ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 57/2026

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2026

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 31 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs prin afirmațiile calomnioase, defăimătoare, privind onoarea, demnitatea, reputația și probitatea personală și profesională, efectuate în spațiul public, în audiovizual sau față de terți, prin abuzul de drept în a formula sesizări și a solicita informații, precum și prin amenințarea cu un comportament hărțuitor. A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, solicitând să fie obligat reclamantul la plata sumei de 235.000 RON (50.000 euro) cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral produs prin acțiunile de discriminare, hățuire și intimidare la care a fost supus, acțiuni care au crescut în intensitate după ce, în luna noiembrie 2018, prin decizia nr. 4967 din data de 14 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost anulată decizia nr. 86 din data de 7 aprilie 2016, emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva-Direcția Silvică Ilfov, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară, prin reintegrarea sa în funcția deținută anterior. A precizat că aceste daune trebuie suplimentate și în urma încălcării brutale a unor drepturi fundamentale, precum dreptul la viață privată, libertatea de exprimare, liberul acces la justiție și dreptul la petiție.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă

Prin sentința civilă nr. 2639 din data de 14 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, la data de 17 decembrie 2019, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 2124 din data de 10 august 2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă: a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul-reclamant, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de reclamantul-pârât, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a admis în parte cererea reconvențională; a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale; a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 30.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, reprezentând daune morale; a obligat pe pârâtul-reclamant să plătească reclamantului-pârât suma de 1.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru (100 RON) și onorariu avocațial proporțional pretențiilor admise (950 RON); a respins cererea pârâtului-reclamant având ca obiect obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, ca neîntemeiată.

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1353A din data de 30 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul-reclamant B., împotriva sentinței civile nr. 2124 din data de 10 august 2022, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

A admis apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de reclamantul-pârât A..

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 5.000 euro, în echivalent RON la data plății efective, reprezentând daune morale.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A obligat pe apelantul-pârât-reclamant la plata către apelantul-reclamant-pârât a sumei de 3.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 453 alin. (2) și a art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 30 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs pârâtul-reclamant B., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 4 septembrie 2025, sub nr. x/2019.

II.2. Motivele de recurs

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport cu care hotărârile trebuie să fie motivate în fapt și în drept, precum și principiile ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care impun instanței obligația de a analiza, în cuprinsul motivării, toate criticile formulate de părți, toate susținerile invocate, și de a prezenta, atunci când ele sunt înlăturate, argumentele pentru care nu au fost reținute.

Din această perspectivă, a menționat că, în apelul formulat, a invocat în mod expres următoarele critici fundamentale, susceptibile să influențeze soluția pe fond: caracterul de interes public al afirmațiilor sale, care vizau chestiuni legate de administrarea fondului forestier, de conduita unui director al unei instituții publice și de posibile nereguli, aspecte de interes general protejate de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; existența unei baze factuale pentru acuzațiile formulate, probele administrate (declarații de martori, înscrisuri, articole de presa, acte oficiale) confirmând că afirmațiile sale aveau un suport factual rezonabil, ceea ce, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Lingens c Austriei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei), exclude caracterul ilicit al acestora; faptele de hărțuire și marginalizare comise de intimatul-reclamant-pârât confirmate de martori și de înscrisuri, care au produs un prejudiciu moral semnificativ și justificau menținerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanța.

Recurentul a arătat că, deși a făcut referiri generale la aceste aspecte, curtea de apel nu a procedat la o analiză punctuală și efectivă a fiecărei critici, ci s-a limitat la a reitera concluziile instanței de fond, fără a explica de ce probele administrate nu sunt suficiente pentru a reține caracterul de interes public al afirmațiilor; de ce existența unei baze factuale nu atrage incidența protecției sporite a libertății de exprimare; de ce faptele de hărțuire și marginalizare, confirmate de martori, nu justifică menținerea cuantumului despăgubirilor morale.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, abordarea instanței este una formală ce echivalează cu o lipsă de motivare, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nu permite părții să înțeleagă raționamentul juridic ce a stat la baza soluției adoptate și împiedică exercitarea efectivă a controlului judiciar de către instanța de recurs.

Sub un alt aspect, recurentul a susținut că, în decizia recurată, instanța de apel a reținut aspecte contradictorii. Astfel, deși a reținut că anumite afirmații pe care el, pârâtul, le-a formulat aveau bază factuală, precum și că aceste afirmații priveau chestiuni de interes public, constatări ce reprezintă premise factuale și juridice esențiale, care, potrivit standardelor art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Lingens c. Austriei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, Castells c. Spaniei), ar trebui să conducă la concluzia că exprimarea beneficiază de o protecție sporită, chiar dacă este critică, incomodă sau exprimată într-un ton virulent, în mod contradictoriu, instanța de apel a calificat acele afirmații ca fiind fapte ilicite și a reținut răspunderea sa civilă, fără a explica de ce nu se aplică standardul de protecție sporită prevăzut de art. 10 din Convenție în cazul discursului pe teme de interes public.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, această inconsecvență între premisa factuală (existența bazei factuale și a interesului public) și concluzia juridică (caracterul ilicit al afirmațiilor) generează o motivare contradictorie, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A invocat, în acest sens, jurisprudența CEDO, respectiv cauzele Lingens c Austriei (1986) și Thorgeir Thorgeirson c. Islandei (1992), susținând că, în opinia sa, reținerea de către instanța de apel a bazei factuale și a interesului public ar fi trebuit să conducă la aplicarea principiilor ce rezultă din aceasta iar nu la calificarea afirmațiilor ca ilicite.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul-pârât-reclamant a susținut că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale ce i-au fost acordate, de la 30.000 euro la 5.000 euro, fundamentându-și soluția pe un motiv străin față de prezenta cauză, anume pe efectul pozitiv al lucrului judecat al unei hotărâri pronunțate într-un dosar din materia litigiilor de muncă.

