ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1319/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a civilă la 27.04.2016 sub nr. x/2012/a2, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Giurgiu a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere prin obligarea pârâților la suportarea întregului pasiv al debitoarei S.C. D. S.A., iar, în subsidiar, obligarea acestora de a suporta o parte din pasivul debitoarei, respectiv până la concurența sumei de 11.292.787,94 RON.

În drept, a invocat art. 138 alin. (1) lit. a), d), f) și g) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Prin sentința civilă nr. 1968/17.04.2024, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul B., a admis cererea în contradictoriu cu pârâții A. și C. și i-a obligat în solidar la suportarea sumei de 11.227.879,4 RON din pasivul societății debitoare S.C D. S.A., precum și la plata către reclamantă a sumei de 65.953,8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, C. și A. au formulat cerere de repunere în termen și recurs.

Prin decizia civilă nr. 258R/09.09.2024, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate cererile de repunere în termen, a admis excepția tardivității și a anulat recursurile ca tardive; totodată, a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială Giurgiu având ca obiect obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Împotriva sentinței civile nr. 1968/17.04.2024, C. a formulat contestație în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea și anularea sentinței întrucât instanța a încălcat dispozițiile de ordine publică referitoare la competență.

Prin sentința civilă nr. 5475/11.11.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins contestația în anulare ca inadmisibilă.

Această sentință civilă a fost atacată cu recurs de C. și A..

Pe parcursul soluționării recursurilor, recurenții-pârâți au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317 alin. (1) și (2) teza a II-a C. proc. civ. și au solicitat să se dispună sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la interpretarea acestor dispoziții, precum și suspendarea cauzei până la soluționarea excepției.

Prin decizia civilă nr. 129/01.04.2025, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția tardivității motivelor de recurs completate de recurentul-pârât A., invocată de intimata-reclamantă, a respins ca inadmisibilă solicitarea de sesizare a colegiului de conducere pentru promovarea unui recurs în interesul legii, formulată de recurentul-pârât A., a respins ca inadmisibile solicitările de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul-pârât A., prin răspunsul la întâmpinare, respectiv de recurentul-pârât C., prin înscrisul depus în ședință publică la termenul de judecată din 01.04.2025, a respins solicitarea de atașare a dosarului de fond nr. x/2012, formulată de recurentul-pârât C., ca nefiind utilă soluționării cererilor de recurs, a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect și a respins recursurile ca neîntemeiate.

Această decizie civilă a fost atacată cu recurs de C. exclusiv cu privire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 317 alin. (1) și (2) teza a II-a C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, prevalându-se de motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

În argumentare, cu referire la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca excepția de neconstituționalitate a unei prevederi legale, autorul căii de atac a învederat că aceasta a fost invocată în fața Curții de Apel București, că neconstituționalitatea invocată vizează prevederile legale cuprinse în art. 317 alin. (1) și (2) C. proc. civ., că dispozițiile nu au fost declarate ca fiind neconstituționale de Curtea Constituțională, precum și că modalitatea în care a fost soluționată excepția inadmisibilității contestației în anulare, prin raportare la interpretarea neconstituțională a textelor de lege indicate, influentează soluționarea cauzei.

A învederat că, prin excepția de neconstituționalitate, a invocat și demonstrat vădita contradicție care există între interpretarea jurisprudențială a art. 317 C. proc. civ. și art. 21 și 24 din Constituția României și Convenția europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care textul de lege este interpretat în sensul că, o contestație în anulare împotriva sentinței din fond este inadmisibilă ori de câte ori recursul a fost respins/anulat ca tardiv.

În opinia recurentului, singura interpretare care corespunde exigențelor constituționale și convenționale și care dă eficiență intenței legiuitorului cu privire la spiritul prevederilor legale, este aceea care are în vedere că o contestație în anulare exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de fond este admisibilă și în situația în care recursul declarat împotriva acestei hotărâri a fost anulat ca tardiv.

Titularul recursului a subliniat că singura competentă să soluționeze pe fond excepția invocată este Curtea Constituțională și, având în vedere că instanța de recurs a respins cererea de sesizare pe motiv că excepția nu ar fi admisibilă deoarece s-a solicitat pronunțarea unei decizii interpretative, hotărârea de respingere este vădit nelegală și în totală contradicție cu cele statuate chiar de instanța de contencios constituțional.

În fine, a afirmat că interpretarea cuprinsă în decizia recurată încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, protejate constituțional.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Giurgiu, prin Consiliul Județean Giurgiu, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului având în vedere că, deși se afirmă greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, în realitate, susținerea nu vizează raționamentul instanței, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva art. 304 C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituțională aplicarea și interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanțelor de judecată.

Pe calea întâmpinării, intimatul-pârât A. a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, apreciind că instanța de recurs a depășit cadrul atribuțiilor conferite de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, a afirmat că, prin respingerea cererii de sesizare, motivat de faptul că instanța de contencios constituțional nu ar avea competență să soluționeze probleme ce țin de interpretarea și aplicarea legii, Curtea de Apel București și-a arogat o competență de control asupra limitelor de juridisdicție ale Curții Constituționale.

Prin rezoluția din 05.06.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 24.09.2025, cu citarea părților.

