ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1401/2025

Ședința publică din data de 14 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

De asemenea, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând întreg prejudiciul suferit de reclamantă, estimat provizoriu la suma de 3.050.228,33 RON (compus din: 2.035.790 RON, reprezentând sumele achitate de A. către B. în temeiului Contractului și 1.014.438,33 RON, reprezentând beneficiul nerealizat), la care se adaugă dobânda legală și inflația aferente; cu obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1.350 C. civ. și urm., art. 1532 C. civ., precum și orice alte prevederi legale incidente în cauză.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea, ca neîntemeiată și nefondată a acțiunii.

Cu titlu de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru «Rezolutiunea Contractului de cesiune din data de 19.06.2017, iar, în subsidiar, să se constate încetarea Contractului de cesiune din data de 19.06.2017» raportat la dispozițiile art. 2500, alin. (1) și art. 2501, alin. (1) din C. civ.

Tot cu titlu de excepție, a invocat lipsa de obiect a acțiunii și, totodată, excepția puterii de lucru judecat cu referire la solicitarea de rezoluțiune și, în subsidiar, de încetare a Contractului de cesiune, întrucât acest contract a încetat de drept la data de 19.06.2017, conform Notificării x/19.06.2017 remise pe email către toate părțile contractului la 19.06.2017.

De asemenea, pârâta a mai invocat și excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 1376/27.05.2024 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca urmare a prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Prin decizia civilă nr. 1787A din 25 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și pe cele ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că, deși prescripția este reglementată de norme de ordine privată, instanța de apel a intervenit din oficiu și a stabilit că nu sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de pârâtă, calculând termenul de prescripție al dreptului material la acțiune de la un alt moment decât cel precizat expres de aceasta.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată pârâta a invocat prescripția dreptului material la acțiune prin raportare la dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ., arătând că, în cazul răspunderii civile contractuale a cărei angajare a fost solicitată de reclamantă, prescripția a început să curgă de la momentul la care titularul dreptului material la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui; în concret, acesta a fost apreciat ca fiind data de 30.10.2018, când a fost pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012 sentința nr. 308F/25.02.2018, menținută în recurs prin decizia nr. 168/25.02.2019 a Curții de Apel Iași, prin care s-a statuat că măsura rezilierii contractului de cesiune de către B. este abuzivă.

Prima instanță a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ., reținând că acestea au în vedere dreptul la acțiune în cazul răspunderii civile delictuale. În schimb, constatând că prin cerere s-a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale, instanța a făcut aplicarea art. 2523 și a art. 2517 din C. civ.

Analizând critica privind soluția dată excepției prescripției în apel, instanța de apel a stabilit că, în condițiile în care pârâta a invocat acest mijloc de apărare cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 2512 C. civ., tribunalul a fost îndreptățit să îl analizeze sub toate aspectele, inclusiv să stabilească normele de drept incidente în raport de natura acțiunii formulate și să identifice momentul de început al termenului de prescripție sau să observe eventualele cauze de suspendare sau de întrerupere.

Pentru a răspunde primei critici din recurs referitoare la încălcarea art. 9 alin. (2) și a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte observă, în prealabil, că, invocând prescripția dreptului material la acțiune, pârâta B. a argumentat că, în cazul răspunderii civile contractuale, termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a fost cunoscută paguba sau cel care răspunde de ea. Indicarea art. 2528 din C. civ. în susținerea excepției, în contextul argumentelor expuse anterior a fost apreciată de instanțele de fond ca fiind incompatibilă cu răspunderea civilă contractuală, ceea ce a condus la stabilirea de către acestea a normelor de drept incidente.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod legal aceste instanțe au soluționat excepția în raport de argumentele de fapt indicate de parte și nu de textul legal invocat, instanța fiind cea care dă calificarea juridică și stabilește normele de drept incidente. Or, de vreme ce s-a apreciat că art. 2528 din C. civ. se aplică în cazul răspunderii civile delictuale, iar în cauză nu a fost contestat obiectul acțiunii ca fiind răspunderea civilă contractuală, în mod legal instanțele de fond au analizat excepția prescripției în raport de argumentele factuale aduse în susținerea acesteia, aplicând textele legale pe care le-au considerat incidente acestui tip de răspundere.