Recurentul-pârât-reclamant a precizat că, în acel dosar, instanța de apel a analizat culpa în executarea unei hotărâri de reintegrate și a stabilit că neexecutarea nu este imputabilă angajatorului/directorului, ci refuzului său de a efectua controlul medical și psihologic necesar pentru obținerea avizului de port armă.

Or, acest aspect este străin față de prezenta cauză, în contextul în care obiectul prezentului litigiu este răspunderea civilă delictuală pentru fapte de hărțuire morală, marginalizare profesională și atingere adusă reputației, pretins săvârșite de intimatul-reclamant-pârât (aceste fapte includ, conform constatărilor primei instanțe: refuzul de a înregistra cereri și petiții; crearea unei reputații negative în rândul colegilor; izolarea profesională și marginalizare în cadrul colectivului de muncă).

A subliniat că aspectele privind executarea hotărârii de reintegrare și culpa în acest context au fost deja tranșate într-un alt litigiu, cu alt obiect și cu alt temei juridic - raporturi de muncă - și nu pot constitui fundamentul principal pentru reducerea despăgubirilor morale în prezenta cauză, care are ca temei art. 1349 și următoarele C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, recurentul-pârât-reclamant a apreciat că instanța de apel, în mod eronat, a acordat o pondere decisivă considerentelor din dosarul din materia litigiilor de muncă, tratându-le ca pe un element determinant în reducerea despăgubirilor, a ignorat analiza separată a celorlalte fapte ilicite reținute împotriva intimatului-reclamant-pârât, fapte care constituiau centrul acțiunii în răspundere civilă delictuală și nu a motivat de ce aceste fapte, confirmate de probe, nu au justificat menținerea cuantumului despăgubirilor stabilit de prima instanța.

Această abordare, în opinia recurentului-pârât-reclamant, echivalează cu fundamentarea soluției pe motive străine de natura cauzei, întrucât raționamentul juridic s-a centrat pe un aspect exterior obiectului litigiului, ignorând analiza completă a conduitei ilicite deduse judecății,

A invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Perez c. Franței, Albina c. României) în care s-a reținut că motivarea trebuie să fie relevantă și suficientă, raportată la obiectul cauzei, iar introducerea în raționament a unor considerente care nu au legătură directă cu litigiul afectează caracterul pertinent al motivării și încalcă dreptul la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 și ale art. 430-431 C. proc. civ., ale art. 1387, art. 1381 și ale art. 1385 C. civ., prevederile art. 30 și art. 31 din Constituția României precum și prevederile art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În ceea ce privește aplicarea greșită a art. 36 C. proc. civ., recurentul-pârât-reclamant a afirmat că instanța de apel a ignorat faptul că pretențiile intimatului-reclamant-pârât, astfel cum au fost formulate în cererea de chemare în judecată, se referă explicit la prejudiciul cauzat prin difuzarea la nivel național a afirmațiilor, iar nu la simpla lor rostire într-un cadru privat.

Or, difuzarea publică a emisiunii s-a realizat exclusiv de către postul de televiziune C., entitate juridică distinctă, titulară a licenței audiovizuale și proprietară a mijlocului de multiplicare, care exercită control editorial și tehnic asupra conținutului transmis și căreia îi revine răspunderea civilă pentru informația adusă la cunoștința publică, potrivit art. 30 alin. (8) din Constituția României.

Prin urmare, a susținut că raportul juridic de răspundere civilă delictuală pentru difuzarea publică a emisiunii se naște între intimatul-reclamant-pârât și postul de televiziune, iar nu între intimatul-reclamant-pârât și invitatul din platou, subiectul pasiv al acestui raport juridic fiind difuzorul public - postul "C." - și nu invitatul, care nu are control asupra transmiterii, programării sau audienței emisiunii.

În acest sens a invocat și dispozițiile art. 31 alin. (4) din Constituție, în raport cu care a susținut că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice, această obligație implicând și răspunderea juridică a postului de televiziune pentru conținutul difuzat, inclusiv pentru eventualele prejudicii cauzate prin transmiterea unor afirmații defăimătoare.

Recurentul-pârât-reclamat consideră că instanța de apel trebuia să coreleze această obligație cu dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, care stabilesc în mod expres răspunderea civilă a postului TV, or, neprocedând astfel, instanța a eludat cadrul constituțional și, atribuind invitatului răspunderea directă, a extins nejustificat sfera calității procesuale pasive, atribuindu-i acestuia o poziție procesuală pe care legea nu o recunoaște în lipsa unei dispoziții exprese de răspundere solidară.

