ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2307/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 21.10.2020 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., restituirea împrumutului acordat acestuia la 12.01.2017 și acordarea dobânzii legale calculată de la data scadenței (12.01.2018) și până la achitarea efectivă a sumei împrumutate în valoare de 50.000 euro (echivalentul a 224.745 RON). Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. La termenul de judecată din 29.04.2021(după depunerea întâmpinării de către pârât) reclamantul a depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii inițiale prin care a arătat că, întrucât între părți nu există un contract de împrumut cu clauze clare de restituire și termen, existând doar un anumit înscris care poate fi considerat ca "început de dovadă scrisă", solicită instanței a constata că între părți s-a încheiat un contract de împrumut și să stabilească termenul de restituire. A invocat dispozițiile art. 35 C. proc. civ. La aceeași dată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, având în vedere că reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizarea dreptului. În ceea ce privește excepțiile invocate prin întâmpinare, la 30.09.2021, instanța le-a respins ca rămase fără obiect, fiind invocate în raport de acțiunea principală care a fost ulterior modificată. La 06.12.2021, pârâtul a susținut că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost invocată cu privire la întreaga acțiune, inclusiv cu privire la cererea modificatoare. Pârâtul a invocat și invocă excepția inadmisibilității cererii de stabilire a termenului de restituire. Această excepție a fost respinsă de instanță la 23.03.2022.

Sentința pronunțată de Tribunalul Iași Prin sentința civilă nr. 1780/05.10.2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă acțiunea reclamantului. A respins cererea de stabilire a unui termen pentru restituire împrumut.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași Prin decizia civilă nr. 503/10.12.2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1780/05.10.2023 a Tribunalului Iași, secția I civilă. A respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor de ședință din 30.09.2021 și 23.03.2022 pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă. A admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 1780/05.10.2023 a Tribunalului Iași, secția I civilă, sentință pe care a schimbat-o în parte. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului și, în consecință, a respins ca prescris acest capăt de cerere. A păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii. A obligat apelantul-reclamant A. la plata, în favoarea intimatului-apelant B., a sumei de 4050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 503/10.12.2024 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs principal reclamantul A. și recurs incident pârâtul B.. Recurentul reclamant A. a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond Tribunalului Iași. Recurentul-reclamant a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii prin care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., într-o primă critică, recurentul a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu poate invoca decăderea pârâtului din dreptul de a invoca prescripția, întrucât nu ar fi invocat-o în condițiile art. 2550 alin. (1) raportat la art. 2513 C. civ.. Instanța de apel a omis că de la regula instituită de art. 2550 alin. (1) C. civ. există și excepția prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căreia organul de jurisdicție este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat în pune sau nu în discuție, cu excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber. Cu alte cuvinte, regula instituită la art. 2550 alin. (1) C. civ. potrivit căreia decăderea poate fi opusă în condițiile art. 2513 (adică în primă instanță și cel târziu până la primul termen la care părțile au fost legal citate) se aplică exclusiv atunci când privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber. Or, decăderea invocată de recurent nu privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber. Decăderea invocată vine pe fondul nerespectării de către pârât a obligației de a invoca prescripția prin întâmpinare sau, în lipsa invocării prin întâmpinare, cel târziu până la primul termen la care părțile au fost legal citate. Potrivit art. 204 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în situația în care reclamantul și-a modificat cererea în termen legal, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată la dosarul cauzei. Depunerea întâmpinării era obligatorie pentru pârâtul B., iar instanța ar fi trebuit să aplice din oficiu decăderea pârâtului din dreptul propunerii probelor și ridicării excepțiilor de ordine privată. Contrar opiniei instanței de apel, chiar dacă recurentul nu a invocat decăderea pârâtului