de rest de plată nu reprezintă o modificare a cauzei în apel. În opinia sa, această soluție încalcă prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că prin apelul declarat a adus motive noi în vederea satisfacerii unei creanțe certe, lichide și exigibile, nicidecum nu a modificat cauza cererii.

Potrivit recurentei-reclamante-pârâte, considerentele instanței de apel prin care, deși a constatat existența creanței și a exigibilității acesteia, a respins cererea de obligare la plată a sumelor solicitate și constatate exigibile cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, recurenta-reclamantă-pârâtă formulează critici și împotriva susținerilor instanței de apel în sensul că pârâta nu era obligată să constituie garanție de bună-execuție.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă-pârâtă învederează că pârâta era obligată să rețină, cu titlu de garanție de bună execuție, 10% din valoarea din valoarea facturilor ce le avea de plată, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza contractelor x/27.05.2019 și nr. y/03.06.2019, iar din actul adițional nr. x la contractul nr. x/27.05.2019, care reglementează în mod expres modalitatea de constituire a garanției de bună execuție, rezultă că aceste rețineri succesive erau un drept al pârâtei, și nu o obligație.

În plus, arată că afirmația pârâtei referitoare la faptul că nu a fost constituită garanția de bună execuție în cele două contracte nu este adevărată, fiind contrazisă prin neplata integrală a contravalorii facturilor nr. x/08.01.2021 și nr. y/15.03.2021, astfel cum reiese din Fișa contului client și documentele de plată, din care rezultă că aceasta are de plată suma de 787.512,52 RON rest de plată cu garanțiile reținute și 1.003.208,96 RON (787.512,52 RON debit+215.696,44 RON GBE) sume datorate și neplătite integral.

În motivare, după expunerea parcursului litigiului, a învederat că decizia este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Față de împrejurarea că cererea reconvențională este întemeiată pe dispozițiile C. civ. și pe cele ale C. proc. civ., consideră recurenta-pârâtă-reclamantă că aceasta este admisibilă, dispozițiile dreptului comun fiind alternative celor prevăzute de Legea nr. 85/2014, care nu impun interdicția primirii acțiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale, pentru contractele încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței.

Mai precizează recurenta-pârâtă-reclamantă că instanța de apel nu a avut în vedere împrejurarea că prezenta cauză a fost soluționată în fond de completul de judecată care instrumentează și dosarul de insolvență a debitoarei A. S.A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 1 august 2024, iar prin rezoluția din 9 octombrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la 4 februarie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă, invocată prin întâmpinare.

IV. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursurile sunt nefondate.

Subsumat primului motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat faptul că decizia recurată conține motive contradictorii.

În concret, recurenta-reclamantă-pârâtă a arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii întrucât, pe de o parte, s-a reținut existența și exigibilitatea creanței în sumă în de 80.772,03 RON, iar pe de altă parte, a fost respins motivul de apel referitor la acest capăt de cerere.

Critica este nefondată.

Contradicția avută în vedere de textul legal invocat, atunci când privește doar considerentele, trebuie să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Or, examinând conținutul deciziei date în apel, Înalta Curte constată că în expunerea raționamentului său, instanța de apel nu a reținut argumente contradictorii sau care să se excludă reciproc. Dimpotrivă, toate argumentele de fapt și de drept conduc către soluția adoptată.

Astfel, prin cererea completatoare, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 80.772,03 RON cu titlu de garanție de bună execuție constituită în temeiul contractului nr. x/03.06.2019, iar instanța de apel, confirmând raționamentul instanței din fond, a constatat că din examinarea acestui contract nu rezultă obligația pârâtei de a constitui vreo garanție în favoarea reclamantei.

În plus, contrar susținerilor recurentei-reclamante-pârâte, instanța de apel nu a analizat creanța solicitată din perspectiva îndeplinirii sau nu a condițiilor privind existența sau exigibilitatea acesteia.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a invocat, printr-o primă critică, nelegalitatea soluției pronunțate cu referire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.651,52 RON.

În esență, s-a susținut că instanțele devolutive, reținând că singurul articol din contractul nr. x/11.07.2016 ce poate fi opus pârâtei este art. 10.5, au dat o interpretare greșită probatoriului și au ignorat existența art. 14 și art. 14.4 din același contract, care în opinia recurentei-reclamante-pârâte leagă pârâta-reclamantă de obligația de garanție de bună execuție.

