Decizia nr. 2325/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 637/2024 a Tribunalului Ialomița

Obiectul cererii Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomița, sub numărul x/2024, la data de 27 mai 2024, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu plasamentul minorului C. CNP x, fiul pârâților, la asistentul maternal profesionist, D. Prin cererea modificatoare depusă la data de 12 august 2024, reclamanta a solicitat înlocuirea măsurii de protecție specială, plasamentul în regim de urgență, cu plasamentul minorului C. la bunicii materni, E. și F.; stabilirea domiciliului la domiciliul acestora și delegarea exercițiului drepturilor și obligațiilor părintești către Directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă Prin sentința civilă nr. 637 din 13 august 2024, Tribunalul Ialomița a admis cererea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București în contradictoriu cu pârâții A., B., E. și F. și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ialomița și a dispus: (i) înlocuirea măsurii de plasament în regim de urgență stabilită în baza Dispoziției nr. 15 din 13 mai 2024 a Directorului General al D.G.A.S.P.C. Sector 6, pentru minorul C., cu măsura de protecție a plasamentului; (ii) plasamentul minorului la bunicii materni, E. și F.; (iii) pe toată durata plasamentului, domiciliul minorului la bunicii materni E. și F.; (iv) primirea alocației lunare de plasament, potrivit art. 128 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului de către bunicii materni, E. și F.; (v) exercitarea, respectiv, îndeplinirea drepturilor și obligațiilor părintești pentru minorul C. de către Directorul General al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj. Împotriva sentinței primei instanțe, la data de 28 august 2024, respectiv la data de 11 septembrie 2024, pârâții A. și B. au declarat apel, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 18 septembrie 2024.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie La data de 06 noiembrie 2024 pârâții F. și E. au depus cerere de intervenție accesorie prin care sprijină poziția procesuală a apelantei-pârâte B., invocând excepția de nelegalitate a Dispoziției de plasament nr. 15 din 13 mai 2024 emisă de intimata- reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București. Prin decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile formulate de apelanții-pârâți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 637F din 13 august 2024, pronunțată de Tribunalul Ialomița în dosarul nr. x/2024, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 București și cu intimații-intervenienți E. și F. și intimata-pârâtă Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Ialomița ca nefondate; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intimații-intervenienți E. și F. ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 677 din data de 18 iulie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs pârâta B., cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 6, art. 7, 13-14, art. 21-22, art. 41, art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 43, art. 45, art. 483-501, art. 488 alin. (1) pct. 2 și 5, art. 500 din C. proc. civ., precum și ale art. 14-15, art. 260-261 și art. 263 alin. (2) din C. civ., art. 2 alin. (1)-(5), art. 35 alin. (1), art. 37, art. 70 alin. (3), art. 89 și art. 90 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, art. 22-24 din Constituția României coroborate cu prevederile art. 2, art. 5, art. 6, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 din Convenția Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs și casarea deciziei recurate, precum și rejudecarea cu reținere și schimbarea în tot a sentinței pronunțate prin admiterea apelului. Printr-o primă critică, recurenta susține că pronunțarea deciziei recurate s-a făcut de către alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea pe fond a procesului, precum și de un alt complet de judecată a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii. O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța care a pronunțat decizia recurată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, sens în care susține că instanța nu a admis încuviințarea probelor în vederea exercitării dreptului la apărare și solicită instanței să constate că sunt îndeplinite garanțiile necesare pentru creșterea și îngrijirea copilului său minor. Recurenta prezintă o serie de aspecte de fapt privind creșterea copilului său minor ori relative la efectuarea unor ședințe de consiliere psihologică și parentală și face trimitere la diferite înscrisuri, precum și la raportul de expertiză nr. x din 9 decembrie 2024. În același sens, recurenta precizează că depune o serie de înscrisuri care atestă că îndeplinește garanțiile necesare pentru creșterea copilului minor, făcând, de asemenea, trimitere la pagina 18 din decizia recurată, precum și la dispozițiile art. 260-261 din C. civ. În plus, recurenta face trimitere la pagina 21 din decizia recurată, precum și la dispozițiile art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 22 din Constituția României și citează prevederile art. 89 și art. 90 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În consecință, având în vedere motivele de fapt și de drept invocate, precum și garanțiile prezentate ca mijloacele de probă ce atestă capacitatea de a-și crește și îngriji copilul minor, recurenta solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, rejudecarea cu reținere și schimbarea în tot a sentinței pronunțate prin admiterea apelului în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice având ca obiect reintegrarea minorului. Recurenta depune o serie de înscrisuri. La data de 9 decembrie, F. și E. au depus cerere de intervenție accesorie în susținerea poziției procesuale a recurentei-pârâte. La aceeași dată, recurenta-pârâtă a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și 3 coroborate cu prevederile art. 412 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cerere de suspendare a judecății prezentei cauze .