din dreptul invocării prescripției în condițiile art. 2513 C. civ., instanța ar fi trebuit să aplice decăderea pârâtului ca urmare a neexercitării obligației procesuale de a formula întâmpinare, iar odată cu aceasta ar fi intervenit și decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția. Nerespectarea obligației de a depune întâmpinare în termenul de decădere de 10 zile stipulat prin art. 204 C. proc. civ. a blocat posibilitatea pârâtului B. de a ridica excepția până la primul termen la care părțile sunt legal citate. Art. 2513 C. civ. este clar atunci când arată că în lipsa invocării prin întâmpinare, prescripția poate fi ridicată până la primul termen la care părțile au fost legal citate, ceea ce implică ca a priori obligația procesuală a depunerii întâmpinării să fi fost complinită. O interpretare diferită a art. 2513 C. civ., care ar permite pârâtului să ridice excepția prescripției până la primul termen la care părțile sunt legal citate chiar și în ipoteza în care nu a depus întâmpinare ar provoca o contradicție ireconciliabilă între textul art. 2513 și cel al art. 204 C. proc. civ., care impune decăderea din dreptul de a invoca excepțiile de ordine privată, deci inclusiv cea a prescripției dreptului material la acțiune. În acest context, hotărârea recurată a fost dată cu nerespectarea cerințelor art. 204 C. proc. civ., art. 2550 alin. (2) C. civ., motiv pentru care intervine nulitatea acesteia. Printr-o a doua critică subsumată aceluiași motiv de recurs, recurentul a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că excepția de inadmisibilitate ridicată din oficiu și soluționată favorabil de către instanța de fond este întemeiată. Ca urmare a cererii modificatoare, cererea de chemare în judecată nu a fost transformată dintr-o acțiune în realizare într-o acțiune în constatare, ci și-a păstrat natura juridică a acțiunii în realizare. Chiar dacă recurentul a indicat în cererea modificatoare ca temei de drept și dispozițiile procedurale referitoare la acțiunea în constatare a dreptului, în ce privește calificarea acțiunii, instanța de fond nu ar fi trebuit să ignore rolul activ de care judecătorul trebuie să dea dovadă în aflarea adevărului, legea procedurală dând posibilitatea instanței de a da sau de a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă calificare. În cauză nu există două capete de cerere, din care primul să aibă ca obiect constatarea existenței sau inexistenței vreunui drept. Prin cererea modificatoare s-a solicitat să stabilească faptul că între părți, împrumutător și împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut, și apoi stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului. Un argument în plus, completul de judecată inițial învestit cu soluționarea cererii de chemare în judecată a apreciat în sensul celor arătate mai sus (a se vedea încheierea din 24.02.2022, respectiv din 23.03.2022 pronunțate de Tribunalul Iași) și a analizat excepțiile invocate prin raportare la un unic capăt de cerere, anume stabilire termen restituire împrumut. Exprimarea utilizată se subsumează finalității urmărite prin cererea dedusă judecății, anume stabilirea unui termen de scadență a împrumutului acordat pârâtului-intimat. Și în acest caz, devin aplicabile art. 174 C. proc. civ. referitoare la nulitatea actului de procedură săvârșit cu nerespectarea cerințelor de fond și formă. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normei de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune. Excepția prescripției a fost admisă în mod nelegal întrucât aceasta a fost ridicată tardiv de către pârât. Cererea modificatoare prin care recurentul a solicitat stabilirea termenului de restituire împrumut a intervenit la termenul de judecată din 29.04.2021. La termenul de judecată următor, din 16.09.2021, pârâtul informează instanța că a luat cunoștință de precizările formulate de reclamant și nu solicită acordarea unui termen. Pârâtul nu a formulat întâmpinare la cererea modificatoare și nu a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiunea în stabilirea termenului de restituire împrumut. Abia la termenul de judecată din 09.12.2021, pârâtul formulează precizări și invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de stabilire a termen de restituire împrumut. Excepția nu a fost invocată în termen legal, adică prin întâmpinare, astfel încât a intervenit decăderea prevăzută de art. 204 C. proc. civ. pe care instanța, din oficiu, avea obligația de a o constata. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 2550 și, respectiv ale art. 2513 C. civ., consecința fiind aceea că excepția prescripției a fost admisă în mod greșit și, astfel, apelul incident respins în integralitate. Totodată, respingerea excepției prescripției ar fi provocat judecarea în fond a acțiunii recurentului în stabilirea termenului de restituire împrumut. Recurentul-pârât B. a solicitat respingerea recursului principal, admiterea recursului incident, desființarea în parte a deciziei atacate, iar în rejudecare, admiterea apelului incident, cu consecința desființării încheierii Tribunalului Iași din 30.09.2021, respectiv admiterea excepției admisibilității capătului 2 de cerere. Recurentul-pârât a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privind nelegalitatea hotărârii prin care instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că în fața instanței de fond a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește capătul 2 de cerere (stabilirea unui termen de restituire a împrumutului), întrucât conform art. 2162 alin. (3) C. civ. "Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluționează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președintială", devenind astfel inadmisibilă alegerea oricărei alte proceduri pentru valorificarea acestui drept. Deși recurentul a atacat cu apel soluția de respingere a excepției dată de Tribunalul Iași prin încheierea din 23.03.2022, instanța de apel a respins apelul, apreciind că nu există norme care să interzică creditorului obligației de restituire să urmeze, la alegere, și calea dreptului comun dincolo de calea prevăzută în mod expres de lege. Recurentul-pârât apreciază că această soluție este dată cu încălcarea normelor de procedură, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât dispozițiile art. 2162 alin. (3) C. civ., (în fapt, norme de procedură), prevăd în mod expres calea ce poate fi urmată în vederea fructificării dreptului de a obține stabilirea unui termen de restituire, orice altă cale devenind astfel inadmisibilă, iar dezlegarea dată de instanța de apel adaugă la lege, stabilind și alte căi de valorificare a unui drept, dincolo de cel expres prevăzut de lege. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că soluția de respingere a excepției inadmisibilității și a excepției prescripției dreptului material la acțiune astfel cum a fost menținută de către instanța de apel este dată cu aplicarea greșită a legii. Recurentul-pârât învederează că întrucât a invocat prin întâmpinare excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acțiunea în realizare, excepție ce a fost menținută în momentul în care s-a luat act de modificarea cererii, iar suplimentar s-a invocat și excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, este evident că excepția viza și capătul 2 de cerere modificată (stabilirea unui termen de restituire a împrumutului). De altfel, instanța de fond a admis acest argument (explicat prin precizările formulate la data de 06.12.2021), sens în care s-a declarat investită cu soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, pe care a unit-o cu fondul. În acest context este evident că excepțiile nu puteau să se refere la acțiunea inițială, atâta vreme cât excepția inadmisibilității fusese invocată pentru capătul de cerere privind acțiunea în realizare, capăt de cerere ce fusese introdus abia prin modificarea acțiunii. Deși, teoretic, desființarea încheierii nu ar produce niciun efect față de recurentul-pârât (având în vedere că excepția inadmisibilității a fost admisă prin sentința tribunalului, iar excepția prescripției a fost admisă prin decizia curții de apel), totuși, raportat și la primul motiv de recurs al recurentului, instanța trebuie să stabilească momentul la care a fost invocată excepția prescripției dreptului la acțiune. Or, indiferent de premisa de la care a plecat instanța de fond la momentul când a pronunțat încheierea din 30.09.2021, excepția prescripției a fost invocată în termen legal și viza capătul de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la 11.04.2025, recurentul-pârât B. a invocat excepția lipsei de interes a recursului reclamantului, raportat la faptul că prin apelul formulat, recurentul-reclamant a criticat admiterea excepției inadmisibilității din două puncte de vedere diferite, însă nu a înțeles să atace sentința Tribunalului Iași și sub aspectul respingerii pe fond a cererii privind stabilirea unui termen de restituire. De altfel, nici prin prezentul recurs nu a fost atacată soluția instanței de fond privind respingerea acestui capăt de cerere. În atare condiții, respingerea pe fond a capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului a intrat sub puterea lucrului judecat, sens în care eventuala admitere a prezentului demers, cu consecința anulării deciziei din apel privind excepția prescripției acțiunii, nu poate aduce niciun beneficiu recurentului, demersul fiind astfel unul fără folos, și, deci, nejustificat de un interes legitim. În subsidiar a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat. Cu referire la primul motiv de recurs, recurentul-pârât arată că, așa cum în mod corect a constatat instanța de apel, recurentul-reclamant nu a invocat în termenul prevăzut de lege decăderea recurentului-pârât