ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1286/2025

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 august 2023 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la predarea utilajelor ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.03.2017, la plata beneficiului lunar pentru lipsa folosinței acestor utilaje, de la data introducerii acțiunii și până la restituirea utilajelor, la plata sumelor necesare aducerii utilajelor în stare optimă de funcționare. S-a mai solicitat asigurarea dovezilor având ca obiect constatarea stării de funcționare a utilajelor și aplicarea sechestrului judiciar asupra utilajelor, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la 10 octombrie 2023 reclamanta a solicitat anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.03.2017 cu privire la utilajele menționate la poz. 1 și 2 din anexa contractului.

Prin încheierea din 26 octombrie 2023 cererea modificatoare a fost respinsă ca tardiv formulată, conform art. 204 C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2023 primul petit al cererii a fost respins ca prescris.

Prin sentința civilă nr. 165 din 9 mai 2024 pronunțată de Tribunalul Teleorman s-a admis excepția netimbrării capetelor de cerere nr. x și 3 și s-au anulat petitele nr. 2 și 3 din cererea principală formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca netimbrate.

Împotriva încheierilor din 26 octombrie 2023 și din 24 noiembrie 2023 și a sentinței civile nr. 165 din 9 mai 2024, pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admisă cererea de apel formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva încheierilor din 26 octombrie 2023 și din 24 noiembrie 2023 și a sentinței civile nr. 165 din 9 mai 2024, pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă, în dosarul nr. x/2023.

A fost anulată, în parte, încheierea din 24 noiembrie 2023 în ceea ce privește soluția dată prescripției extinctive și, în parte, sentința civilă, în ceea ce privește același capăt de cerere, a fost trimisă cauza spre rejudecare în aceste limite. S-a menținut în rest soluția tribunalului.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Un prim motiv de recurs, susține recurenta, îl reprezintă faptul că termenul de prescripție a început să curgă la 31 decembrie 2017, instanța de apel apreciind în mod nelegal că termenul de prescripție nu a început să curgă anterior momentului 28 iulie 2023.

Arată că potrivit art. 2 din contractului de vânzare-cumpărare, contractul a fost valabil până la ridicarea utilajelor de către cumpărător și plata prețului, dar nu mai târziu de 31 decembrie 2017. Părțile au inserat în contract un termen extinctiv care, în accepțiunea art. 1412 alin. (2) C. civ., duce atât la stingerea obligației de plată, cât și de predare a utilajelor la momentul împlinirii lui, respectiv la data de 31 decembrie 2017. Astfel, obligația de predare a utilajelor către cumpărător se năștea față de societatea recurentă la momentul plății integrale a acestora, plată care nu putea fi efectuată decât până la data de 31 decembrie 2017, acesta fiind termenul în care intimata-reclamantă putea solicita obligarea recurentei-pârâte la predarea utilajelor, cu condiția dovezii achitării integrale a prețului.

În opinia recurentei, instanța a aplicat greșit prevederile art. 2524 C. civ., deoarece în cazul obligațiilor de a da sau a face prescripția începe să curgă la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute, exigibilitatea obligației de predare stingându-se la data de 31 decembrie 2017, astfel cum au stabilit părțile.

Apreciază că plata efectuată la 28 iulie 2023 nu poate duce la întreruperea termenului de prescripție, pe de o parte întrucât aceasta nu constituie o recunoaștere a obligației de predare a utilajelor făcută de partea în folosul căreia curge prescripția, ci plata unei părți din preț de către partea în defavoarea căreia curge prescripția, iar, pe de altă parte, întrucât întreruperea cursului prescripției este posibilă numai pentru prescripțiile neîmplinite, ceea ce nu este cazul în speță, prescripția fiind împlinită de peste 2 ani la momentul plății sumei de 25.276,85 RON.

Astfel, consideră că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 1412 alin. (2) C. civ., neținând cont de termenul extinctiv inserat de părți în contract, respectiv data de 31 decembrie 2017, care marchează momentul începerii prescripției extinctive pentru obligația de predare.