În acest context, recurenta-reclamantă-pârâtă a făcut trimitere la 6.1 din contractul nr. x/11.07.2016 și la art. 30 din Legea nr. 10/1990 și a considerat că pârâta era ținută să remedieze viciile apărute în perioada de garanție și să suporte garanția plătită de reclamanta-pârâtă autorității contractante în cuantum de 60.651,52 RON. Pentru aceleași argumente, a considerat recurenta-reclamantă-pârâtă că au fost încălcate și dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.

Observă instanța supremă că majoritatea criticilor subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează, în esență, modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat clauzele contractului nr. x/11.07.2016 care i-a fost supus spre analiză și a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate.

Criticile privind concluzia instanței de apel cu privire la conținutul acordului de voință al părților materializat în contractul de nr. x/11.07.2016, raportat la situația de fapt reținută în cauză, nu se referă la legalitatea hotărârii atacate. Dimpotrivă, aceste critici privesc temeinicia hotărârii, dat fiind că pun în discuție împrejurări de fapt, nu chestiuni de drept, astfel încât ele excedează controlului exercitat de instanța de recurs.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, ținând seama de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste critici ale recurentei-reclamante-pârâte care privesc starea de fapt, respectiv prevederile contractuale nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate ale hotărârii atacate.

În plus, invocarea art. 30 din Legea nr. 10/1990 s-a făcut în mod formal, nemulțumirile recurentei-reclamante-pârâte nevizând propriu-zis modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale la situația de fapt reținută, ci însăși elementele de fapt stabilite de instanță, respectiv înțelesul și efectele clauzelor contractuale.

Reține instanța supremă că, pentru a fi incident un motiv de casare, nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei, ci trebuie să se refere în concret la un viciu de nelegalitate a hotărârii recurate, prin indicarea greșelilor anume imputate instanței de apel.

Cu referire la critica recurentei-reclamante-pârâte în sensul că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., așa cum a indicat recurenta-reclamantă-pârâtă, ci motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, întrucât se invocă nerespectarea unor norme de procedură.

Cercetând critica formulată și subsumată acestui caz de casare, Înalta Curte constată, de asemenea, că dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, întrucât recurenta-reclamantă-pârâtă nu a arătat în concret în ce mod ar fi încălcat instanța de apel dispozițiile legale invocate.

În realitate, recurenta-reclamantă-pârâtă este nemulțumită de modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat clauzele contractului care i-a fost supus spre analiză și a stabilit situația de fapt pe baza probelor administrate, urmărind repunerea în discuție a acestor chestiuni, ceea ce nu este permis în recurs, potrivit celor reținute mai sus.

Prin intermediul unei alte critici, încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă-pârâtă a apreciat că soluția de respingere a motivului de apel privind obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 80,7720,03 RON a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) și (2) din C. proc. civ.

În argumentare, autoarea recursului învederează că soluția instanței de prim control judiciar încalcă prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ.. În concret, a arătat că prin apel a adus motive noi în vederea satisfacerii unei creanțe certe, lichide și exigibile, nicidecum nu a modificat cauza cererii, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că deși recurenta-reclamantă-pârâtă nu a invocat în concret motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile formulate pot fi examinate din perspectiva acestui motiv de casare, urmând a fi analizate în consecință.

În acest sens, Înalta Curte consideră că se impune a preciza că efectul devolutiv al căii ordinare de atac, consacrat de art. 476 din C. proc. civ., cunoaște o dublă limitare, potrivit dispozițiilor art. 477 și celor ale art. 478 din același act normativ, instanța de apel fiind ținută să judece cauza, pe de o parte, în limitele motivelor de apel, iar, pe de altă parte, ținând cont de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea completatoare, reclamanta-pârâtă a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 80.772,03 RON cu titlu de garanție de bună execuție constituită în temeiul contractului nr. x/03.06.2019, iar prin cererea de apel s-a învederat că suma de 80.772,03 RON trebuia achitată de pârâta-reclamantă ca fiind parte din debitul total de 873.124,54 RON rămas neachitat.