din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune. Recurentul-reclamant nu a atacat cu apel încheierea Tribunalului Iași din 23.03.2022 prin care instanța a unit cu fondul excepția prescripției dreptului material la acțiune, încheiere prin care s-a stabilit practic că instanța de fond a fost investită în mod legal cu soluționarea excepției. Prin urmare, întrucât recurentul nu a invocat tardivitatea invocării excepției prescripției în fața instanței de fond și nici nu a atacat cu apel încheierea din 23.03.2022 prin care instanța a unit excepția cu fondul, acesta nu mai era îndreptățit să ridice această excepție în apel. Chiar dacă recurentul ar fi atacat cu apel încheierea tribunalului din 23.03.2022 sau ar fi considerat a fi în termen să invoce decăderea pârâtului din dreptul de a invoca excepția prescripției, tot nu ar fi fost un motiv de recurs întemeiat, întrucât eventuala admitere a acestuia nu-i produce niciun folos recurentului. Astfel, chiar dacă nu s-ar fi constatat de instanța de apel prescripția capătului de cerere privind stabilirea unui termen de restituire, soluția instanței de fond privind respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat rămâne sub putere de lucru judecat, întrucât recurentul nu a atacat cu apel și soluționarea acestui capăt de cerere. Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât arată că acțiunea formulată, astfel cum a fost modificată, avea două capete de cerere, unul în constatare (art. 35 C. proc. civ.) și unul în realizare (art. 2162 C. civ.). Formularea unei acțiuni în constatare a fost gândită strategic de recurentul-reclamant, care a urmărit să scape de consecințele invocării de către pârât a excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că acțiunea în constatare este impresciptibilă. Însă chiar și in ipoteza prezentată de recurentul-reclamant, în care există un singur capăt de cerere, excepția admisă de instanța de fond nu avea legătură cu capătul de cerere privind stabilirea unui termen de restituire a împrumutului, susținut a fi unic, astfel încât nu prezintă niciun interes/folos pentru recurentul-reclamant admiterea acestui motiv de recurs. Fie ne aflăm în ipoteza în care capătul de cerere constând într-o acțiune în constatare există și atunci a fost declarat în mod corect inadmisibil de instanță, fie ne aflăm în ipoteza (susținută de recurentul-reclamant) în care acest capăt de cerere nu există și atunci declararea sa ca inadmisibilă nu produce niciun fel de efect în patrimoniul acestuia. Prin întâmpinarea formulată în termenul legal și comunicată, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a primului motiv de recurs din recursul incident, iar în subsidiar, ca lipsit de interes. A solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a celui de-al doilea motiv de recurs. În acest sens, invocă excepția de inadmisibilitate a primului motiv de recurs și învederează că argumentele de nelegalitate din recursul incident vizează încheierea de ședință a Tribunalului Iași din 30.09.2021, iar nu decizia instanței de apel, situație ce încalcă dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ. De asemenea, invocă excepția lipsei de interes în formularea recursului incident, întrucât prin decizia recurată a fost admis apelul incident al pârâtului, respectiv admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere (vizând stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului). Mai arată recurentul că al doilea motiv de recurs, vizând dezlegarea dată de instanța de apel capătului de cerere privind stabilirea termenului de restituire, în sensul că aceasta încalcă normele de procedură, reprezintă o cerere ar putea fi formulată doar pe calea ordonanței presedințiale, astfel încât este, în mod vădit, neîntemeiată. Recurentul-pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinarea recurentului-reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul formulat de către recurentul reclamant este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea de recurs, recurentul reclamant A. a înțeles să invoce atât aspecte de ordin procesual, relativ la modul de aplicare a prevederilor art. 204 C. proc. civ., dar și reținerea unui fine de neprimire parțială a acțiunii, chestiuni subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât și aspecte de drept substanțial, privitoare la modul de soluționare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune și aplicarea eronată a prevederilor art. 2550 și art. 2513 C. civ., încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Este adevărat că argumentele recurentului privitoare la modul de aplicare a prevederilor art. 204 C. proc. civ. sunt în strânsă legătură cu decăderea pârâtului din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune și aplicarea eronată a prevederilor art. 2550 și art. 2513 C. civ., necesitând o analiză unitară, însă caracterul fondat al recursului este dat de criticile privitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, chestiune ce se impune a fi analizată cu prioritate, întrucât maniera eronată de soluționare a acesteia impune o reevaluare a întregului cadru procedural de către instanța fondului. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamant. Prezenta cerere de chemare în judecată vizează obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 50.000 euro, acordată, cu titlu de împrumut, de către reclamantul A., precum și la plata dobânzii legale, calculată de la data scadenței 12.08.2018 și până la achitarea efectivă a debitului. S-a afirmat de către reclamant că această sumă a fost predată prin transfer bancar la data de 12.01.2017, motivându-se "împrumut sub un an B.", astfel ca pârâtul avea obligația restituirii sumei cel mai târziu la data de 12.01.2018. În drept au fost invocate prevederile art. 2158 și următoarele din C. civ. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a negat existența contractului de împrumut și obligația de restituire a sumei pretinse, afirmând că voința unilaterală a reclamantului de inserare a detaliilor plății la momentul efectuării transferului bancar nu echivalează cu o clauză contractuală, aceasta chestiune fiind supusă prevederilor art. 2162 C. civ.. Totodată a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. La termenul de judecată, recurentul reclamant a înțeles să "își modifice cererea inițială în sensul de a se constata și existența unui contract de împrumut între cele două părți", fiind invocate prevederile art. 35, art. 204 alin. (1) și art. 309 alin. (4) C. proc. civ. Față de această manifestare de voință, pârâtul a înțeles să invoce excepția inadmisibilității capătului de cerere nou, justificat de împrejurarea că partea are la îndemână acțiunea în realizarea dreptului. În acest cadru procesual, prima instanță a respins excepția inadmisibilității și excepția prescripției dreptului material la acțiunea în pretenții - restituire împrumut ca rămase fără obiect (prin încheierea de ședință din 30 septembrie 2021), a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect stabilire termen de restituire împrumut ca nefondată (prin încheierea de ședință din 23 martie 2022). Totodată a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în constatarea contractului de împrumut, iar pe cale subsecventă cererea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului. Prin criticile formulate în cererea de apel, recurentul reclamant a învederat că eronat a fost admisă excepția inadmisibilității, din modul de redactare a pretențiilor rezultând fără dubiu că se urmărește stabilirea raporturilor dintre părți, astfel că instanța ar fi trebuit să manifeste rol activ în ce privește calificarea acțiunii, chiar dacă părțile i-au dat o altă denumire. S-a mai argumentat faptul că acțiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu poate fi disociată de dreptul de creanță propriu-zis, astfel că își păstrează caracterul de acțiune în realizare. Prin apelul incident, intimatul B. a criticat modul de soluționare a excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect stabilire judiciară termen de restituire împrumut. Instanța de apel a respins apelul declarat de reclamantul A., a respins apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva încheierilor de ședință din datele de 30.09.2021 și 23.03.2022, a admis apelul incident declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere având ca obiect stabilirea unui termen pentru restituirea împrumutului și în consecință a respins ca prescris acest capăt de cerere. Totodată a menținut restul dispozițiilor. Pentru a soluționa criticile formulate de către ambele părți litigante, instanța de apel a pornit în expunerea raționamentului judiciar de la premisa că obiectul "restituire împrumut" din cadrul acțiunii inițiale a fost modificat, conform art. 204 C. proc. civ., în două capete de cerere distincte: i) o acțiune în constatarea încheierii contractului de împrumut, corect a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât partea are la îndemână acțiunea în realizare și ii) o acțiune în realizare, respectiv stabilirea, pe cale judiciară, a termenului de restituire a împrumutului, care nu se impunea a fi respinsă pe fond, ci reținută excepția prescripției dreptului material la acțiune în conformitate cu prevederile art. 2163 coroborat cu art. 1415 C. civ. O atare manieră de calificare a acțiunii a fost criticată de către recurentul reclamant, care a afirmat că prin modificarea acțiunii, cererea de chemare în judecată nu a fost transformată dintr-o acțiune în realizare într-o acțiune în constatare, ci și-a păstrat natura juridică a acțiunii în realizare, astfel că nu se poate reține un fine de neprimire. Recurentul aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil și care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Din perspectiva textului de lege enunțat, Înalta Curte subliniază că regula aplicabilă în procesul civil este dată de faptul că părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți. Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea înseși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție. De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2)-(4) C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a concluzionat că acțiunea în constatarea contractului de împrumut a fost corect respinsă ca inadmisibilă, însă acțiunea în stabilirea judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu este nefondată, ci prescrisă. O atare soluție este fundamental eronată, întrucât ignoră cadrul procesual trasat de către reclamant, conform principiului disponibilității. Obiectul cererii de chemare în judecată "inițiale" îl reprezintă restituirea de către pârâtul B. a sumei de 50.000 euro, acordată, cu titlu de împrumut, de către reclamantul A., precum și la plata dobânzii legale. Temei de drept al încălcării dreptului de creanță, pentru a cărui lezare reclamantul a formulat pretenția de față, îl reprezintă dispozițiile art. 2158 și următoarele din C. civ. Din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că această sumă a fost predată prin transfer bancar la data de 12.01.2017, motivându-se "împrumut sub un an B.", astfel ca pârâtul avea obligația restituirii sumei cel mai târziu la data de 12.01.2018. Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă fără putință de tăgadă că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului și obligarea acestuia de a restitui suma împrumutată la data de 12.01.2017. Împrejurarea că la termenul de judecată din data de 29 aprilie 2021 reclamantul a înțeles să "modifice" cererea inițială, să invoce prevederile art. 35 C. proc. civ., solicitând și constatarea existenței contractului de împrumut nu schimbă finalitatea urmărită prin prezentul demers judiciar, respectiv constrângerea debitorului la executarea în natură a obligației, după cum nu conduce la modificarea calificării acțiunii, respectiv dintr-o acțiune în realizare într-o acțiune în constatare, cum eronat s-a procedat. Este evident că pretenția formulată de către partea reclamantă și explicitată prin motivele factuale are ca premisă și impune în sarcina instanței stabilirea raportului juridic dintre părți, respectiv in/existența contractului de împrumut, astfel că nu era necesară formularea de către parte a unei asemenea pretenții, iar dacă totuși a fost efectuată nu obliga instanța de judecată la reținerea și soluționarea unui astfel de capăt de cerere, prioritar fiind scopul urmărit de reclamant prin acțiunea formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei pretins împrumutate. Mai mult, prin cererea de apel, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ., reclamantul a reiterat natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând că acțiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului nu poate fi disociată de dreptul de creanță propriu-zis, că instanța de judecată a fost învestită cu o acțiune în realizare și nu o acțiune în constatare, astfel că aceasta era obligată la calificarea juridică corectă a acțiunii. Concluzionând în sensul că cererea de chemare în judecată ar fi întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., respectiv o acțiune în constatarea existenței contractului de împrumut, confirmând caracterul inadmisibil al acesteia, întrucât partea avea la îndemână acțiunea în realizare, deși o astfel de acțiune fusese dedusă judecății, fără ca partea să renunțe chiar implicit la un astfel de demers prin cererea modificatoare, instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamantului, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Din această perspectivă sunt neîntemeiate susținerile recurentului pârât privitoare la excepția lipsei de interes în formularea căii de atac de către reclamant. Stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire a împrumutului a fost respinsă de prima instanță, în mod subsecvent, urmare a respingerii, ca inadmisibilă, a acțiunii în constatarea existenței contractului de împrumut. Or, poziția exprimată de reclamant în cuprinsul cererii de apel vizează soluția dată acțiunii, în ansamblul ei, astfel că interesul în exercitarea căii de atac a recursului este dat tocmai de invalidarea excepției inadmisibilității și analizarea cauzei pe fond sub aspectul stabilirii obligației de restituire a împrumutului și a termenului în care trebuie executată. Caracterul nelegal al hotărârii derivă și din maniera disociată de analiză a capetelor de cerere privitoare la existența împrumutului și stabilirea judiciară a termenului de restituire. Aceasta întrucât, întemeindu-se pe excepția inadmisibilității acțiunii în constatarea existenței contractului de împrumut, determinată de caracterul subsidiar al acesteia, astfel cum e reglementată de art. 35 