ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1930/2024

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2022 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă sub nr. x/3/2022, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța: să anuleze Decizia de validare nr.6779/26.06.2022 emisă de pârâtă, prin care a fost validată Hotărârea nr.2871/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și a Legii nr.393/2006; să analizeze pe cale judiciară dosarul 2001/L290/2021 și să pronunțe o hotărâre prin care să acorde în condițiile Legii nr.164/2014 despăgubiri pentru bunurile abandonate în urma refugiului părinților reclamantului, C și D în Basarabia, com. Chircăiești, județul Tighina; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr.272 din 10 martie 2023, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea, a anulat Decizia de invalidare nr. 6779/26.09.2022, emisă de pârâtă, a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 10.776,25 euro, pentru imobilul situat în localitatea (...), județul Tighina ( raionul (..)), Republica Moldova, în temeiul Legii nr.290/2013 și al Legii nr.164/2014; a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 lei. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr.1126A din 03 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse apelurile formulate de apelantul-reclamant A și de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondate și s-a luat act că apelantul-reclamant și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată în apel pe cale separată. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr.1126A din 03 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantul A și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. I.4.1. Recursul formulat de recurentul-reclamant A Prin cererea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului prin care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul acordării de despăgubiri și pentru suprafața de 2 ha teren agricol. Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că cererea administrativă a fost formulată generic, ceea ce nu poate duce la învestirea valabilă a comisiei constituite în temeiul Legii nr.290/2003. De asemenea, a susținut că textul art. 5 din Legea nr.290/2003 nu prevede obligația petentului de a identifica cu exactitate bunurile pentru care sunt formulate pretențiile din notificarea administrativă. De altfel, nici autoritatea administrativă (Comisia de aplicare a Legii nr.290/2003 și ANRP) și nici instanța de judecată nu rețin nelegalitatea modului de sesizare a autorității administrative, acestea analizând notificarea pe fond. A mai susținut recurentul-reclamant că în speță este aplicabilă legislația specială, respectiv Legea nr.290/2003 și Legea nr.164/2014, iar nu dispozițiile art. 948 lit. c C. civ.. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc.civ. rap. la art. 497 C. proc.civ. În probațiune s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosar. I.4.2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat, prin cererea formulată, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și recalcularea cuantumului despăgubirilor acordate. În susținerea recursului, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc.civ. Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât a apreciat că situația cererii reclamantului corespunde ipotezei normative a acestui text de lege, întrucât în dovedire acesta a depus un act completat în privința descrierii construcției cu declarațiile date de cei doi martori. În acest sens, instanța de apel a apreciat că „A pretinde ca toate elementele necesare stabilirii despăgubirilor să fie probate cu acte ar însemna a lăsa fără aplicare teza finală a art. 4 alin. (1) din Legea nr.164/2014, care se referă la depunerea de declarații de martori în completare”. Or, din interpretarea textului de lege menționat, reiese că solicitanții au posibilitatea susținerii cererilor cu declarații de martori în completare, fiind obligatoriu însă ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorități. Așadar, declarațiile de martori pot veni în completare doar asupra unor informații rezultate din acte certificate de autorități. Față de cele arătate, recurenta-pârâtă a învederat că nu se poate face dovada suprafețelor unor construcții doar cu susținerile unor martori. A mai apreciat recurenta-pârâtă că nu se poate reține temeinicia depozițiilor de martor cu privire la suprafețele determinate ale construcțiilor, depoziții depuse la dosar, întrucât din cuprinsul acestora nu reiese modalitatea în care au constatat dimensiunea exactă a locuinței și a anexelor deținute de antecesorul reclamantului. În cazul