Celelalte critici aduse deciziei din apel au avut în vedere soluția de admitere a excepției prescripției, în esență recurenta invocând încălcarea art. 10 și a art. 2528 din C. civ., critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și aplicarea greșită a prevederilor art. 430 C. proc. civ., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Astfel, recurenta a criticat raționamentul instanței de apel potrivit căruia dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ. sunt aplicabile numai în cazul răspunderii civile delictuale, arătând că textul nu face nicio astfel de distincție, iar decizia nu a motivat o astfel de soluție.

În susținerea criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat și puterea de lucru judecat a soluției pronunțate în dosarul nr. x/2012 în care s-a statuat că părțile au agreat implicit să nu activeze pactul comisoriu în timpul derulării planului de reorganizare, optând pentru executarea contractelor de cesiune, așa încât recurenta s-a aflat în imposibilitatea de a iniția demersuri de reziliere a contractului.

În acest context, recurenta a apreciat că instanța de apel trebuia să țină cont că prescripția dreptului material la acțiune nu poate curge împotriva părții care s-a aflat în imposibilitatea de a-și valorifica dreptul sau interesul prin intermediul unei acțiuni în justiție, ipoteză pe deplin aplicabilă în cauză.

Pornind de la ipoteza incidenței art. 2528 C. civ., recurenta a apreciat că dreptul său la acțiune a luat naștere la data închiderii procedurii de insolvență a C., dată la care creanța împotriva acesteia s-a stins, scopul contractului nemaiputând fi atins.

Decizia din apel a fost criticată și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. privind întreruperea cursului prescripției extinctive, recurenta arătând că prescripția a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, soluționată prin obligarea pârâtei B. să își execute obligațiile care îi revin conform contractului de cesiune.

Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte va evoca, în prealabil, situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, necontestată de niciuna dintre părți.

Astfel, între acestea a fost încheiat contractul de cesiune de creanță nr. x având ca obiect transmiterea de la cedentul B. la cesionarul A. S.R.L. a creanței deținute împotriva debitorului cedat C. S.A. Vaslui, aflat în insolvență, părțile convenind ca transferul creanței să fie realizat doar după achitarea integrală a prețului contractului, stabilit sub forma a 54 de rate lunare.

Prin Notificarea emisă în data de 19.06.2017 B. a informat activarea pactului comisoriu și încetarea de drept a contractului pentru neplata tranșelor din prețul cesiunii, reținând sumele deja plătite de cesionar cu titlu de daune interese.

În cadrul procedurii insolvenței debitorului cedat C. S.A. Vaslui, în considerentele sentinței nr. 308/F/30.10.2018 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă în dosarul nr. x/2012 judecătorul sindic a reținut că B. a activat clauza penală de reziliere unilaterală a contractului de cesiune în mod abuziv, fiind încălcat planul de reorganizare care constituie titlu executoriu și pentru creditori, astfel încât nu este îndreptățit să rețină cu titlu de daune interese sumele deja achitate de cesionar.

Ulterior, în cadrul dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Curții de Apel Iași, secția civilă, constituit ca urmare a înregistrării pe rolul Tribunalului Iași la data de 19.02.2018 a cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., B. a fost obligat să își execute obligațiile care îi revin conform contractului de cesiune, în sensul acceptării plăților efectuate de cesionar, să reducă prețul cesiunii proporțional cu sumele achitate cu titlu de preț, să transmită dreptul de proprietate asupra creanței și titlurile de creanță în termen de 2 zile de la data plății integrale a prețului cesiunii.

Prin sentința civilă nr. 38/F/27.02.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2012 Tribunalul Vaslui a dispus închiderea procedurii de reorganizare judiciară a debitoarei C. S.A. Vaslui, aceasta fiind reinserată în activitatea economică.

În acest context factual, prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat cu B. și, în subsidiar, constarea încetării acestuia ca urmare a imposibilității de executare, arătând, în esență, că, prin declararea abuzivă a rezoluțiunii de către instanțe cesionarul s-a aflat într-o situație de neexecutare continuă a obligațiilor asumate prin contract de către cedent, finalizată cu imposibilitatea de executare ca urmare a închiderii procedurii de insolvență a debitorului cedat.