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu a stabilit natura raportului juridic dintre părți pe baza elementelor factuale deduse judecății, precum și a probelor administrate. Însă, pornind de la premisa neanalizată că a existat un contract de împrumut încheiat între părți la data de 12.01.2017, a socotit, în mod nelegal, că acțiunea privind stabilirea judiciară a termenului de împrumut se impune a fi analizată, distinct, pe fond și respinsă ca prescrisă, ignorând calificarea juridică corectă a acțiunii, care impunea, în prealabil, analizarea condițiilor legale prevăzute de art. 2158 C. civ., temei de drept invocat de partea reclamantă. Astfel, deși nu a verificat dacă se susțin ca veridice afirmațiile reclamantului, prin care a invocat încheierea contractului de împrumut între părțile litigante, scopul împrumutului, circumstanțele factuale în care a operat transferul sumei, valoarea probatorie a mențiunilor unilaterale ale reclamantului inserate detaliilor plății la momentul efectuării transferului bancar, existența obligației de restituire în sarcina pârâtului și data la care ar fi trebuit să fie executată, instanța de apel a prezumat un atare raport juridic, concluzionând că acțiunea în stabilirea pe cale judiciară a termenului de restituire este prescrisă. Acest raționament juridic ignoră normele de drept procesual care impun calificarea juridică corectă a acțiunii, respectându-se în acest fel atât principiul disponibilității cât și cel al rolului activ, căci cererea pentru fixarea termenului de restituire presupune ca premisă esențială existența certă a unui contract de împrumut. Cum o atare operațiune imperios necesară nu putea fi realizată decât în raport cu datele particulare ale speței, ținându-se cont de modul în care părțile au convenit încheierea și executarea raportului juridic, prin analiza elementelor factuale rezultate în urma administrării probatoriului, validând sau înlăturând, motivat, argumentele și apărările formulate, operațiune neefectuată în cauză, urmare a confirmării, eronate, a soluției inadmisibilității acțiunii, Înalta Curte se află în imposibilitate de efectuare a controlului judiciar prin prisma criticilor formulate de reclamant și pârât cu privire la modul de invocare și soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în realizare. Cât privește criticile recurentului pârât cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect stabilire judiciară termen de restituire împrumut, justificat de faptul că normele prevăzute de art. 2162 alin. (3) impun reclamantului formularea demersului pe calea ordonanței președințiale și nu a dreptului comun, Înalta Curte le reține neîntemeiate. C. civ. are în vedere procedura pentru fixarea termenului de restituire a împrumutului, statuând că soluționarea cererii se va face potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială, fără a fi instituită și obligativitatea introducerii cererii pe această cale. De altfel, o atare limitare excesivă în detrimentul reclamantului nu ar fi justificată, în contextul în care incidența art. 2162 C. civ. implică existența certă a contractului de împrumut, în discuție neputând fi însuși raportul obligațional, astfel că nici elementele de circumstanțiere prevăzute de alin. (1) - scopul împrumutului, natura obligației și a bunurilor împrumutate, situația părților și orice altă împrejurare relevantă - neputând fi lămurite în cadrul unei proceduri ce reclamă caracter urgent, vremelnic și fără să prejudece fondul. Argumente în sensul respingerii excepției inadmisibilității afirmate de către recurentul pârât sunt și prevederile art. 1001 C. proc. civ., prin care reclamantul poate opta ca cererea de ordonanță președințială să fie transformată într-o cerere de drept comun sau dispozițiile art. 1002 alin. (2) C. proc. civ., în sensul în care respingerea cererii de stabilire termen restituire împrumut pe calea ordonanței președințiale nu împiedică partea interesată să introducă cerere potrivit dreptului comun, o atare soluție neavând autoritate de lucru judecat. Pentru aceste considerente, criticile recurentului pârât privitoare la modul de soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect stabilire termen de restituire împrumut sunt nefondate. Fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., chestiune care atrage reluarea judecății și reanalizarea tuturor aspectelor care privesc calificare juridică corectă a acțiunii, stabilirea raportului juridic, a drepturilor și obligațiilor corelative ale părților, verificându-se atât argumentele formulate de către reclamant, cât și apărările pârâtului, inclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiunea în realizare (critici deduse judecății prin cererea de apel incident), Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. va admite atât recursul principal cât și recursul incident, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.