de față, martorii declară exact același lucru, declarațiile acestora, deși autentificate, sunt de tip copy-paste. Așadar, este absolut neverosimil ca persoane diferite, prezente în fața aceluiași notar, lăsate să declare cu cuvintele lor ceea ce știu cu privire la aceeași chestiune, să producă declarații cu texte absolut identice ca formă și conținut, cu excepția cazului în care nu ar fi vorba de o declarație proprie a martorului, ci de un text fie dictat de altcineva pe loc, fie pus la dispoziție anterior și memorat de martor dinainte. Faptul că „declarațiile” nu aparțin martorilor, ci au fost însușite de aceștia, e confirmat și de aspectul că acestea coincid cu declarațiile autentificate date de reclamantul A. Se poate accepta faptul că două persoane, străine unei familii, își pot aminti, după 70 de ani, un eveniment cu un puternic impact emoțional (refugiul unor cunoștințe, respectiv data acestuia), dar nu se poate accepta că aceleași persoane, fără să fi fost proprietare ale bunurilor, cunoșteau (având 12 ani, respectiv 14 ani la data refugiului) și își amintesc suprafața unei construcții. Dacă s-ar accepta o asemenea ipoteză, s-ar accepta că, în lipsa oricărui document, s-ar putea acorda despăgubiri pentru orice suprafață indicată de martori, lucru care ar contraveni oricărei logici juridice. Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat să nu se țină cont de respectivele declarații ca dovadă a suprafețelor construcțiilor, bunuri cu privire la care recurenta nu contestă dreptul de proprietate. În consecință, în lipsa actelor din care să rezulte descrierea construcțiilor, nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile H.G. nr. 1120/2006. S-a mai susținut că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat prin procesul-verbal nr.784/29.09.1936, autorii au dobândit o casă și alte clădiri și dependințe, iar în lipsa unor documente din care să rezulte suprafața lor, acestea se determină în conformitate cu Anexa 1 privind exigențele minimale din Legea nr.114/1996 privind Legea locuinței. Astfel, pentru o casă în care locuiește o familie formată din 3 persoane suprafața utilă este de 66 mp. Așadar, valoarea despăgubirilor pentru locuința din zona rurală este: 66 mp x 20 euro/mp = 1320 euro. În ceea ce privește anexele gospodărești, recurenta-pârâtă a precizat că în actul de proprietate nu este menționat numărul, tipul și nici suprafețele acestora, astfel că, din acest motiv, acestea nu pot fi evaluate. În concluzie, valoarea despăgubirilor de care poate beneficia reclamantul pentru construcții este de 1320 euro, valoare la care se adaugă suma de 5230 euro, reprezentând valoarea terenului. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., Legea nr.290/2003 modificată și completată prin Legea nr.164/2014, H.G. nr. 1120/2006. I.

Apărările formulate în cauză I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă și menținerea deciziei atacate pe aspectul criticat de partea adversă ca fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat respingerea criticilor recurentei-pârâte privitoare la conținutul declarațiilor martorilor. Aceste declarații sunt formulate în condițiile legii, nu sunt contestate prin niciun mijloc legal, astfel că nu poate fi prezentat niciun motiv pentru înlăturarea acestora. I.5.2. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat, susținând că legislația în vigoare la momentul depunerii cererii de acordare a despăgubirilor prevedea în sarcina solicitantului obligația de a arăta bunurile pentru care se solicită despăgubiri. În acest sens, a indicat dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (2) din HG nr.1120/2006. A mai învederat că din coroborarea acestor texte de lege cu cel al art. 5 alin. (1) din Legea nr.290/2003 se poate trage concluzia că pentru a putea primi despăgubiri este necesară formularea unei cereri, autoritățile fiind limitate în analiza dosarului de conținutul cererii sub aspectul bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, neputând să extindă obiectul cererii dacă din dovezi rezultă mai multe bunuri decât în cerere. Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că a respectat limitele învestirii și nu a avut în vedere la momentul emiterii Deciziei suprafața de 2ha teren agricol pe care recurentul-reclamant a solicitat-o în anul 2012, ulterior formulării cererii inițiale. De asemenea, a învederat că în dovedirea acestei suprafețe de teren, recurentul-reclamant a depus doar declarații de martor, deși dispozițiile art. 4 din Legea nr.164/2014 dau posibilitate solicitanților să-și susțină cererile cu declarații de martor, însă doar în completarea unor acte certificate de autorități. I.