La termenul de judecat acordat, Înalta Curte, după deliberare, a respins excepția lipsei puterii de reprezentare a intimatei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială Giurgiu, prin Consiliul Județean Giurgiu, respectiv excepția nulității recursului, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii și, totodată, a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Curtea de Apel București, cu referire la solicitarea de sesizare a Curții Constituționale în vederea emiterii unei decizii interpretative a dispozițiilor art. 317 alin. (1) și (2) teza a II-a C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de vreme ce se solicită sesizarea instanței de contencios constituțional pentru ca aceasta să emită o decizie de interpretare a unor norme din C. proc. civ. însă, potrivit jurisprudenței sale constante - deciziile nr. 838/2009, nr. 5024/2014 și nr. 4/2023 - aceasta nu are competența de a soluționa probleme ce țin de interpretarea și aplicarea legii, ci efectuează doar un control de constituționalitate.

Criticând, prin memoriul de recurs, această dispoziție, autorul căii de atac a învederat că a invocat și demonstrat vădita contradicție între interpretarea jurisprudențială a art. 317 C. proc. civ. și art. 21 și 24 din Constituția României și Convenția europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care acest text de lege este interpretat în sensul că o contestație în anulare împotriva sentinței de fond este inadmisibilă ori de câte ori recursul a fost respins/anulat ca tardiv.

Înalta Curte, constatând că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o soluție de respingere a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale a României, prin raportare la decizia nr. 321/2017 a instanței de contencios constituțional, reține că un atare recurs are o fizionomie juridică proprie și nu preia elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ.

De aceea, soluționarea prezentului recurs nu presupune încadrarea criticilor din cererea de recurs în motivele de nelegalitate statuate de art. 304 C. proc. civ., ci numai verificarea legalității soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Legea specială impune ca excepția de neconstituționalitate să fie ridicată în fața instanțelor de judecată sau de arbitraj comercial, din oficiu, la cererea uneia dintre părți sau de către procuror în cauzele în care participă, să vizeze o lege, ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, să nu aibă ca obiect prevederi constatate anterior ca neconstituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Față de motivul contestației în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurentul a arătat că dispozițiile evocate încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, protejate constituțional, deoarece permit formularea contestației în anulare numai în ipoteza în care recursul nu a fost judecat în fond, iar nu și în situația în care acesta a fost anulat ca tardiv, fiindu-i, astfel, suprimat dreptul la calea extraordinară de atac.

Înalta Curte constată că, respingând cererea de sesizare cu motivarea redată anterior, instanța de recurs a procedat la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Examinarea deciziei atacate relevă că instanța nu a analizat solicitarea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate din perspectiva îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ci a reținut ca motiv de inadmisibilitate a excepției, faptul că aspectul invocat de recurent reprezintă o problema de interpretare a normei legale, apreciind că partea solicită pronunțarea unei decizii interpretative a dispozițiilor art. 317 alin. (1) și (2) teza a II-a C. proc. civ.

Or, recurentul, prin înscrisul depus în ședință publică la termenul din 01.04.2025, nu a solicitat pronuntarea unei astfel de decizii, ci, față de interpretarea instanței de fond privind inadmisibilitatea contestației în anulare prin raportare la modalitatea de respingere ca tardiv a recursului, a afirmat că textul criticat, dacă primește o astfel de interpretare din partea instanțelor judecătorești, contravine Constituției. Prin urmare, a susținut că revenea instanței de recurs obligația de a verifica raționamentul tribunalului, în acord cu argumentele prezentate în susținerea excepției de neconstituționalitate or, considerentele deciziei recurate nu cuprind o astfel de analiză.

Opus concluziei instanței de recurs, Înalta Curte notează că jurisprudența Curții Constituționale - decizia nr. 297/2012 - reflectă că asigurarea caracterului concret al controlului de constituționalitate exercitat pe calea excepției reglementate de art. 146 lit. d) din Constituție îi permite să realizeze, în determinarea obiectului chestiunii prejudiciale, o apreciere obiectivă în raport cu finalitatea urmărită de ridicarea excepției, așa cum ea se desprinde din dosarul cauzei, deci fără a se limita la verificarea condiționărilor formale ce incumbă autorului acesteia.

De asemenea, aceeași instanță de contencios constituțional, prin decizia nr. 1092/2012, a statuat că "în cazul în care un text legal poate genera interpretări diferite, este obligată să intervină ori de câte ori acele interpretări generează încălcări ale prevederilor Legii fundamentale. Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel, și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie."

În egală măsură, constată că instanța de contencios constituțional, analizând criticile de neconstituționalitate formulate cu privire la diferite dispoziții legale din perspectiva modului de interpretare a acestora de către destinatarii normelor, a pronunțat numeroase decizii interpretative - decizia nr. 536/28.04.2011, nr. 766/15.06.2011, nr. 265/6.05.2014, nr. 336/30.04.2015 sau decizia nr. 841/10.12.2015 - prin care, păstrând textul legal în fondul activ al dreptului, a sancționat interpretarea care a dat valențe de neconstituționalitate acestuia, stabilind interpretarea care face textul compatibil cu dispozițiile Legii fundamentale.

Transpunând în analiza recursului aceste repere, Înalta Curte reține că norma de drept criticată pentru neconstituționalitate reprezintă temeiul de drept al contestației în anulare formulate de recurent, având aptitudinea de a produce părții un efect real, concret asupra cursului procesului și situației sale juridice în litigiu, deoarece constatarea neconstituționalității textului de lege i-ar deschide dreptul la calea extraordinară de atac de retractare statuată de art. 317 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, se impune admiterea recursului și casarea în parte a deciziei atacate, cu referire la dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, în ceea ce privește cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional. În rejudecare, instanța de recurs va analiza cererea de sesizare a Curții Constituționale a României din perspectiva întrunirii cumulative a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 129/01.04.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza instanței de recurs spre o nouă judecată a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate de recurentul-pârât C..

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2025.