A invocat practica instanțelor naționale și internaționale în care s-a reținut constant că răspunderea pentru difuzarea publică a unor afirmații revine difuzorului (post TV, publicație, platformă), iar nu exclusiv autorului material al afirmației, cu excepția cazului în care există o dispoziție legală expresă de răspundere solidară. Or, în lipsa unei asemenea dispoziții, autorul poate răspunde pentru conținut, dar nu pentru difuzare, dacă aceasta este realizată de o entitate distinctă, cu personalitate juridică și control editorial propriu.

Cu referire la prevederile art. 30 alin. (8) și din Constituția României, recurentul a arătat că instanța de apel le-a aplicat într-o manieră selectivă, reținând doar componenta referitoare la "autor", dar ignorând complet faptul că textul constituțional stabilește o răspundere distinctă și directă în sarcina proprietarului mijlocului de multiplicare și a postului de televiziune. Recurentul a susținut că instanța a omis să coreleze aceste prevederi constituționale cu cele ale art. 31 alin. (4) din Constituție, tratând răspunderea pentru conținut și răspunderea pentru difuzare ca fiind identice, ceea ce contravine atât textului constituțional, cât și practicii judiciare.

Prin urmare, reținând în mod eronat că simpla calitate de autor al afirmațiilor este suficientă pentru a justifica răspunderea civilă în raport cu prejudiciul cauzat prin difuzarea publică a acestora, recurentul consideră că instanța de apel a aplicat greșit art. 30 alin. (8) din Constituție.

În opinia recurentului, această interpretare contravine textului constituțional care stabilește răspunderea distinctă a postului TV pentru actul de difuzare, ignoră distincția fundamentală dintre răspunderea pentru conținut și răspunderea pentru difuzare, extinde nejustificat sfera persoanelor pasibile de răspundere civilă, în lipsa unei dispoziții legale exprese de solidaritate, conduce la o soluție nelegală prin menținerea unei acțiuni împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic privind difuzarea.

Cu privire la art. 31 alin. (4) din Constituție, a precizat că această normă constituțională are caracter imperativ, consacrând obligația tuturor mijloacelor de informare în masă de a garanta că informațiile difuzate sunt corecte, verificate și prezentate cu respectarea normelor deontologice ți legale.

Instanța de apel a minimalizat această obligație, tratând-o ca pe o simplă formalitate, fără a analiza implicațiile juridice ale încălcării ei. Instanța a omis să coreleze textul cu dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, atribuind răspunderea exclusiv autorului afirmațiilor, deși legea fundamentală stabilește clar răspunderea difuzorului.

Astfel, recurentul consideră că instanța a aplicat greșit textul art. 31 alin. (4) din Constituție prin neglijarea obligației directe și autonome a postului TV de a asigura informarea corectă a publicului, prin omisiunea corelării acestei obligații cu răspunderea prevăzută de art. 30 alin. (8) din Constituție, prin ignorarea distincției dintre răspunderea pentru conținut și răspunderea pentru difuzare și prin atribuirea exclusivă a răspunderii autorului afirmațiilor, în pofida cadrului constituțional și a jurisprudenței contrare.

Această interpretare eronată a condus la menținerea unei soluții nelegale de obligare a pârâtului la plata unor despăgubiri pentru un prejudiciu generat printr-un act de difuzare aflat sub controlul exclusiv al postului de televiziune.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 430-431 C. proc. civ., sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat, recurentul-pârât-reclamant a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a invocat decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 (litigiu de muncă între B. și Romsilva - D.S. Ilfov) și a concluzionat că lipsa unei fapte ilicite a angajatorului (...) determină în mod inerent lipsa aceleiași fapte ilicite din partea reprezentantului (directorului) angajatorului, astfel încât, la evaluarea prejudiciului în prezenta cauză, nu mai poate fi reținută neexecutarea sau executare necorespunzătoare a hotărârii de reintegrare.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că reținerea puterii de lucru judecat a deciziei invocate de către instanța de apel este greșită, având în vedere lipsa identității de obiect și cauză, precum și distincția raportului juridic.

Astfel, a arătat că litigiul de muncă viza răspunderea angajatorului pentru pretinsa neexecutare a reintegrării, în timp ce prezenta cauză are ca obiect răspunderea civilă delictuală privind persoane fizice (B. vs. A.) pentru fapte de hărțuire, marginalizare și atingere adusă reputației.

Totodată, a învederat că este diferită și cauza juridică a celor două litigii, în dosarul anterior analizându-se conformarea angajatorului la o obligație legală subordonată avizului port-armă, iar, în prezenta cauză, se analizează fapte ilicite civile (art. 1357 C. civ.), pretins săvârșite personal de director, în afara și dincolo de chestiunea strictă a reintegrării.

Recurentul-pârât-reclamant a apreciat că, și dacă s-ar accepta că există putere de lucru judecat, aceasta nu putea opera pentru a exonera în bloc orice potențială răspundere delictuală personală a directorului pentru conduite autonome (marginalizare, refuz de înregistrare a petițiilor, stigmatizare profesională), întrucât aceste fapte nu au format obiectul judecății anterioare și privesc un raport de drept material diferit.

A mai susținut recurentul-pârât-reclamant că nu este îndeplinită nici condiția privind identitatea de părți.

Astfel, a menționat că în dosarul din materia litigiilor de muncă, pârâtă a fost entitatea angajatoare (Romsilva), și nu directorul în nume propriu, în timp ce, în prezenta cauza, pârât este directorul, susținându-se răspunderea civilă delictuala personală.