Potrivit dispozițiilor art. 478 din C. proc. civ., alin. (1) prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe; (2) părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri; (3) în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi; alin. (4) părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe; (5) se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe și va putea fi invocată compensația legală.

Din interpretarea acestor dispoziții legale, instanța supremă reține, în acord cu instanța de prim control judiciar, că deși apelul este o cale devolutivă de atac, efectul devolutiv este limitat în raport de ceea ce s-a solicitat în fața primei instanțe, conform regulii tantum devolutum quantum judicatum. Prin urmare, instanța de apel verifică numai ceea ce s-a solicitat și judecat în primă instanță, neputând fi formulate cereri noi, pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.

Or, în speță, prin solicitarea de acordare a sumei de 80.772,03 RON cu titlu de rest de plată, formulată pentru prima dată în fața instanței de apel, reclamanta-pârâtă a formulat o cerere întemeiată pe un nou temei juridic, ceea ce ar fi presupus pentru instanța de apel analizarea unui alt temei juridic față de cel examinat de instanța de fond și a unei alte instituții juridice, cu regim distinct față de cel avut în vedere de către prima instanță, aspect care contravine dispozițiilor art. 478 din C. proc. civ. și care ar încălca și principiul dublului grad de jurisdicție.

Înalta Curte nu poate primi interpretarea dată de recurenta-reclamantă-pârâtă dispozițiilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul că prin memoriul de apel pot fi formulate cereri noi. Textul legal invocat are ca premisă formularea unui apel nemotivat, context în care devoluțiunea este totală, în sensul că instanța de apel se va pronunța numai pe baza a ceea ce s-a invocat în fața primei instanțe, de către toate părțile, împrejurare care nu se verifică în prezentul litigiu.

În consecință, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și sub acest aspect, Înalta Curte nu va primi susținerile recurentei-reclamante-pârâte.

Înalta Curte nu va analiza criticile privind obligația pârâtei de a reține, cu titlu de garanție de bună execuție, 10% din valoarea facturilor, nici împrejurarea că afirmația pârâtei referitoare la faptul că nu a fost constituită garanția de bună execuție în cele două contracte este contrazisă prin neplata integrală a contravalorii facturilor nr. x/08.01.2021 și nr. y/15.03.2021, dat fiind faptul că acestea nu relevă motive de nelegalitate a deciziei recurate, ci motive de netemeinicie, care nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului, cale de atac nedevolutivă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile legale la situația de fapt dedusă judecății, pronunțând o soluție legală, sens în care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar B..

Prin cererea reconvențională depusă la 28 octombrie 2022, pârâta-reclamantă a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017; obligarea reclamantei la plata sumei de 286.400 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosință a bunurilor mobile ce au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017; obligarea reclamantei la restituirea bunurilor mobile sau plata contravalorii acestora, bunuri ce au făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/30.06.2017, modificat prin actele adiționale nr. x/2017, nr. y/2017 și nr. 3/2017 și nu au fost restituite, respectiv: Cofrag 200 mp - 62.400 RON, Popi 80 bucăți -11.200 RON, Pikamer D. 1 bucată - 2.600 RON, Schelă 700 mp - 136.300 RON (total 212.500 RON). În subsidiar, a solicitat compensarea datoriilor reciproce.

Prima instanță, reținând, pe de o parte, că între C. S.R.L., în calitate de locator, și A. S.A., în calitate de locatar, a fost încheiat contractul nr. x/30.06.2017 având ca obiect închirierea de către locator a 500 mp de schelă către locatar pentru o perioadă de 6 luni, 30.06.2017-31.12.2017, iar pe de altă parte faptul că nu s-a dovedit în cauză că a operat tacita relocațiune, a respins atât solicitarea de rezoluțiune a contractului, contractul încetând prin ajungerea la termen, cât și solicitarea de a se acorda daune interese pentru folosința bunurilor care au făcut obiectul contractului de închiriere.

În ceea ce privește solicitarea de restituire a bunurilor, prima instanță a admis-o, reținând că subzistă obligația reclamantei de a preda către locator bunurile indicate.