Răspunsul la întâmpinare I.6.1. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant A Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte și a solicitat respingerea susținerilor expuse de această parte în întâmpinare, susținând că reprezintă apărări generice de natură să antameze o analiză a dosarului pe fond, iar nu o analiză a legalității hotărârii astfel cum prevăd dispozițiile art. 488 C. proc. civ. A mai susținut că partea adversă nu a combătut criticile pe care recurentul-reclamant le-a adus hotărârii instanței de apel sub aspectul modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prevăzut de art. 948 lit. c C. civ. vechi, în vigoare la data formulării cererii. I.6.2. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a formulat răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, reținând următoarele: II.1. Recursul formulat de recurentul-reclamant A Circumstanțele litigiului relevante pentru soluționarea recursului de față, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond și apel, sunt următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr.5444 din 23 februarie 2007 pe rolul Prefecturii Municipiului București (fila 96 din dosarul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă), reclamantul A a solicitat restituirea bunurilor ce au aparținut părinților săi C și D, rămase în localitatea (...), județul Tighina, Basarabia (actuala Republica Moldova) în urma refugiului acestora sau acordarea de măsuri compensatorii pentru aceste bunuri în baza Legii nr. 290/2003. În cuprinsul cererii, reclamantul a indicat că respectivele bunuri se compun din „una casă și alte clădiri și dependințe” situate pe un teren – loc de casă în suprafață de 2435,19 mp. Întrucât Comisia Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și a Legii nr.393/2006 nu a soluționat dosarul administrativ în termenul prevăzut de lege, prin sentința civilă nr.1195/06.10.2020 pronunțată în dosarul nr.x/3/2020, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a obligat Comisia să soluționeze dosarul administrativ nr.6292/2006. Soluționând dosarul administrativ, Comisia Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.9/1998 și a Legii nr.290/2003 a emis Hotărârea nr.2871 din 19 aprilie 2021 prin care a respins cererea nr.5444/6292/23.02.2007 și a propus neacordarea compensațiilor bănești domnului A pentru bunurile solicitate, pe motiv că nu s-a făcut dovada calității succesorale față de defuncții C și D în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr.164/2014, precum și că lipsesc documentele eliberate de autoritățile abilitate, în condițiile art. 4 din Legea nr.164/2014 care să probeze continuitatea dreptului de proprietate asupra bunurilor, respectiv a faptului că acestea se aflau în proprietatea autorilor la data refugiului definitiv în România. Hotărârea nr.2871 din 19 aprilie 2021 emisă de Comisia Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.9/1998 și a Legii nr.290/2003 a fost validată prin decizia de validare nr.6779 din 26 septembrie 2022 de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Împotriva acestei decizii, reclamantul A a formulat contestație, aceasta fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă și face obiectul cauzei pendinte. Prin contestația formulată, reclamantul a solicitat anularea Deciziei de validare nr.6779/26.06.2022 emisă de pârâtă, prin care a fost validată Hotărârea nr.2871/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului B pentru aplicarea Legii nr.9/1998, a Legii nr.290/2003 și invalidarea acestei din urmă hotărâri; analizarea pe cale judiciară a dosarului nr.2001/L290/2021 și pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde în condițiile Legii nr.164/2014 despăgubiri pentru bunurile abandonate în urma refugiului părinților reclamantului, C și D, în Basarabia, com. Chircăiești, jud. Tighina. Procedând la soluționarea contestației, Tribunalul București – Secția a IV-a civilă a admis-o, a anulat Decizia de validare nr.6779/26.09.2022, emisă de pârâtă și a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 10.776,25 euro, pentru imobilul situat în localitatea (...), județul Tighina ( raionul (...)), Republica Moldova, în temeiul Legii nr.290/2013 și al Legii nr.164/2014. În baza probatoriului administrat, prima instanță a fondului a reținut că reclamantul a dovedit întrunirea condițiilor pentru a i se acorda despăgubiri în temeiul Legii nr.290/2003; de asemenea, a reținut că, la data refugiului, părinții reclamantului au deținut în comuna Chircăiești, jud. Tighina-Basarabia un teren în suprafață de 2435,19 mp, pe care se aflau o casă de locuit în suprafață de 150 mp și dependințe în curte, respectiv o locuință de vară cu suprafața de 50 mp, un grajd cu suprafață de 40 mp, o magazie în suprafață de 60 mp și un beci în suprafață de 25 mp, bunuri pentru care reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în cuantum de 10.776,25 euro. A mai reținut instanța de fond că, în ceea ce privește terenul agricol în suprafață de 2 ha la care s-a făcut referire în declarațiile martorilor, nu s-a formulat cerere de despăgubire, astfel că nu l-a avut în vedere. În apel, reclamantul a solicitat să i se acorde despăgubiri și pentru terenul în suprafață de 2 ha, justificat de