În opinia recurentului-pârât-reclamant, concluzia instanței de apel în sensul că lipsa faptei ilicite a angajatorului determină inerent lipsa faptei ilicite a reprezentantului contravine principiului autonomiei răspunderii civile delictuale.

Astfel, a arătat că, chiar dacă angajatorul a acționat legal în problema reintegrării, reprezentantul poate răspunde pentru conduite proprii, neacoperite de judecată anterioară.

De asemenea, a susținut că efectul pozitiv putea opera, cel mult, pentru a considera stabilit că neexecutarea reintegrării - ca fapt juridic - nu a fost imputabilă angajatorului (și, derivat, directorului), în măsura strict necesară acelei chestiuni, însă instanța de apel a transformat statuarea punctuală într-o premisă generală exoneratoare, reducând despăgubirile prin ignorarea celorlalte fapte ilicite reținute chiar de instanță (exces de autoritate, refuzul înregistrării cererilor/petițiilor, crearea unei reputații negative, izolarea profesională), ceea ce denotă o deturnare a funcției efectului pozitiv către un substitut al propriei analize pe fond a celorlalte capete.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamant și că o parte a afirmațiilor publice sancționate au fost făcute anterior deciziei din 7 februarie 2023, iar existența unei hotărâri ulterioare nu poate retroactiva calificarea bunei-credințe și a bazei factuale rezonabile la momentul exprimării.

În opinia părții, a utiliza statuările de drept ale cauzei ulterioare pentru a califica drept ilicite exprimări anterioare (care vizau un subiect de interes public și aveau suport factual rezonabil la acel moment) încalcă standardele art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind aprecierea contextului temporal și a bunei-credințe.

De asemenea, recurentul-pârât-reclamant a susținut că instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor pe care i le-a acordat fără a evalua distinct și integral impactul faptelor delictuale autonome ale intimatului-reclamant-pârât (marginalizare, presiune psihologică, stigmatizare).

A menționat că art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ. impun repararea integrală a prejudiciului provenit din fapte ilicite dovedite, iar filtrarea evaluării prejudiciului exclusiv prin prisma lucrului judecat pe alt obiect a condus la o reparare vădit subdimensionată.

Cu referire la nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 30 din Constituție și ale art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a susținut că, în speță, curtea de apel a calificat drept ilicit ansamblul exprimărilor, accentuând tonalitatea virulentă, repetitivitatea și, mai ales, acuzațiile privind neexecutarea reintegrării (declarate ulterior nefondate prin efectul pozitiv al lucrului judecat), menținând răspunderea civilă, această construcție creând o tensiune între premisele favorabile protecției art. 10 din Convenție și concluzia sancționatorie.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că, odată ce instanța de apel a reținut tema de interes public, calitatea publică a persoanei vizate, existența unei baze factuale rezonabile și contextul live, standardul Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale impunea o protecție sporită a exprimării, chiar dacă aceasta e aspră sau incomodă, iar concluzia ilicitului, în absența unei motivări care să justifice de ce protecția sporită nu operează, reprezintă o aplicare greșita a art. 10 din Convenție.

A mai arătat recurentul-pârât-reclamant că instanța de apel a folosit dezlegări ulterioare din litigiul de muncă (lucru judecat) pentru a aprecia, pe fondul acțiunii civile, că acuzațiile privind reintegrarea au fost nefondate, or, conform art. 10 din Convenție, buna-credință și baza factuală se evaluează la momentul exprimării, în contextul de atunci, astfel că folosirea ex post a unei hotărârii ulterioare denaturează standardul de protecție și descurajează dezbaterea publică.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că instanța a amestecat două planuri distincte, respectiv nucleul protejat al discursului (critica de interes public privind gestiunea, conduita instituțională, situații profesionale), pentru care a recunoscut bază factuală și buna-credință, cu excesele de limbaj (formulări injurioase punctuale).

A subliniat că, în loc să izoleze și să sancționeze strict excesul, curtea de apel a calificat ilicit întregul ansamblu, încălcând cerința de minimă ingerință și de proporționalitate intrinsecă a remediilor.

Totodată, a apreciat că instanța de apel a supraevaluat forma în detrimentul fondului, tonul virulent și repetitivitatea neanulând protecția când sunt incidente celelalte criterii (interes public, bază factuală, persoană publică, context live), Curtea Europeană a Drepturilor Omului admițând un grad sporit de exagerare/polemică în dezbateri publice, iar sancționarea predominant pe criteriul formei contravine standardului acesteia.

A mai învederat recurentul-pârât-reclamant că menținerea răspunderii civile și a unei sancțiuni patrimoniale, fără o delimitate riguroasă între conținut protejat și exces, produce un efect de inhibare a discursului civic, ceea ce art. 10 din Convenție interzice în absența unei justificări "imperative" și a unei proporționalități demonstrabile.

Referitor la contextul temporal și la buna-credință, a menționat că, în speță, criticile privind punerea în executare a reintegrării au fost formulate într-un context litigios nerezolvat definitiv, existând documente oficiale, corespondență instituțională și situații de fapt discutabile, ceea ce susține buna-credință.

Făcând trimitere la standardele convenționale privind judecățile de valoare, a precizat că în cauza Lingens s-a făcut distincția între fapte (susceptibile de probă) și judecăți de valoare (care nu se probează în sens strict, ci reclamă o bază factuală suficientă).

