ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 272/2026

Ședința publică din data de 12 februarie 2026

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 09.10.2024 sub nr. de dosar x/2024, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 13500 euro reprezentând diferența dintre prețul de vânzare și prețul pieței pentru imobilul achiziționat de la pârât și la plata unor daune interese.

În motivare reclamantul a susținut, în esență, că a fost nevoit să contracteze unele lucrări de finisaje pentru a putea locui în imobil, pârâtul l-a asigurat că va fi despăgubit imediat ce își revine financiar pentru toate costurile suportate în plus, lucrările de investiții s-au derulat pe parcursul mai multor ani, pârâtul eschivându-se de fiecare dată de la plata lucrărilor necesare efectuate la imobil.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara.

În drept, a invocat art. 1.672 și art. 1.707 și urm. C. civ., art. 451 și urm. C. proc. civ. și Legea nr. 10/1995.

1.2. Prin sentința civilă nr. 13.935 din 14 mai 2025, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârât, prin întâmpinare, și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

A mai subliniat că încă din data de 13.03.2024, anterior demarării prezentei proceduri judiciare, pârâtul avea domiciliul în Oradea, județul Bihor, adresa indicată de reclamant, din Timișoara, nemaifiind de actualitate, iar reclamantul nu a produs dovada că pârâtul locuiește faptic la adresa din Timișoara.

A conchis că în cauză e competentă Judecătoria Oradea, apreciind că nu prezintă relevanță locul situării imobilului, cât timp cererea de chemare în judecată nu vizează imobilul vândut reclamantului de pârât, ci respectiv pretenții pecuniare pentru anumite lucrări de reparații, supuse competenței de drept comun.

1.3. Învestită prin declinare, Judecătoria Oradea, prin sentința civilă nr. 5669/2025 din 15 decembrie 2025, a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Timișoara, a constatat conflictul negativ și a înaintat dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A reținut instanța incidența prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora este competentă și instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

A apreciat că, având în vedere că Judecătoria Timișoara este instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit pretinsa faptă ilicită și s-a produs prejudiciul iar reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, conform dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., competența de soluționare a cererii de chemare în judecată aparține Judecătoriei Timișoara.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra conflictului negativ de competență Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând conflictul de competență, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 133 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență teritorială, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Judecătoria Timișoara și Judecătoria Oradea.

Prin demersul său judiciar, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 13.500 euro, reprezentând diferența dintre prețul de vânzare și prețul pieței pentru imobilul achiziționat de la pârât și la plata unor daune interese, având în vedere că a fost nevoit să contracteze unele lucrări de finisaje pentru a putea locui în imobil, pârâtul l-a asigurat că va fi despăgubit imediat ce își revine financiar pentru toate costurile suportate în plus, lucrările de investiții s-au derulat pe parcursul mai multor ani, pârâtul eschivându-se de fiecare dată de la plata lucrărilor necesare efectuate la imobil.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1.672 și art. 1.707 și urm. C. civ. în materia răspunderii civile contractuale, invocând, în esență, neexecutarea contractului.

În materia competenței teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispozițiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.

În speță, invocarea de către reclamant a răspunderii civile contractuale, în conformitate cu dispozițiile art. 1672 și art. 1707 C. civ., determină incidența art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Conform acestor dispoziții, în materia răspunderii civile contractuale, în afară de instanța de domiciliu a pârâtului, este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract.

În aplicarea prevederilor mai sus evocate, competența teritorială de soluționare a cererilor ce izvorăsc din executarea unui contract este alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, aceste două instanțe fiind deopotrivă competente să judece pricina.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 116 din același cod "reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente."

Așadar, în toate cazurile de competență teritorială alternativă, reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cum din actele dosarului rezultă că locul executării contractului este Timișoara, locul situării imobilului, Judecătoria Timișoara este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în ipoteza de competență alternativă reglementată de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, se reține că reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune conferit de prevederile art. 116 C. proc. civ., introducând cererea de chemare în judecată la Judecătoria Timișoara și, prin alegerea astfel făcută, această instanță a devenit competentă teritorial să judece litigiul cu care a fost învestită.

Astfel, Judecătoria Timișoara nu mai putea să dispună, nici din oficiu și nici la solicitarea pârâtului, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței competente alternativ, respectiv cea de la domiciliul pârâtului.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reține că Judecătoria Timișoara este competentă să soluționeze cauza, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2026.