faptul că atât prin notificarea administrativă, cât și prin comunicările transmise Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr.290/2003 precum și Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a făcut referire la acordarea de despăgubiri pentru bunurile rămase pe teritoriul Basarabiei, fiind evident că s-a referit și la acest teren. Instanța de apel a respins apelul formulat de reclamant, reținând, în esență, că acesta nu a indicat terenul în suprafață de 2 ha nici pe parcursul procedurii administrative, nici prin cererea de chemare în judecată. Invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ., recurentul-reclamant critică decizia instanței de apel pe motiv că aceasta a aplicat greșit dispozițiile art. 948 lit. c C. civ. de la 1864, ignorând, astfel, dispozițiile speciale ale art. 5 din Legea nr.290/2003, precum și ale Legii nr.164/2014. În susținerea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat că din analiza dispozițiilor art. 5 din Legea nr.290/2003 nu rezultă obligația petentului de a identifica cu exactitate bunurile pentru care sunt formulate pretențiile din notificarea administrativă. În speța pendinte, din conținutul concret al notificării administrative formulate de reclamant la data de 23 februarie 2007 rezultă cu claritate că acesta a menționat: „Revendic bunurile părinților mei, C și D, rămase în localitatea (...), județul Tighina – Basarabia, actuala Republica Moldova” și a precizat „Bunurile revendicate se compun din „una casă și alte clădiri și dependințe”, aflate pe un loc de curte în suprafață de 2435,19 mp, „situat în comuna Chircăiești, județul Tighina” – citat în actul de proprietate anexat.” De asemenea, din conținutul cererii înregistrate pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, reiese că reclamantul a solicitat: „Să analizați pe cale judiciară dosarul x/L290/2021 format la sediul instituției pârâte și să pronunțați o hotărâre prin care să acordați în condițiile Lg.164/2014 despăgubiri pentru bunurile abandonate în urma refugiului părinților mei C și D în Basarabia, Com. Chircăiești, jud. Tighina, pentru care am formulat notificarea administrativă conform dispozițiilor legale.” Se observă că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul face trimitere în mod expres la bunurile solicitate prin notificarea administrativă (casă, dependințe, teren în suprafață de 2435,19 mp). Așadar, atât pe cale administrativă, cât și pe cale judiciară, recurentul-reclamant a solicitat acordarea de despăgubiri doar pentru imobilul compus din casă și alte clădiri și dependințe situate pe terenul în suprafață de 2435,19 mp, situat în comuna Chircăiești, județul Tighina, identificându-l, astfel cum prevăd dispozițiile legale speciale. Astfel, raportat la prevederile invocate ale art. 948 pct.3 C. civ. din 1894, potrivit cărora una dintre condițiile esențiale pentru valabilitatea oricărui act juridic este aceea de a avea un obiect determinat, apare cu evidență faptul că problema acordării de despăgubiri pentru suprafața de 2 ha teren agricol nu poate fi abordată prin prisma unor subînțelesuri ori a unor simple presupuneri, conform cărora este evident că despăgubirea privește și această suprafață de teren, întrucât despăgubirile au fost solicitate pentru bunurile rămase pe teritoriul Basarabiei. Pentru a se fi acordat despăgubiri și pentru acest bun, el trebuia indicat în mod expres în cuprinsul notificării administrative, precum și în cel al cererii de chemare în judecată. Acesta lipsind cu desăvârșire din cuprinsul acestor cereri, concluzia firească a instanței a fost în sensul că pentru respectivul teren nu s-a formulat cerere de acordare despăgubiri. Mai reține Înalta Curte, în acord cu instanța de apel, că nici dispozițiile din Legea nr.290/2003, dar nici cele din Legea nr.164/2014 nu reglementează facultatea părții de a solicita restituirea bunurilor în mod generic, fără a proceda la o identificare a acestora chiar la momentul la care se formulează cererea de acordare de despăgubiri. Cu atât mai mult, atunci când petiționarul indică expres anumite bunuri pentru care solici8tă reparația, autoritatea obligată la soluționarea cererii nu este ținută a identifica și acorda reparație pentru orice alt bun, nemenționat în cerere. Dispozițiile legale speciale prevăd în mod expres faptul că cererea formulată de partea interesată trebuie susținută cu acte doveditoare, acte care pot fi completate cu declarații de martor. Or, declarațiile martorilor la care recurentul-reclamant face trimitere nu pot suplini lipsa indicării exprese a terenului în suprafață de 2 ha din conținutul notificării administrative și al cererii introductive de instanță. Aceste declarații, potrivit actelor normative anterior menționate, se depun în completarea actelor ce dovedesc dreptul de proprietate al bunului solicitat, pentru a clarifica elemente care nu se regăsesc în documentația aflată în posesia solicitantului sau a autorităților statului, ca de exemplu detalii cu privire la elementele constructive ale imobilului, detalii cu privire la suprafața acestuia etc. În concluzie, având în vedere că terenul agricol în suprafață de 2 ha nu a fost indicat nici în cererea de chemare în judecată și nici în notificarea administrativă, recurentul-reclamant