Un al doilea motiv de recurs, mai susține recurenta, este acela că instanța de apel a reținut că termenul de prescripție nu a curs înainte de 28.07.2023, deoarece nu a fost emisă o declarație de rezoluțiune și s-au emis facturi în perioada 2018-2021, apreciind că s-a produs modificarea contractului într-o formă simplificată.

Or, singurul instrument care probează clauzele contractuale este contractul încheiat între părți, nu factura. Mai mult, facturile au fost întocmite pentru plățile primite anterior expirării termenului, 31 decembrie 2017, nu pentru obligații viitoare de plată care nu au fost nici până la acest moment îndeplinite.

Conform dispozițiilor contractului, art. 11, modificarea contractului se putea face doar prin acordul părților prin act adițional, neexistând posibilitatea, invocată de instanță, de modificare într-o formă simplificată.

În acest fel, apreciază recurenta, instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 1243 C. civ., care arată că orice modificare a contractului este supusă condițiilor de forma cerută de lege pentru încheierea sa, respectiv prin acordul părților prin act adițional, dar și prevederile art. 1178 C. civ., care arată că un contract se încheie prin simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă. Or, în prezenta cauză nu există acordul de voință al părților privind prelungirea termenului contractual, facturile fiscale nefiind documente din care să rezulte expres acest acord de voințe.

Totodată, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1270 C. civ. conform cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, acesta putând fi modificat numai prin acordul părților, acord care nu există.

În concluzie, subliniază că factura fiscală nu este nici un act care să valoreze modificarea contractului în sensul prelungirii termenului contractual ulterior datei de 31 decembrie 2017 și nici un act înteruptiv al termenului de prescripție, deoarece nu conține o recunoaștere a obligației de predare, ci doar evidențiază sumele achitate în timpul perioadei contractuale, nu și a sumelor pe care intimata avea obligația să le achite pentru a stinge în totalitate prețul la care s-a obligat.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, iar recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, deși s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin argumentele expuse se tinde la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune a fost determinat de instanță în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei ("dată fiind situația dovedită în cauză, prescripția a fost greșit admisă"), stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție și incidența întreruperii acestuia vizând chestiuni de fapt, câștigate cauzei, ce nu mai pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

Invocând încălcarea dispozițiilor art. 2.524 C. civ., autoarea căii de atac a înțeles să critice decizia instanței de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, susținând, în esență, că termenul de prescripție a început să curgă la data de 31 decembrie 2017, moment la care a devenit exigibilă obligația de plată integrală a prețului și de ridicare a utilajelor, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul încheiat între părți și restul înscrisurilor depuse de părți în probațiune.

Se constată că instanța de apel a dat eficiență principiului efectului devolutiv al apelului și a verificat momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, conform voinței contractuale, precum și existența unor cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripție.

Sub pretextul unor pretinse interpretări eronate ale clauzelor contractuale, recurenta tinde la schimbarea situației de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Or, interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieșit din acordul părților, precum și evaluarea relațiilor dintre cele două entități juridice, constituie, de altfel, o ipoteză de analiză corelată a probelor.

Stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost conduita părților, însă, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că recurenta invocă și dispozițiile art. 1412 alin. (2) C. civ., art. 1270, art. 1178, art. 1243 C. civ. pentru a susține admiterea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, însă tot prin raportare la voința părților contractante, apreciind că instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că părțile au modificat raportul contractual într-o formă simplificată întrucât nu a fost emisă o declarație de rezoluțiune și s-au emis facturi în perioada 2018-2021.

Or, aceste circumstanțe factuale excedează controlului de legalitate specific recursului, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză în prezenta cale de atac, instanța de apel arătând că "termenul de prescripție nu a început să curgă înainte de 28.07.2023, data achitării ultimei tranșe a prețului, conform voinței contractuale" și reținând expres că părțile "au modificat raportul contractul într-o formă simplificată conform art. 1178 coroborat cu art. 1243 din C. civ. în ceea ce privește data de 31.12.2017, aspect dovedit de probele dosarului".

Așa fiind, reevaluarea de către instanța de recurs a situației de fapt pe aspectele invocate de recurentă nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra în niciunul dintre cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la solicitarea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme aceasta nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 452 C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocaților, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Iacob contra României, Hotărârea din 3 februarie 2005).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1856 din 6 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.