A subliniat că instanța de apel a recunoscut o asemenea bază factuală, însă a sancționat opinia, fără a explica de ce acea bază factuală nu era suficientă pentru protecția judecăților de valoare.

A menționat că, în cauza Lingens c. Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit repere fundamentale pentru protecția libertății de exprimare în dezbaterile pe teme de interes public, în special atunci când acestea vizează politicieni sau persoane cu funcții publice, reținând că: limitele criticii admisibile sunt mai largi pentru politicieni și funcționări publici decât pentru particulari, deoarece aceștia se expun inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor lor; judecățile de valoare nu pot fi supuse obligației de a fi dovedite ca adevărate, dar trebuie să aibă o bază factuală suficientă; sancționarea exprimării critice, în prezența unei baze factuale și a unui interes public evident, nu este necesară într-o societate democratică.

Recurentul-pârât-reclamant a învederat că, în speță, instanța de apel: a recunoscut că afirmațiile sale aveau bază factuală (existența unor anchete, documente, declarații) și priveau chestiuni de interes public (modul de administrare a unei instituții publice, conduita unui director; a recunoscut că intimatul-reclamant-pârât are calitatea de persoană cu funcție publică, deci este supus unui control civic mai intens; a recunoscut că nu s-a dovedit reaua-credință și că afirmațiile au fost făcute într-un context live, ceea ce impune o toleranță mai mare față de exprimările spontane.

A subliniat că instanța de apel, cu toate acestea, a calificat întregul ansamblu al afirmațiilor ca fiind ilicit, fără a explica de ce, în prezența acestor elemente, nu se aplică protecția sporită prevăzută de art. 10 din Convenție și relevată de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lingens.

În raport cu cele statuate în cauza anterior menționată, recurentul-pârât-reclamant a susținut că instanța de apel a săvârșit mai multe erori, respectiv: există o contradicție între premise și concluzie, respectiv, dacă există bază factuală și interes public sancționarea discursului contravine principiului protecției sporite, curtea de apel nemotivând de ce aceste elemente nu sunt suficiente pentru a exclude ilicitul; lipsa delimitării între nucleul protejat și eventualele excese (standardul Convenției impune ca, în caz de exces de limbaj, sancțiunea să vizeze strict excesul, și nu să penalizeze întregul discurs), curtea de apel aplicând o sancțiune globală, fără individualizare.

Totodată, a reluat susținerile potrivit cărora curtea de apel a folosit hotărârea ulterioară din litigiul de muncă pentru a aprecia veridicitatea afirmațiilor anterioare, deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește că buna-credință și baza factuală se evaluează la momentul exprimării, precum și că tonul virulent sau repetitivitatea nu anulează protecția art. 10 din Convenție, atunci cărui sunt îndeplinite criteriile de interes public și bază factuală.

Ca atare, recurentul-pârât-reclamant a apreciat că, prin ignorarea principiilor ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior redate, s-a restrâns nejustificat libertatea de exprimare, s-a aplicat o sancțiune disproporționată, cu efect descurajator asupra dezbaterii publice și s-au încălcat art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recurentul-pârât-reclamant a arătat că remediile civile trebuie calibrate la atingerea concretă și trebuie să fie ultimul resort, iar în prezența exceselor de limbaj punctuale, o soluție conformă art. 10 din Convenție ar fi impus delimitarea și, eventual, sancționarea strict a excesului (de exemplu: constatări declarative sau reparații simbolice) și nu o calificare globală de ilicit a discursului, urmată de o sancțiune patrimonială.

Prin urmare, față de propriile constatări ale instanței de apel (interes public, calitatea de persoană publică a persoanei vizate, bază factuală, context live) și a standardelor impuse de art. 30 din Constituție și de art. 10 Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: calificarea de ansamblu ca ilicit a exprimărilor este rezultatul unei aplicări greșite a dreptului material; instanța de apel nu a aplicat în mod corect criteriile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor și a folosit ex post elemente pentru a infirma buna-credință ex ante și nu a individualizat proporțional excesul de limbaj; sancțiunea civilă astfel menținută produce un efect descurajator nejustificat asupra dezbaterii privind funcționarea unei instituții publice, contrar exigențelor unei societăți democratice.

Cu referire la nesocotirea art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ., a arătat că aceste dispoziții consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, potrivit căruia victima trebuie repusă pe cât posibil în situația anterioară producerii faptei ilicite, reparația integrală presupunând evaluarea tuturor consecințelor negative ale faptei ilicite, materiale și morale, și acordarea unei compensații proporționale cu gravitatea acestora.

Față de cele reținute de către instanța de apel și în raport cu care aceasta a redus cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate de către prima instanță de la 30.000 euro la 5.000 euro, recurentul-pârât-reclamant a arătat că instanța de apel nu a procedat la o analiză distinctă și completă a prejudiciului rezultat din celelalte fapte ilicite reținute, iar reducerea despăgubirilor contravine art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ.

A subliniat că instanța de apel a acordat o importanța disproporționată efectului pozitiv al lucrului judecat din dosarul de muncă, folosindu-l ca motiv principal pentru diminuarea despăgubirilor, iar această abordare a condus la ignorarea prejudiciului moral distinct produs prin marginalizare, izolare profesională și afectarea reputației - fapte autonome, independente de problema reintegrării.

