ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2256/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 5 septembrie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâților C. și D. la plata sumei de 54.760 euro, precum și încuviințarea dreptului de retenție asupra imobilului, până la plata integrală a despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 1032 din 15 februarie 2019, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2116 din 9 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanții.

Prin decizia civilă nr. 398A din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, au declarat recurs reclamanții, susținând că instanța de apel a încălcat legea, sens în care au învederat următoarele aspecte:

Prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat despăgubiri pentru lucrările de construire/amenajare realizate pe terenul pârâților. Din probatoriul administrat reiese că patrimoniul reclamanților a fost diminuat cu contravaloarea acestor amenajări/lucrări de construire. Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că instituția îmbogățirii fără just temei nu era reglementată în vechiul C. civ.. Dimpotrivă, îmbogățirea fără just temei era aplicabilă și în perioada când a fost în vigoare vechiul C. civ., situația generată de restituirea contravalorii unor bunuri/lucrări către cel îndreptățit a le pretinde fiind una juridică, echitabilă și legală. Efectele juridice, dar și în realitatea socială a unor astfel de susțineri ar consta în neplata unor lucrători pentru activitățile efectuate, sub "umbrela" lipsei unui titlu de proprietate, efecte ce nu sunt corecte din punct de vedere juridic, dar nici morale. Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 din C. proc. civ., creează efecte juridice în soluționarea unei cauze, prin aflarea adevărului, nefiind restricționat la litera legii.

Prin raportul întocmit la 10 octombrie 2025, s-a reținut că decizia recurată este susceptibilă a fi atacată cu recurs, că recursul este legal timbrat și declarat în termen, iar completul de filtru urmează a aprecia asupra excepției nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., excepție reținută de raportor.

Raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, care nu au depus puncte de vedere.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie, pe de o parte, să privească soluția atacată, iar, pe de altă parte, să se circumscrie motivelor prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât susținerile recurenților-reclamanți, pe de o parte, nu privesc argumentele reținute de instanța de apel, iar, pe de altă parte, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, din moment ce se învederează aspecte de fapt.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu s-a criticat dezlegarea primei instanțe cu privire la incidența dispozițiilor C. civ. de la 1864, prin raportare la data efectuării construcțiilor, că acest Cod nu reglementa expres îmbogățirea fără justă cauză, ca izvor de obligații civile, și că una din aplicațiile practice ale îmbogățirii fără justă cauză era reglementată la art. 494, potrivit căruia proprietarul unui teren, care dobândește prin accesiune o construcție, plantație sau lucrare realizată de altul pe acel teren, este obligat să îl despăgubească pe constructor, indiferent că acesta este de bună sau de rea-credință. Instanța de apel a constatat că prima instanță nu a analizat cauza din perspectiva dobândirii unui drept de proprietate de către reclamanți, ci a pretenției acestora de a fi despăgubiți pentru aportul adus la edificarea și amenajarea construcției, reținând că nu este întrunită condiția impusă de art. 494 din vechiul C. civ., pentru ca pârâții să poată fi obligați la despăgubire, întrucât aceștia nu au calitatea de proprietari ai terenului.

Recurenții-reclamanți nu au formulat critici care să privească raționamentul juridic al instanței de apel, ci au invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prezentând argumente teoretice cu privire la îmbogățirea fără justă cauză și invocând aspecte care privesc situația de fapt și modul în care ar fi trebuit interpretat probatoriul, pentru a se constata că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză. Or, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea normei de drept material aplicabile, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situația de fapt, prin raportare la modul de interpretare și coroborare a mijloacelor de probă.

Simpla expunere a unor texte de lege, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greșite a normelor legale, nu poate duce la concluzia că recursul este motivat în conformitate cu exigențele legale, astfel că devine aplicabilă sancțiunea nulității, prevăzută de dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 398 A din 8 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2025.