indicând în mod expres și identificând doar imobilul compus din casă, dependințe și loc de curte, pentru care i s-au și acordat despăgubiri, Înalta Curte constată că instanțele devolutive ale fondului în mod corect nu au acordat despăgubiri și pentru acest bun, cererea fiind soluționată în limitele învestirii. Față de cele reținute, recursul formulat de recurentul-reclamant urmează a fi respins ca nefondat, în cauză nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C. proc.civ., instanța de apel pronunțând o hotărâre judecătorească legală. II.2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată pe motiv că instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 4 din Legea nr.164/2014, sens în care a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.8 C.proc.civ. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de apel a permis folosirea exclusivă a declarațiilor de martor pentru stabilirea suprafețelor dependințelor construcției, deși legea cere ca dreptul să fie dovedit cu acte certificate de autorități, iar declarațiile de martor să fie doar complementare. A mai susținut că singurul document depus de partea adversă este actul de vânzare-cumpărare din anul 1936, însă în acest act se indică doar suprafața curții, fără a se da detalii despre construcții. Or, în lipsa unor astfel de detalii trebuie să se facă aplicarea dispozițiilor HG nr.1120/2006 care stabilesc valori ipotetice pe baza unor criterii minimale. În considerarea celor ce succed, susținerea recurentei-pârâte nu poate fi primită. Prin decizia recurată, au fost înlăturate susținerile apelantei-pârâte potrivit cărora cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului a fost stabilit exclusiv pe baza suprafețelor declarate de martori, dându-se eficiență juridică unor norme care nu mai sunt în vigoare, instanța de apel apreciind că situația cererii reclamantului corespunde ipotezei normative prevăzute de art. 4 din Legea nr.164/2014, întrucât acesta a depus în dovedire actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.784/29.09.1936, pe care l-a completat cu declarațiile autentificate ale celor doi martori cu privire la descrierea construcției. A mai susținut instanța de apel că a pretinde ca toate elementele necesare stabilirii despăgubirilor să fie probate cu acte ar însemna a lăsa fără aplicare teza finală a art. 4 alin. (1) din Legea nr.164/2014, care se referă la depunerea de declarații de martori „în completare”, pe care le permite astfel în mod expres. Înalta Curte observă că dispozițiile art. 4 din Legea nr.164/2014 statuează că „Cererile aflate în curs de soluționare la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate.” Aceste dispoziții legale reprezintă norma activă sub aspect probatoriu în privința actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, în sensul în care reclamantul este ținut să dovedească dreptul la despăgubiri cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi doar completate cu declarații de martori autentificate. Fără a reanaliza probele administrate în cauză și cercetate de către instanța de apel, o reanalizare a probelor deja administrate nefiind permisă instanței de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată s-a reținut că recurentul-reclamant a depus în dovedirea dreptului la despăgubiri pentru imobilul din comuna Chircăiești, jud. Tighina, Basarabia, actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr.784/29.09.1936, prin care părinții săi au dobândit „în proprietatea lor comună și în părți egale fiecăruia un loc de curte în suprafață de douămii patrusute treizeci cinci întregi și nouăsprezece sutimi de metri pătrați cu una casă și alte clădiri și dependinți, aflate pe acest loc de curte, situat în com. Chircăiești, jud. Tighina”. Acest act a fost completat, cu privire la descrierea construcțiilor situate pe teren, atât cu declarația autentică a reclamantului, cât și cu declarațiile autentice a doi martori. Prin urmare, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte, în sensul că nu se poate face dovada suprafețelor unor construcții doar cu susținerile unor martori deoarece, pe de o parte, ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și, pe de altă parte, dat fiind obiectul probei, în sensul celor anterior arătate, trebuie să țină seama de dispozițiile legale din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C.proc.civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui fapt juridic, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor norme care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în dovedirea împrejurării arătate (a descrierii construcțiilor situate pe teren, construcții menționate expres în actul de proprietate), în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr.164/2014 impune interpretarea potrivit căreia declarațiile de martori sunt admisibile cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Astfel, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia este susținută și de conținutul normativ al art. 309 C.proc.civ., care instituie admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun, astfel că, în considerarea celor arătate în precedent, ea este admisibilă și potrivit art. 4 din Legea nr.164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt referitoare la descrierea construcțiilor edificate pe teren și menționate în mod expres în actul autentic de proprietate din anul 1936, dar care nu au fost descrise integral în acest act. Valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume potrivit art. 264 C.proc.civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr.164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea existenței dreptului la despăgubiri se dovedește a fi nefondată. Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia în lipsa actelor din care să rezulte descrierea construcțiilor, nu pot fi avute în vedere declarațiile martorilor, ci devin aplicabile prevederile HG nr.1120/2006. Înalta Curte reține că, întrucât atât Hotărârea nr.2871/19.04.2021 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr.9/1998 și a Legii nr.290/2003, cât și Decizia nr.6773/26.09.2022 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au fost adoptate după intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că incidența acestui act normativ (Legea nr.164/2014) în cauza de față nu poate fi ignorată. Mai mult decât atât, se constată că art. 4 din Legea nr.164/2014, mai sus evocat, prevede în mod explicit opțiunea legiuitorului ca dispozițiile legii noi să fie aplicate și cererilor aflate în curs de soluționare. Dispoziția legală precitată are valoarea unei norme tranzitorii în domeniul de reglementare a legii speciale, astfel încât, nu este necesară recurgerea la aplicarea regulilor de drept comun privind soluționarea conflictului de legi în timp reglementat de art. 6 alin. (2) C. civ., fiind suficientă doar observarea regulii de la alin. (1) din aceeași normă privind aplicarea imediată a legii noi. În plus, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr.164/2014 prevede astfel: „Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr.290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.” Or, astfel cum s-a arătat, la data intrării în vigoare a legii noi cererea nr.5444/23.02.2007 formulată de recurentul-reclamant A nu era soluționată prin emiterea unei hotărâri de Comisia municipiului B de aplicare a Legii nr.290/2003, astfel încât legea nouă este pe deplin aplicabilă în cauză. Atare dezlegare este confirmată și de raționamentul expus de Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr.346 din 2016 (în special, paragrafele 17-20). Potrivit art. 2 alin. (4) și 5 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.290/2003, aprobate prin HG nr.1120/2006: „(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz.” În acest context, trebuie observat că aceste dispoziții din normele metodologice, aprobate printr-un act administrativ cu caracter normativ de către Guvern, având menirea de a asigura organizarea aplicării legii (neputând să adauge sau să modifice dispozițiile legale în aplicarea cărora sunt emise), erau în deplină concordanță cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.290/2003, conform cărora: „(1) Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate.” În consecință, dispozițiile din art. 2 alin. (4) și 5 din HG nr.1120/2006 pot fi invocate numai în corelație cu art. 5 alin. (1) din Legea nr.290/2003, iar nu cu prevederile art. 4 din Legea nr.164/2014. Pe de altă parte, împrejurarea că în această materie există atât soluția legislativă de la art. 5 din Legea nr.290/2003 (neabrogată în mod expres), cât și cea de la art. 4 din Legea nr.290/2003 (act normativ ulterior și care, din perspectiva celor ce interesează speța de față, conține o soluție legislativă diferită, mai restrictivă sub aspect probatoriu pentru obținerea măsurilor reparatorii reglementate prin acest act normativ în favoarea destinatarilor legii), conduce la concluzia că dispozițiile art. 5 din Legea nr.290/2003 au fost implicit abrogate prin prevederile art. 4 din Legea nr.164/2014, potrivit art. 67 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă. Drept urmare, în prezent, doar prevederile art. 4 din Legea nr.164/2014 reprezintă norma activă sub aspect probatoriu, iar nu și cea de la art. 5 din Legea nr.290/2003 care a fost abrogată implicit prin intrarea în vigoare a actului normativ ulterior. Așa fiind, Înalta Curte constată că în speța pendinte nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) și 5 din HG nr.1120/2006 care erau adoptate pentru punerea în aplicarea a dispozițiilor art. 5 din Legea nr.290/2003, normă care nu mai este în vigoare, fiind substituită de cea de la art. 4 din Legea nr.164/2014. În ceea ce privește celelalte critici formulate de către recurenta-pârâtă referitoare la temeinicia depozițiilor de martor referitoare la suprafețele determinate ale construcțiilor, precum și la faptul că este identic („de tip copy-paste”) conținutul acestor declarații, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanței de apel și nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond nu este permisă în faza recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C.proc.civ. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C.proc.civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant A și de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 1126A din 3 octombrie 2023 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.