De asemenea, a apreciat și că instanța avea obligația de a evalua distinct fiecare faptă ilicită, iar, potrivit principiului reparării integrale, trebuia să analizeze separat fiecare faptă ilicită și să stabilească în ce măsură aceasta a contribuit la prejudiciu.

Recurentul-pârât-reclamant a menționat că, în speța, chiar dacă acuzația privind neexecutarea reintegrării nu mai putea fi reținută, rămâneau dovedite alte conduite ilicite ale intimatului-reclamant-pârât cu impact direct asupra demnității, reputației și echilibrului psihic.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce aceste fapte confirmate de probe ar justifica doar 5.000 euro despăgubiri, în condițiile în care prima instanță evaluând ansamblul probator a stabilit suma de 30.000 euro.

Totodată, recurentul-pârât-reclamant a afirmat lipsa proporționalității între fapte și cuantumul despăgubirilor, arătând că marginalizarea și izolarea profesională într-un colectiv restrâns, refuzul de a înregistra cereri oficiale și crearea unei reputații negative sunt fapte cu un impact profund asupra vieții profesionale și sociale a unei persoane.

În opinia sa, diminuarea despăgubirilor la o sumă simbolică în raport cu gravitatea acestor fapte contravine jurisprudenței constante a instanțelor naționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului care recunoaște importanța acordării unei compensații efective și a descurajării unor astfel de conduite.

În susținerea acestei afirmații, a arătat că, în hotărârea pronunțată în cauza Tolstoy Miloslavsky c Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că despăgubirile morale trebuie să fie suficiente pentru a compensa prejudiciul și a descuraja repetarea faptei.

Ca atare, a apreciat că, prin reducerea despăgubirilor morale la 5.000 euro, fără o analiză completă a prejudiciului cauzat de toate faptele ilicite reținute, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ., încălcând principiul reparării integrale.

Concluzionând a subliniat că, prin interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., art. 30 alin. (8) și art. 31 alin. (4) din Constituția României, art. 430-431 C. proc. civ., art. 30 din Constitute și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, precum și a art. 1357, art. 1381 și art. 1385 C. civ., curtea de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, afectată de patru erori majore de drept material: extinderea nejustificată a sferei răspunderii civile pentru difuzarea unei emisiuni; aplicarea eronată a efectului pozitiv al lucrului judecat; ignorarea standardelor constituționale și convenționale privind libertatea de exprimare; încălcarea principiului reparării integrale a prejudiciului.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant-pârât A.

În termen legal, intimatul-reclamant-pârât A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentului-pârât-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

În esență, a susținut că, deși au fost invocate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., criticile subsumate acestora nu conțin veritabile aspecte de nelegalitate, întrucât sunt amplu construite pe trimiteri la probatoriul administrat, iar singura concluzie care transpare este că partea adversă nu este de acord cu opinia instanței de apel asupra valorii probatorii conferite probelor avute în vedere în considerente.

A menționat că a identificat critici legate de încălcarea autorității de lucru judecat, care sunt susceptibile de o analiză din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant-pârât a apreciat că acest motiv de recurs se impune a fi respins ca nefondat și a arătat că, în dosarul în care a fost pronunțată decizia reținută de către instanța de apel s-a cercetat dacă hotărârea civilă a fost sau nu executată și s-a determinat că a fost executată de către angajator, benevol, în limita voinței legale a acestuia, iar impedimentele în menținerea reintegrării au fost cauzate exclusiv de conduita de refuz nejustificat a recurentului-pârât-reclamant de a obține un aviz de port-armă, necesar funcției în care se dispusese reintegrarea.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., a evidențiat faptul că partea adversă a formulat susțineri contradictorii, invocând că decizia de apel apare, pe de o parte, ca nemotivată, iar, pe de altă parte, cu o motivare contradictorie, pe aceleași aspecte.

În opinia intimatului-reclamant-pârât, hotărârea recurată cuprinde considerente clare, logice și coerente, care permit controlul judiciar pe analiza ambelor cereri.

Totodată, a apreciat că nu există divergență logică între considerente și dispozitiv, considerentele reținând răspunderea civilă delictuală, iar dispozitivul acordă daune morale proporționale.

A subliniat faptul că instanța de apel a expus un raționament unitar, a reținut faptele ilicite în sarcina fiecărei părți și a individualizat despăgubirile morale pe baza unor criterii obiective: natura afirmațiilor (acuzații de corupție și ilegalități), caracterul public și repetitiv al acestora (emisiuni TV, live-uri, afișe), impactul asupra demnității și reputației etc.

Intimatul-reclamant-pârât a susținut că silogismul juridic expus în considerentele deciziei recurate permite cititorului să desprindă explicația instanței pentru care aceasta a concluzionat că ambele părți au comis fapte ilicite, reținând în sarcina lor fapte ilicite distincte și evaluând prejudiciile părților în raport cu aportul fiecăreia la întreținerea conflictului.

Totodată, a apreciat că nu este fondată nici critica prin care partea adversă a pretins că instanța de apel nu ar fi analizat toate probele invocate în apel, având în vedere că, în speță, considerentele hotărârii atacate cuprind mențiuni exprese cu privire la probele care susțin poziția juridică a instanței.