Instanța de apel a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, și a reținut inadmisibilitatea cererii reconvenționale prin prisma prevederilor legii insolvenței.

Prin recursul declarat, pârâta-reclamantă a criticat decizia curții de apel susținând, în esență, că aceasta încalcă norme de drept material, apreciind că cererea reconvențională este admisibilă, față de împrejurarea că aceasta este întemeiată pe dispozițiile C. civ. și pe cele ale C. proc. civ. și nu pe dispozițiile alternative ale Legii nr. 85/2014. Totodată, menționează că dispozițiile legii insolvenței nu impun interdicția primirii acțiunilor de reziliere pentru nerespectarea de către pârâtul debitor a obligațiilor contractuale, pentru contractele încheiate în perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că pârâta-reclamantă nu a înțeles să conteste în recurs considerentele prin care s-a reținut că în cauză nu a operat tacita relocațiune, contractul de închiriere nr. x/30.06.2017 încetând la 31.12.2017, prin ajungerea la termen, această concluzie fiind astfel definitivă.

Examinând conținutul deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a identificat în mod corect legea aplicabilă litigiului dedus judecății, prin raportare la conținutul cererii reconvenționale și la împrejurarea că cererea a fost formulată împotriva unei societăți față de care a fost deschisă procedura insolvenței.

În acest context, se impune a se preciza că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, cu excepția salariaților ale căror creanțe vor fi înregistrate de administratorul judiciar conform evidențelor contabile, toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat în hotărârea de deschidere a procedurii.

În conformitate cu dispozițiile art. 114 alin. (1) din același act normativ, cu excepția cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 42, titularul de creanțe anterioare deschiderii procedurii, care nu depune cererea de admitere a creanțelor până la expirarea termenului prevăzut la art. 100 alin. (1) lit. b), va fi decăzut, cât privește creanțele respective, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor și nu va dobândi calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură. El nu va avea dreptul de a-și realiza creanțele împotriva debitorului sau a membrilor ori asociaților cu răspundere nelimitată ai persoanei juridice debitoare ulterior închiderii procedurii, sub rezerva ca debitorul să nu fi fost condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă ori să nu i se fi stabilit răspunderea pentru efectuarea de plăți ori transferuri frauduloase.

Din interpretarea acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a reglementat expres calea de urmat pentru realizarea creanțelor născute anterior deschiderii procedurii insolvenței, exclusiv în cadrul acestei proceduri, cu respectarea exigențelor legii speciale nr. 85/2014.

Astfel, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, acțiunile judiciare prin care se încearcă valorificarea unei creanțe împotriva averii debitorului cad în competența judecătorului-sindic și vor fi supuse dispozițiilor Legii nr. 85/2014, ce constituie act normativ special în procedura insolvenței, aplicabil cu prioritate față de dispozițiile de drept comun reglementate în C. civ.

Scopul procedurilor reglementate de Legea nr. 85/2014 constă în păstrarea caracterului colectiv și concursual pentru acoperirea pasivului debitorului.

Cercetând actele dosarului, a rezultat că împotriva debitoarei A. S.A. a fost deschisă procedura insolvenței prin încheierea de ședință pronunțată în data de 29 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2018.

În consecință, având în vedere că societatea reclamantă-pârâtă se afla în procedura insolvenței înainte de învestirea primei instanțe, pretențiile formulate pe calea cererii reconvenționale prin care se urmărește realizarea unor creanțe asupra averii debitorului nu pot fi supuse normelor de drept comun, ci celor speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că societatea pârâtă-reclamantă își putea realiza creanța doar în cadrul procedurii insolvenței, calea aleasă de pârâta-reclamantă pentru valorificarea pretențiilor sale împotriva debitoarei sale fiind inadmisibilă.

Pentru aceleași considerente, apreciază instanța supremă că argumentele recurentei-pârâte-reclamante în sensul că prezenta cauză a fost soluționată în fond de completul de judecată învestit și cu dosarul de insolvență a debitoarei A. S.A., sunt nerelevante în cauză.

Față de cele anterior expuse, reținând netemeinicia motivelor de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat și recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă-pârâtă A. S.A., prin lichidator judiciar B.. și de recurenta-pârâtă-reclamantă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 966A/2024 din 12 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2025.