Potrivit celor expuse anterior, caracterul culpabil al rezoluțiunii contractului de cesiune de către B. a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, iar formularea cererii de chemare în judecată a avut drept cauză juridică situația de fapt ulterioară activării pactului comisoriu de către cesionar, așa încât Înalta Curte constată că în mod nelegal atât prima instanță, cât și cea de apel s-au raportat pentru determinarea începutului prescripției exclusiv la fapta cesionarului B. de a declara rezilierea contractului.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă în mod clar că fapta ilicită pentru care s-a solicitat antrenarea răspunderii contractuale este în strânsă legătură cu imposibilitatea de executare a contractului ca urmare a închiderii procedurii de insolvență a debitorului cedat. Așa fiind, determinarea începutului prescripției prin raportare la un moment anterior survenirii cauzei care justifică antrenarea răspunderii contractuale încalcă dispozițiile în materie de prescripție privitoare la data nașterii dreptului material la acțiune.

Înalta Curte constată că raționamentul celor două instanțe de fond cu privire la începutul termenului de prescripție a fost viciat ca urmare a înțelegerii greșite a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, acestea considerând că notificarea de reziliere este fapta ilicită invocată de reclamantă pentru angajarea răspunderii civile contractuale.

Din lectura cererii de chemare în judecată reiese însă că refuzul continuu, succesiv, de executare a contractului de către B., sancționat de instanță prin anularea notificării de încetare a contractului și manifestat și ulterior, a cauzat pretinsul prejudiciu solicitat de reclamantă.

Înțelegând astfel cauza cererii de chemare în judecată, instanțele de fond ar fi trebuit să răspundă argumentelor în susținerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, revenindu-le sarcina de a determina și normele de drept incidente.

În această din urmă privință, Înalta Curte constată că acestea au făcut aplicarea art. 2523 din C. civ. care conține regula generală potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui.

Dispozițiile art. 2528 din C. civ. reglementează o situație particulară, cea a acțiunii în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, statuând că în acest caz, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel cum recurenta a argumentat în conținutul criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acest text legal nu face distincție după cum fapta ilicită a fost săvârșită în cadrul răspunderii civile delictuale sau contractuale, fiind aplicabilă și în această din urmă situație, în măsura în care nu există alte reguli speciale.

Or, având în vedere petitul cererii de chemare în judecată - rezoluțiunea contractului de cesiune și, în subsidiar, constatarea încetării acestuia ca urmare a neexecutării de către intimată, corelativ cu obligarea acesteia la plata de despăgubiri, Înalta Curte constată că acțiunea are ca finalitate angajarea răspunderii contractuale pentru o faptă ilicită, dispozițiile art. 2528 din C. civ. fiind aplicabile.

În privința momentului de început al termenului de prescripție, având ca premisă considerentele expuse, Înalta Curte constată că acesta nu putea fi anterior soluționării dosarului x/2018 care a avut ca obiect cererea recurentei de obligare a pârâtei B. la executarea contractului de cesiune, întrucât, pe de o parte, acest demers judiciar probează lipsa de pasivitate a recurentei, iar, pe de altă parte, fapta de neexecutare care i se impută pârâtei în prezenta cauză este ulterioară pronunțării deciziei civile nr. 50/03.02.2022 de Curtea de Apel Iași, secția I civilă în 901/99/2018* și continuă, reclamanta invocând faptul că, în pofida acestei hotărâri, B. a continuat să refuze executarea, până ce procedura insolvenței debitoarei a fost închisă.

Astfel, calculând termenul de prescripție de 3 ani de la momentul soluționării dosarului nr. x/2018, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză la data de 20.01.2023 a fost depusă cu respectarea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, soluția pronunțată de instanțele de fond cu privire la excepția prescripției fiind nelegală.

Pentru toate aceste considerente, constatând că instanțele de fond au admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 497 din același Cod, reținând că sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și sentința civilă nr. 1376 din 27 mai 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și va trimite cauza spre o nouă judecată în fond Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1787A din 25 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 1376 din 27 mai 2024, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată în fond Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.