ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2220/2025

Ședința publică din data de 4 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 16 decembrie 2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de validare parțială nr. 5813 din 6 noiembrie 2019 și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, prin care să stabilească despăgubiri, pe lângă cele acordate prin hotărârea nr. 10/23.10.2009, și pentru terenul agricol în suprafață de 9,925, pentru terenul intravilan în suprafață de 2.750 mp și pentru locuința abandonată în Bulgaria.

Prin sentința civilă nr. 3021 din 29 octombrie 2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins contestația, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă (intermediară) nr. 694A din 11 mai 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza, spre rejudecare în fond.

Prin decizia civilă nr. 1319A din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rejudecând fondul, a admis contestația, a anulat decizia de validare parțială nr. 5813 din 6 noiembrie 2019 și a obligat pârâta să emită o nouă decizie, prin care să stabilească, pe lângă despăgubirile acordate prin hotărârea nr. 10 din 23 octombrie 2009, și despăgubiri pentru 9,925 ha teren agricol, în cuantum de 306.254 RON, pentru 2.750 mp teren intravilan, în cuantum de 8.486 RON, și pentru locuința abandonată în Bulgaria, în cuantum de 7.145 RON.

Împotriva acestei decizii civile, la 15 aprilie 2025, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând apelul, respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 715/1946 și art. 10 din Legea nr. 766/1941, precum și a prevederilor Legii nr. 1430/1940, reținând, în mod eronat, că autorul reclamantului, numitul B., nu a fost despăgubit prin compensare, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în cauză, nu s-a probat împrejurarea că autorul reclamantului a achitat prețul imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947, precum și că, în raport cu prevederile art. 1 din Decretul nr. 553/1953, este evident că imobilul respectiv nu a fost dobândit cu titlu oneros, ci în compensație, respectiv pentru bunurile abandonate în Bulgaria.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepția inadmisibilității recursului, în raport cu prevederile art. 8 din Legea nr. 164/2014, precum și excepția nulității, în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În ședința publică din 4 decembrie 2025, Înalta Curte a respins excepția inadmisibilității și a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului.

Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte o va admite și va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor critici de nelegalitate care trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate în cauză sau reevaluarea situației de fapt stabilite, în mod definitiv, de către instanța de apel.

Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel).

În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului.

În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigențe legale, întrucât recurenta-pârâtă, deși invocă, în mod formal, anumite norme de drept material (art. 3 din Legea nr. 715/1946, art. 10 din Legea nr. 766/1941, Legea nr. 1430/1940, art. 1 din Decretul nr. 553/1953), totuși, în realitate, nu formulează critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, din moment ce invocă doar aspecte care privesc situația de fapt, prin raportare la modul în care instanța de apel a coroborat și a apreciat mijloacele de probă administrate. Astfel, recurenta-pârâtă urmărește să demonstreze caracterul compensatoriu al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947, invocând lipsa dovezii achitării prețului, cu consecința faptului că intimatul-reclamant nu ar putea fi despăgubit decât cu diferența dintre bunurile abandonate de autorul său în Bulgaria, astfel cum sunt menționate în Situația de avere imobilă rurală, și bunurile primite în România.

Pe de o parte, aspectele legate de modul în care instanța de apel a interpretat clauzele contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947 nu reprezintă critici de nelegalitate, care să se circumscrie motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., întrucât motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care privea ipoteza în care instanța, interpretând, în mod greșit, actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, nu își găsește corespondent în actualul C. proc. civ.. În acest context, invocarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 715/1946, ale art. 10 din Legea nr. 766/1941, ale Legii nr. 1430/1940 este doar formală, întrucât, pentru a se putea verifica modul în care instanța de apel a aplicat aceste norme de drept material, se impune tocmai interpretarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947, ceea ce excede competenței legale a instanței de recurs.

Pe de altă parte, susținerile privitoare la modul de executare a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947 relevă tot aspecte de temeinicie, care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. În consecință, nici argumentele vizând prevederile art. 1 din Decretul nr. 553/1953 nu pot fi analizate, din moment ce sunt subsecvente analizării mijloacelor de probă administrate în legătură cu aspectul achitării prețului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1947, fiind în strânsă legătură cu acest element de fapt.

În celea de atac extraordinară a recursului, nu pot fi invocate orice fel de nemulțumiri, ci doar critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În mod special, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce a fost invocat de către recurenta-pârâtă, presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel. Acest caz de casare nu este incident atunci când se critică modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale sau situația de fapt.

Simpla expunere a unor texte de lege și prezentarea unor aspecte de fapt, fără a fi arătate argumentele de drept care să conducă la concluzia interpretării sau aplicării greșite a normelor legale, nu poate conduce la concluzia că recursul este motivat în conformitate cu exigențele legale, astfel că devine aplicabilă sancțiunea nulității, prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității, invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, și va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 1319A din 18 decembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2025.