Totodată, a învederat că argumentele privind "imposibilitatea reintegrării" au fost tranșate definitiv prin decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția conflicte de muncă, care a reținut că recurentul-pârât-reclamant a refuzat examenele psihologic și medical, astfel că toate acuzațiile acestuia legate de abuzul de autoritate manifestat prin refuzul de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, nu mai putea face obiectul unei alte judecăți, fiind incidentă puterea de lucru judecat, cum în mod judicios a reținut instanța de apel.

În plus, a menționat că, la dosar, există ordonanțe de clasare, privind pretinsa nerespectare a hotărârilor de reintegrare, și decizii, instanța de apel neavând cum să ignore aceste soluții.

Cu referire la faptele de hărțuire, a precizat că instanța de apel a reanalizat susținerile părții și probele administrate în dovedirea acestora, făcând trimiteri concrete la depozițiile de martori, pentru a reține faptele ilicite, rezultând din argumentație că s-a menținut valoarea probatorie a declarațiilor martorilor propuși de recurentul-pârât-reclamant, în maniera conferită de instanța de fond.

În concluzie, a apreciat că nu există vreo omisiune în a analiza motivelor de apel invocate și implicit a faptelor ilicite reclamate prin cererea reconvențională.

În ceea ce privește motivarea asupra cuantumului daunelor morale, a învederat că aceasta este cuprinsă în considerentele de la pag. 20 a deciziei recurate, în care sunt făcute trimiteri la faptele efectiv reținute în apel ca fiind ilicite, aprecierea asupra ponderii similare a faptelor părților cu privire la crearea și întreținerea situației de conflict.

Cu referire la motivul de casare încadrat de recurentul-pârât-reclamant în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că dreptul material național și european evocat de instanța de apel este unul corect, iar calificarea faptelor reținute în sarcina recurentului-pârât-reclamant atrag incidența răspunderii civile delictuale.

De asemenea, a subliniat că instanța de apel a făcut distincția clasică între judecăți de valoare și afirmații de fapt (conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului: Lingens c. Austriei, Jerusalem c. Austriei, Petrina c. României), o parte din afirmații fiind tratate ca judecăți de valoare (ex.: critici generale la adresa conducerii, acuzații de "abuz" sau "comportament nedemn"), protejate mai larg de art. 10 din Convenție, iar alte afirmații fiind calificate drept lipsite de bază factuală reală, cum sunt acuzațiile de refuz de punere în executare a unei hotărâri definitive de reintegrare și acuzațiile precise de corupție, încălcări ale legii sau abuzuri administrative concrete.

Intimatul-reclamant-pârât a susținut că probele depuse (live-uri, afișe, articole) demonstrează exact întinderea, repetitivitatea și agresivitatea comunicărilor publice denigratoare, impactul asupra reputației fiind evident, iar legătura de cauzalitate cu prejudiciul moral fiind directă.

În opinia sa, cele constatate prin decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curții de Apel București au putere de lucru judecat și înlătură orice imputare a unei fapte ilicite sub acest aspect, în ceea ce îl privește, stabilindu-se definitiv că nereintegrarea s-a datorat refuzului părții adverse de a efectua examinările obligatorii.

A menționat că ordonanțele de clasare penală privind pretinsele fapte de nerespectare a hotărârilor judecătorești confirmă inexistența faptei penale, consolidând concluzia lipsei culpei sale și lipsa bazei factuale pentru acuzațiile recurentului-pârât-reclamant

De asemenea, a precizat că instanța de apel și-a motivat opinia reținând că demersurile, inițial legitime ale recurentului-pârât-reclamant, prin care acesta a pretins executarea hotărârii de reintegrare, a ajuns gradual să îmbrace forma ilicitului civil, pentru considerentele expuse în paginile 18-19 din decizia recurată.

Intimatul-reclamant-pârât a considerat că aprecierea instanței de apel asupra incidenței abuzului de drept în raport cu conduita recurentului-pârât-reclamant denotă corecta aplicare și interpretare a art. 15 și art. 72 din C. civ.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat corect standardele legale și convenționale, iar afirmațiile recurentului-pârât-reclamant constituie imputări de fapt lipsite de bază factuală minimă, deci fapte ilicite în accepțiunea art. 72 și art. 1357 C. civ.

De asemenea, a subliniat că instanța de apel a făcut testul de proporționalitate, în sensul de a decanta dacă afirmațiile recurentului-pârât-reclamant au adus o contribuție la dezbaterea de interes public, ținând seama și de statutul persoanei vizate și de natura afirmațiilor (fapte vs. judecăți de valoare), pentru a aprecia asupra proporționalității sancțiunii, reținându-se că limitele criticii acceptabile au fost depășite prin tonalitate, frecvență, caracterul personalizat și lipsa suportului probator, chiar dacă subzistă un interes public generic.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale cuvenite părților, în opinia intimatului-reclamant-pârât, considerentele instanței de apel nu pot face obiectul unei critici de nelegalitate, câtă vreme în dreptul material substanțial nu există enumerate criterii, astfel încât să existe premisa obiectivă de a face controlul legalității/încadrării juridice.

Intimatul-reclamant-pârât a arătat și că parte dintre susținerile recurentului-pârât-reclamant reprezintă critici de netemeinicie, și nu de nelegalitate, respectiv cele prin care se solicită reexaminarea probelor (înregistrări video, articole de presă, REVISAL, plângeri penale) sau recalcularea cuantumului daunelor morale, și, ca atare, sunt inadmisibile în faza procesuală a recursului.

