ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1238/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 137/2025 din 10 aprilie 2025, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a constatat încălcată interdicția impusă de dispozițiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 în ceea ce-l privește pe domnul A., desemnat ca administrator special al debitoarei B. S.R.L.; s-a pus în vedere C., administratorul judiciar al debitoarei B. S.R.L., să convoace adunarea generală a asociaților debitoarei pentru desemnarea unei alte persoane decât domnul A. în calitate de administrator special al debitoarei, în termen de maximum 10 zile de la data pronunțării încheierii.

Împotriva acestei încheieri, C., în calitate de administrator judiciar al debitoarei B. S.R.L., a declarat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024/a15, la data de 17 aprilie 2025.

Prin încheierea din 13 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Instanța de apel a constatat că intimata-creditoare D. S.A., prin avocat, a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, considerând că partea referitoare la sintagma "controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar", care are următorul conținut:

"Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.", este contrară dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție (principiul legalității în componenta sa privind calitatea și previzibilitatea legii), precum și ale art. 21 alin. (1)-(3) (accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil), art. 24 alin. (1) (dreptul la apărare), art. 124 (înfăptuirea justiției) și art. 126 din Constituție (competența instanțelor judecătorești și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției), încalcă art. 6 §1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și, totodată, contravine art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) și art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având un caracter neclar și impredictibil.

De asemenea, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a reținut incidența dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În speță, din lecturarea memoriului de apel a rezultat că apelanta D. S.A. nu a formulat vreo critică relativ la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiții, având în vedere că nici instanța nu a înțeles să invoce vreun motiv de apel de ordine publică legat de interpretarea și aplicarea acestei dispoziții legale, Curtea de Apel Suceava a apreciat că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de apel, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, recurenta D. S.A. a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2024/a15, la data de 4 iulie 2025.

Recurenta a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel Suceava, în vederea motivării încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale. În subsidiar, a solicitat casarea încheierii atacate și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale astfel cum a fost formulată.

S-a arătat că soluția Curții de Apel Suceava este nelegală, întrucât contravine obligației de motivare prevăzute de lege și jurisprudenței constituționale. Recurenta apreciază că soluția instanței de apel ignoră îndeplinirea tuturor cerințelor de admisibilitate ale excepției, încălcând totodată dreptul părții de acces la controlul de constituționalitate și lăsând necorectată o dispoziție legală cu efecte contrare Constituției.

Încheierea recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea recurată este lovită de nulitate (sau, cel puțin, de nelegalitate vădită) prin faptul că nu cuprinde o motivare adecvată a soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Potrivit art. 29 alin. (5) teza finală din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care se respinge sesizarea Curții Constituționale trebuie motivată.

Textul legal impune, așadar, în mod expres obligația instanței de a prezenta considerentele pentru care apreciază că excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.

Această cerință este pe deplin consonantă cu principiile dreptului la un proces echitabil, deoarece motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă o garanție fundamentală împotriva arbitrarului și o condiție pentru înfăptuirea justiției.

Or, în speță, judecătorul-sindic s-a limitat la a declara inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, fără a indica în mod concret niciun motiv pentru care excepția nu ar fi admisibilă.

Nu se precizează care dintre condițiile legale de admisibilitate ar fi fost pretins neîndeplinite sau în ce fel excepția ar fi fost "vădit nefondată".

O asemenea lacună în motivare contravine dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 și încalcă dreptul la o hotărâre motivată ca element esențial al dreptului la un proces echitabil.

Absența motivării echivalează cu negarea justiției.

În consecință, recurenta a solicitat instanței de control judiciar să constate neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii recurate și, pentru acest motiv, să caseze încheierea din 13 iunie 2025.

De altfel, chiar și independent de motivul de nulitate sus-menționat, se impune casarea, întrucât soluția de respingere a sesizării Curții Constituționale este nelegală și netemeinică pe fond.

Potrivit recurentei, erau îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel încât instanța de apel avea obligația de a trimite excepția spre soluționare Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (3) și (4) din Legea nr. 47/1992.

Norma are legătură cu soluționarea cauzei. Aceasta este poate cea mai importantă condiție în discuție și sub nicio formă nu se poate susține lipsa legăturii cu cauza. Dimpotrivă, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reglementează sfera atribuțiilor judecătorului-sindic în procedura insolvenței, deci, direct cadrul legal al acțiunilor judecătorului în dosarul de insolvență. Sintagma "controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului judiciar", a cărei claritate este contestată a fost tocmai temeiul în drept invocat implicit de instanță pentru a ridica din oficiu pretinsul conflict de interese al administratorului special și pentru a dispune măsurile din încheierea din 10 aprilie 2025.

Cu alte cuvinte, interpretarea acestei sintagme influențează nemijlocit modul de soluționare a aspectelor litigioase din dosarul de insolvență (inclusiv validitatea măsurilor dispuse față de administratorul special). Dacă sintagma ar fi declarată neconstituțională (sau interpretată restrictiv de Curtea Constituțională), demersul judecătorului-sindic din 10 aprilie 2025 ar fi lipsit de suport legal, iar situația procesuală a părților în dosar ar fi diferită. Așadar, există o legătură directă și intrinsecă între norma criticată și soluționarea cauzei insolvenței pendinte. Această cerință a fost constant interpretată în jurisprudența Curții Constituționale, în sensul că legea criticată trebuie să aibă incidență asupra raportului juridic dedus judecății sau a cadrului procesual, nefiind necesar ca, de constituționalitatea sa să depindă soluția finală pe fond a întregului litigiu. Or, în speță, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 este exact norma ce delimitează cadrul procesual în care s-a produs actul instanței pe care recurenta îl contestă. Condiția legăturii cu cauza este evident îndeplinită.

