ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 723/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu, sub nr. x/2017, la data de 12.06.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru afirmațiile făcute în declarația datată 28.08.2015 și depusă în dosarul nr. x/2015, aflat la acea dată pe rolul Judecătoriei Cornetu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1312/27.04.2018, Tribunalul Ilfov a admis, în parte, cererea privind pe reclamantul A. și pe pârâta B. și, pe cale de consecință, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2500 RON cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 1140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, taxă judiciară de timbru și taxă fotocopiere înscrisuri.

Prin decizia nr. 288 Ap din 1 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 1312/27.04.2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta B. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii sale de recurs, reclamantul A. a susținut că afirmațiile pârâtei sunt jignitoare, că prejudiciul imens creat este evident.

Instanța de apel a greșit, deoarece libertatea de exprimare nu poate fi exercitată oricum, dincolo de orice limită, fiind încălcate interesele reclamantului de ordin personal, reputație.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii sale de recurs, pârâta B. a susținut greșita aplicare a art. 1357 C. civ. și a art. 8 CEDO, în cauză neexistând fapta ilicită.

A susținut că instanța de apel ar fi trebuit să constate incidența în cauză a art. 75 alin. (2) C. civ., pentru că reclamanta a acționat cu bună-credință, fără a avea intenția să îl jignească pe reclamant.

Așadar, a arătat că lipsește și vinovăția pârâtei, fiind aplicat greșit art. 1357 C. civ.

Nu a fost probat prejudiciul și întinderea lui, instanța aplicând greșit art. 1349 alin. (2) C. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 5 decembrie 2020, completul de filtru a anulat recursul declarat de A. și a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului declarat de pârâtă la data de 12 martie 2020.

Pârâta B. a depus întâmpinare la recursul reclamantului, invocând nulitatea acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul reclamant a depus note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului său și respingerea recursului formulat de pârâtă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta B. este nefondat, pentru următoarele considerente.

Cum prin încheierea din 5 decembrie 2019, completul filtru a anulat recursul declarat de reclamantul A. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., urmează a fi analizat doar recursul declarat de pârâta B. prin prisma criticilor formulate ce vizează, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 și 1349 C. civ. și art. 8 CEDO, susținând că, în cauză, nu există faptă ilicită, că a acționat cu bună-credință, fără a avea intenția să îl jignească pe reclamant, neexistând astfel vinovăție, motiv pentru care se susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 75 alin. (2) C. civ.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat, de pârâtă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține, că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs, nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material, astfel încât, pentru considerentele ce urmează a fi expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Astfel, este de reținut că, prin art. 253 C. civ., se stabilesc mijloacele de apărare în cazul încălcării unor drepturi, stabilindu-se cadrul general al protecției drepturilor persoanei, precum și al răspunderii civile delictuale.

C. civ., prin normele sale, a asigurat un echilibru între exercitarea dreptului la informare și a celui la libera exprimare, în concordanță cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este real că, în mod constant, în practica CEDO (cauza Groppera RadioAg contra Elveției) s-a reținut că libertatea de exprimare trebuie protejată, indiferent ce mediu privește, în sensul că orice persoană are dreptul să-și formuleze o opinie cu privire la tot ce înseamnă mediul său socio-uman, însă dreptul la libera opinie de exprimare trebuie exercitat, ca orice alt drept, în limitele sale firești, fără a prejudicia drepturile și interesele legitime ale altor persoane.

Din perspectiva celor expuse, față de obiectul dedus judecății, ce vizează răspunderea civilă delictuală, în condițiile art. 1349 și 1357 C. civ., de starea de fapt conturată în cauza și necontestată, Înalta Curte reține că susținerile pârâtei sunt nefondate, în condițiile în care, prin declarația dată de pârâtă la 28 august 2015 în dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Cornetu, pârâta a făcut afirmații ce depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, neputând fi apreciate ca simple opinii personale, câtă vreme pârâta s-a exprimat în sensul că "reclamantul este bolnav psihic, …. un individ cu probleme psihice evidente" neexistând dovezi în sensul că reclamantul ar fi fost diagnosticat cu vreo afecțiune psihică.

Or, față de afirmațiile pârâtei, Înalta Curt reține că modalitatea de exprimare cu privire la persoana reclamantului exclude orice bună-credință fiind depășite și limitele libertății de exprimare, în condițiile în care, prin afirmațiile făcute, s-a adus atingere dreptului la imagine, situație în care în mod legal și corect a reținut instanța de apel, că în cauză sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale instituite prin art. 1357 C. civ., care prevede că "cel care cauzează altuia un prejudiciu print-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din susținerile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 288Ap din 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 288 Ap din 1 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 martie 2020.