ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1287/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea promovată, reclamantul A. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 382.580,76 RON, reprezentând daune-interese și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta B. S.R.L. a solicitat constatarea rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/19.01.2022, nr. y/19.01.2022, nr. z/19.01.2022, având în vedere neexecutarea obligațiilor de către reclamantul/pârâtul reconvențional A..

Prin sentința nr. 18 din 16 februarie 2024 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2023 s-a respins ca nefondată, acțiunea principală formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L.; s-a respins ca nefondată, acțiunea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul reconvențional A.; s-a respins cererea reclamantului A. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; s-a respins cererea reclamantei reconvenționale B. S.R.L. de obligare a pârâtului reconvențional la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, care, prin decizia nr. 289/A din 24 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea formulată de intimata B. S.R.L. de obligare a apelantului A. la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat împotriva deciziei nr. 289/A din 24 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În argumentarea recursului, a susținut, în esență, că în ceea ce privește clauza stipulată la art. 7.1 din contractul încheiat, atât instanța de apel, cât și prima instanță au apreciat că referirea generală la neexecutarea obligațiilor din partea cumpărătoarei, fără a fi indicate în concret obligațiile a căror neîndeplinire atrage rezoluțiunea de drept a contractului, lipsește de eficacitate clauza respectivă.

În opinia recurentului, o atare apreciere încalcă regulile de interpretare a contractelor, potrivit cărora clauzele contractuale se interpretează unele prin altele, în sensul în care pot să producă efecte juridice, nu în sensul în care nu pot să producă astfel de efecte.

Astfel, câtă vreme în contractul asumat de părți, a fost introdusă o cauză de rezoluțiune de plin drept a contractului, în măsura în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligațiile, instanța nu poate schimba voința părților, stabilind condiții pe care părțile însele nu le-au prevăzut, deoarece ar încălca principiul libertății contractuale.

Din prevederile contractului, mai susține recurentul, rezultă cu claritate atât obligațiile părților, cât și modul de derulare a contractului, precum și rezoluțiunea de drept a contractului, în cazul în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligațiile.

În condițiile existenței unui pact comisoriu în contractul analizat, este evident că părțile au convenit ca în cazul neexecutării obligațiilor asumate de către cumpărător, contractual să fie rezolvit de plin drept, fără a fi nevoie de intervenția instanței - în cazul în care s-ar fi dorit la încheierea contractului ca rezoluțiunea să poată fi dispusă doar de către instanță, cu verificarea condițiilor, cu dovedirea neexecutării culpabile, nu s-ar mai fi prevăzut clauza din art. 7.1.

Consideră că această clauză cuprinde un pact comisoriu de cel mai înalt grad care îndeplinește toate condițiile prevăzute în art. 1553 C. civ., deoarece art. 5.2 din contract prevede care sunt obligațiile cumpărătorului, iar faptul că aceste obligații nu au fost reluate în mod expres în cuprinsul art. 7.1, nu înseamnă că acest articol nu prevede obligațiile a căror neîndeplinire duce la rezilierea de drept a contractului.

Subliniază că toate obligațiile prevăzute în sarcina cumpărătorului sunt specifice activității de exploatare a materialului lemnos, fiind practic obligații legale pentru acesta.

De asemenea, având în vedere că în esență, este vorba despre un contract de vânzare cumpărare, principala obligație a cumpărătorului în cazul unui astfel de contract, este aceea de plată a prețului.

A precizat că, spre deosebire de clauza rezolutorie, pactul comisoriu sancționează cu rezoluțiunea contractului, fiind evident că dacă ar fi știut că nu va primi plata prețului pentru materialul lemnos vândut sau dacă ar fi cunoscut că cumpărătorul ar fi urmat să exploateze materialul lemnos prin încălcarea dispozițiilor legale, deci prin încălcarea oricăreia din obligațiile prevăzute la art. 5.2 din contract, nu ar fi încheiat contractul cu cumpărătorul, neexistând nicio rațiune de a proceda în acest fel.