Recurenta a menționat, de asemenea, că excepția de neconstituționalitate a fost invocată de D. S.A. în calitate de parte interesată, în cadrul procesual adecvat (după apariția actului judecătoresc ce a aplicat norma considerată neconstituțională). Nu suntem în situația vreunei excepții ridicate tardiv sau de o persoană fără calitate. Instanța se afla încă învestită cu soluționarea cererilor incidentale din dosarul de insolvență, astfel încât ridicarea excepției respectă și cerința incidenței într-un proces în curs.

Instanța de apel avea obligația să considere excepția admisibilă și să treacă la analiza filtrului prevăzut de art. 29 alin. (3) teza finală, anume să verifice dacă excepția este sau nu "vădit nefondată".

Recurenta a subliniat că standardul de "vădit nefondat" este unul extrem de ridicat. El echivalează cu lipsa evidentă de temei a criticii de neconstituționalitate, situație întâlnită doar atunci când există jurisprudență consolidată a Curții Constituționale în sens contrar sau când motivarea excepției este pur formală și fără nicio susținere rezonabilă. Or, excepția de neconstituționalitate invocată era departe de a fi vădit nefondată. Dimpotrivă, excepția ridica o problemă serioasă de constituționalitate, bine argumentată atât prin raportare la standardele de claritate a legii, cât și la efectele concrete ale aplicării normei în discuție.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul recurs vizează soluția Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, soluție care, în opinia recurentei, este nelegală, deoarece încheierea recurată este lovită de nulitate (sau, cel puțin, de nelegalitate vădită) prin faptul că nu cuprinde o motivare adecvată a soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României.

Față de această susținere, Înalta Curte reamintește că exigențele motivării presupun nu ca instanța să răspundă fiecărui argument adus de către parte, ci să explice în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției.

Din examinarea încheierii atacate rezultă că aceasta cuprinde considerente suficiente care justifică respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și permit părții să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției pronunțate, fiind posibilă realizarea controlului judiciar.

Deși sumară, încheierea recurată este motivată, instanța de apel reținând că apelanta nu a formulat vreo critică relativ la modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

În aceste condiții, având în vedere că nici instanța nu a înțeles să invoce vreun motiv de apel de ordine publică legat de interpretarea și aplicarea acestei dispoziții legale, Curtea de Apel Suceava a concluzionat în sensul că excepția de neconstituționalitate invocată nu are legătură cu soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de apel, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

De aceea, în cauză nu se verifică existența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motiv pentru care criticile recurentei subsumate acestui caz de nelegalitate vor fi respinse.

Nu este fondată nici critica referitoare la faptul că erau îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, astfel încât instanța de apel avea obligația de a trimite excepția spre soluționare Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (3) și (4) din Legea nr. 47/1992.

Analizând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin raportare la argumentele dezvoltate de recurentă și la considerentele avute în vedere de curtea de apel la soluționarea cererii, Înalta Curte constată că în mod judicios aceasta a fost respinsă, ca inadmisibilă.

În conformitate cu considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 321/2017 (par. 21-22), obiectul recursului reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 constă în verificarea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea 47/1992. Cu alte cuvinte, analiza instanței de recurs este limitată la verificarea legalității respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma condițiilor de admisibilitate menționate.

Ca și condiție de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepția să privească o lege sau o ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror sau instanță din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Așadar, prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum dispozițiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reținut în mod corect neîndeplinirea acestor cerințe, rezultă că, în mod judicios, Curtea de Apel Galați a stabilit că nu se impune sesizarea instanței de contencios constituțional.

Înalta Curte, constată că, într-adevăr, textul de lege criticat pentru neconstituționalitate nu are nicio legătură cu soluționarea cauzei aflate pe rolul Curții de Apel Suceava.

Aplicabilitatea lui nu a fost invocată nici în etapa fondului și nici prin motivele de apel și, oricum, vizează controlul judecătoresc al activității practicianului în insolvență.

Nicio măsură a practicianului în insolvență nu a fost contestată de către părți, litigiul purtând asupra pretinsei incompatibilității a administratorului special.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a României a respins astfel de excepții de neconstituționalitate, reținând că nu au fost formulate veritabile critici de neconstituționalitate, "ci mai degrabă o propunere de lege ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, neavând competența de a modifica dispozițiile de lege supuse controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992", neavând "... competența de a crea noi norme legale prin completarea unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea normelor existente cu exigențele constituționale și să constate constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora", această operațiune intrând în sfera atribuțiilor legiuitorului, potrivit art. 61 din Constituție.

În acest sens, se cuvin a fi amintite: Decizia nr. 367 din 14 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 8 iulie 2015; Decizia nr. 162 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 102 din 25 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 25 mai 2016.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta D. S.A. împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.A. împotriva încheierii din 13 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2024, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2025.