Totodată, a arătat că instanța de apel a valorificat criterii obiective de individualizare a daunelor morale - natura afirmațiilor, contextul public, intensitatea atingerii demnității, durata și repetitivitatea conduitei, impactul asupra vieții sale private și profesionale -, aceste repere fiind conforme cu jurisprudența privind evaluarea prejudiciului nepatrimonial.

A menționat că instanța de apel a individualizat despăgubirile având în vedere gravitatea atingerii, amploarea difuzării, durata și insistența conduitei, precum și statutul părților, astfel că hotărârea este motivată sub acest aspect, iar cuantumul reparației nu poate fi contestat într-o cale de atac extraordinară.

De asemenea, a susținut că nu există vreo opoziție ireconciliabilă între considerente și dispozitiv, iar nemulțumirile privind cuantumul despăgubirilor privesc netemeinicia hotărârii, fiind străine controlului de legalitate.

În ceea ce privește cererea sa de obligare a părții adverse la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul recurs, a solicitat a se avea în vedere, pe de o parte culpa procesuală, iar, pe de altă parte, caracterul dovedit și efectiv al costurilor în care a fost angrenat, precum și faptul că nivelul costurilor respectă Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 82/17-18 iulie 2020, prin care s-a aprobat "Ghidul orientativ al onorariilor minimale" și Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 174/24 iunie 2021 prin care s-a republicat Ghidul.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Cu depășirea termenului legal, recurentul-pârât-reclamant B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de către partea adversă ca neîntemeiate, apreciind că acestea se întemeiază fie pe interpretări eronate ale normelor de drept procesual și material, fie pe confuzii conceptuale, fie pe ignorarea sau denaturarea probelor administrate, fie pe o prezentare incompletă sau selectivă a raționamentului instanței de apel.

Cu privire la susținerile părții adverse ce vizează inadmisibilitatea criticilor formulate prin cererea de recurs, recurentul-pârât-reclamant a afirmat că, întâmpinarea se sprijină pe o serie de premise juridice eronate, pe confuzii conceptuale între temeinicie și legalitate, pe interpretări distorsionate ale normelor procesuale și pe o prezentare selectivă a raționamentului instanței de apel.

Totodată, a apreciat că, pe de o parte, recursul pe care l-a declarat îndeplinește toate exigențele impuse de art. 486 și de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că motivele de casare invocate sunt pe deplin incidente, întrucât decizia recurată este afectată de vicii grave de legalitate, manifestate sub forma lipsei motivării, a motivării contradictorii, a motivării pe aspecte străine de natura cauzei și a aplicării greșite a normelor de drept material.

Recurentul-pârât-reclamant a afirmat că susținerea intimatului-reclamant-pârât potrivit căreia decizia recurată ar fi "clară, logică, coerentă și complet motivată", lipsită de contradicții interne și pe deplin conformă cu dreptul material și procesual, reprezintă o prezentare profund denaturată a realității juridice.

Reluând criticile formulate prin motivele de recurs, susține că decizia este afectată de viciile grave prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., iar casarea ei se impune în mod necesar.

Referitor la susținerea intimatului-reclamant-pârât privind pretinsa invocare a autorității de lucru judecat și a incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a învederat că nu a invocat în recurs acest motiv de casare și nu a susținut încălcarea autorității de lucru judecat în sensul excepției procesuale res judicata.

Recurentul-pârât-reclamant a precizat că această critică privește exclusiv modul eronat în care instanța de apel a aplicat efectul pozitiv al lucrului judecat, folosindu-1 ca substitut pentru analiza fondului și pentru evaluarea probelor administrate în cauză, astfel că ea ce circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., vizând motivarea pe aspecte străine de natura cauzei și aplicarea greșită a normelor de drept material, iar nu existența unei excepții procesuale propriu-zise.

Totodată, a susținut că este eronată afirmația părții adverse potrivit căreia decizia civilă nr. 729 din data de 7 februarie 2023 a Curții de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale ar produce efect pozitiv al lucrului judecat în prezenta cauză.

Referitor la solicitarea intimatului-reclamant-pârât de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport cu o pretinsă culpă procesuală, cu caracterul justificat al onorariului avocațial și conformitatea acestuia cu ghidul orientativ al U.N.B.R., recurentul-pârât-reclamant a apreciat că o atare solicitare este prematură, nefondată și lipsită de suport juridic, întrucât ignoră atât caracterul accesoriu al cheltuielilor de judecată, cât și limitele aplicabilității ghidului U.N.B.R., precum și exigențele legale și jurisprudențiale privind necesitatea, proporționalitatea și justificarea onorariilor solicitate.

Față de prevederile art. 453 C. proc. civ., a arătat că, în ipoteza admiterii recursului, intimatul-reclamant-pârât devine partea căzută în pretenții, iar cererea acestuia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi primită; culpa procesuală nu se apreciază în abstract, ci exclusiv în raport cu soluția asupra căii de atac, astfel încât solicitarea intimatului-reclamant-pârât este, prin natura ei, prematură.

În ceea ce privește onorariul avocațial pretins, a apreciat că acesta nu poate fi calificat drept necesar, rezonabil sau proporțional în sensul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în cauză, activitatea desfășurată de avocatul intimatului-reclamant-pârât în recurs