Faptul că pactul comisoriu nu reia expres toate obligațiile cumpărătorului, în condițiile în care acestea sunt prevăzute în mod expres în cuprinsul art. 5.2 nu poate fi interpretat ca o referire generală, ci poate fi interpretat în singurul fel în care clauza ar putea avea efect, respectiv că nerespectarea oricăreia din obligațiile asumate de către cumpărător, atrage rezoluțiunea de plin drept a contractului, clauză asumată atât de cumpărător cât și de vânzător.

Arată că, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., pârâta este de drept în întârziere, prin neefectuarea plății asumate.

A precizat că a urmărit derularea contractului, pârâtei fiindu-i pus în vedere, la data de 19.07.2022, prin adresa x, de către ocolul silvic Vătava, să se prezinte în vederea ridicării autorizațiilor de exploatare, iar de către apelant, prin adresa x din data de 30.08.2022.

În aceste condiții, recurentul-reclamant apreciază că atât prima instanță, cât și instanța de apel prin soluția dată, nu puteau să schimbe înțelesul și efectele clauzelor contractuale, impunând obligații suplimentare care nu au fost convenite de către părți, cum ar fi punerea în întârziere, cu toate că debitorul era de drept în întârziere, sau formularea unei acțiuni prin care să solicite constatarea rezoluțiunii contractului, în condițiile în care contractul conține un pact comisoriu, potrivit căruia contractele sunt rezolvite de plin drept, odată cu nerespectarea de către cumpărător a obligației de a se prezenta pentru ridicarea autorizațiilor de exploatare și de a achita prima rată a prețului, până la data de 1 septembrie 2022.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat. A solicitat cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede că:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul solicitând, în realitate, instanței de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia recurată în ce privește modul de aplicare a legi.

Astfel, prevalându-se de o cale extraordinară de atac, se constată că recurentul-reclamant nu își fundamentează criticile din cuprinsul cererii pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci numai pe aspecte factuale ale cauzei, criticând, în realitate, modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, ceea ce contravine prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, aspectele învederate de recurent se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât acesta se raportează numai la situația de fapt, la contextul relațiilor dintre părți și al derulării acestora sub aspect contractual și legal, la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale, aducând în discuție efectele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În egală măsură, aspectele legate de interpretarea clauzelor contractului încheiat între părțile litigante nu se pot constitui în critici de nelegalitate, care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, fiind critici de netemeinicie, care vizează interpretarea actului juridic.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor.

Astfel, stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

În acest context juridic, nici susținerile recurentului conform cărora instanța de apel a interpretat greșit art. 7.1 din contractul încheiat nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și de drept.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din 1865, care stabileau ca motiv de nelegalitate situația când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, abrogate în prezent ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu își mai găsesc un corespondent în actuala reglementare procesual civilă, astfel încât asemenea critici, fundamentate pe interpretarea greșită a unui act juridic, iar nu a legii, se plasează în afara sferei motivelor de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nici trimiterile la prevederile art. 1550 C. civ., art. 1553 C. civ. etc. nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate, din moment ce, în realitate, prin acestea, recurentul supune examinării instanței de recurs modalitatea de interpretare, de către instanța de prim control judiciar, a clauzelor contractului încheiat.

Recursul nu se poate limita la o indicare formală a unor texte legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Totodată, dat fiind că, în apel, autorul recursului a avut susțineri cvasiidentice, pentru a declanșa un veritabil control de legalitate referitor la aceleași aspecte, acesta trebuia să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns criticilor sale, respectiv, la judecata realizată de această instanță.

Or, prin reluarea pe calea memoriului de recurs a situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse prin cererea de apel, A. tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor arătate, constatând că recurentul nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., va anula declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 289/A din 24 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 30502,77 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 289/A din 24 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 30502,77 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.