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la data de 03 decembrie 2025, intimatul-pârât G. a solicitat suspendarea soluționării cauzei, iar, pe fond, a arătat că este de acord cu hotărârile anterioare pronunțate în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele: În raport de art. 483 din C. proc. civ., "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului (...).". Art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. prevede că sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs. Art. 457 din C. proc. civ., care consacră principiul legalității căii de atac, prevede la alin. (1) că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Astfel, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție prevăzând ca mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii. În prezenta cauză, calea de atac are ca obiect decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, decizia recurată fiind pronunțată într-o cauză având ca obiect cererea privind înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu plasamentul. Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 62 alin. (1) lit. b) și art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care reglementează, în esență, plasamentul și plasamentul în regim de urgență. De altfel, dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului au fost invocate și de către recurentă în cuprinsul memoriului de recurs depus. De asemenea, Capitolul X din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reglementează o serie de reguli speciale de procedură în privința cauzelor prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecție specială. Ca atare, prezenta cauză reprezintă o procedură privind stabilirea unor măsuri de protecție specială, fiind reglementată în mod expres de dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului și guvernată de regulile speciale de procedură prevăzute de acest act normativ. În acest sens, art. 136 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede că "Hotărârea instanței de fond este executorie și definitivă", iar art. 137 stabilește că "Termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării". În fine, art. 138 din același act normativ prevede că dispozițiile legii referitoare la procedura de soluționare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecție specială se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ. Înalta Curte are în vedere că, la data de 01 septembrie 2012, a intrat în vigoare Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., scopul Legii nr. 76/2012 fiind, printre altele, punerea de acord a legislației procesual civile existente cu prevederile C. proc. civ. În acest sens, art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. stabilește că "Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară". De asemenea, art. 7 alin. (2) din același act normativ prevăd că "Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară". În raport de dispozițiile art. 136 alin. (1) și art. 137 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului anterior citate, coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. rezultă că hotărârea instanței de fond pronunțată în cadrul procedurilor privind stabilirea unor măsuri de protecție specială va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. În consecință, în condițiile în care textul legal prevede că hotărârea primei instanțe va fi supusă numai apelului, rezultă că hotărârea pronunțată în apel în cadrul procedurilor privind stabilirea unor măsuri de protecție specială este definitivă, mențiunea regăsindu-se, de altfel, și în dispozitivul deciziei recurate. Ca atare, în prezenta cauză, Tribunalul Ialomița a soluționat cererea de chemare în judecată prin sentința civilă nr. 637 din 13 august 2024, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 677 din 18 iulie 2025 (decizia recurată) a soluționat apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 637 din 13 august 2024 pronunțată de Tribunalul Ialomița. Astfel, recurenta a utilizat și beneficiat de toate căile de atac prevăzute de lege în raport de obiectul cererii de chemare în judecată. Prin urmare, cum hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată într-o cauză în care este expres prevăzut faptul că împotriva soluției se poate formula numai apel, decizia recurată nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului, pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. Susținerea recurentei conform căreia recursul este admisibil pentru că a fost formulat nu reprezintă un argument în sensul admisibilității căii de atac și nu poate fi primită. În concret, faptul că o cerere este formulată nu transformă demersul părții dintr-o cale de atac inadmisibilă într-o cale de atac admisibilă. O interpretare contrară ar goli de conținut dispozițiile legale anterior indicate, în condițiile în care, recurenta a supus căii extraordinare de atac a recursului o decizie prin care a fost soluționată o hotărâre care poate fi atacată doar cu apel. De altfel, nici invocarea art. 7 din C. proc. civ. drept temei al prezentei căi de atac nu poate fi primită în sensul propus de recurentă. Mai precis, dispozițiile art. 7 din C. proc. civ. prevăd, pe de o parte, că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii, iar, pe de altă parte, că judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părților din proces. Or, faptul că, în aprecierea recurentei, o hotărâre judecătorească ar fi nelegală, nu transformă caracterul definitiv al hotărârii și nici nu oferă o nouă cale de atac recurentei. Din contră, întocmai în temeiul art. 7 din C. proc. civ., ce impune ca procesul civil să se desfășoare în conformitate cu prevederile legale, precum și pentru a da eficiență acestor dispoziții legale, instanța este obligată să examineze calea de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală civilă. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată cu recurs nu este supusă, prin lege, controlului de legalitate în această cale de atac, Înalta Curte urmează a respinge, ca inadmisibil, recursul declarat.