Decizia nr. 2222/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 754/2023 a Tribunalului București

Pretenția dedusă judecății Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 13 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003, anularea parțială a deciziei nr. 6493/09.12.2021, în sensul acordării de despăgubiri și pentru suprafața de 50 ha teren agricol, situat în extravilanul comunei Alexăndreni, județul Bălți (fosta moșie "B."), casă de locuit cu 5 camere și dependințe, teren în suprafață de 1.100 mp, situat în orașul Bălți, județul Bălți, recolta de pe 100 ha teren agricol, neculeasă în anul 1940, precum și acordarea de către instanță sau obligarea pârâtelor la plata actualizării cu rata inflației a despăgubirilor ce urmează a fi acordate și a dobânzii legale penalizatoare, de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată aferent celor 5 tranșe anuale și până la plata despăgubirilor.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 754 din 6 iunie 2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, contestația, a obligat pârâta A.N.R.P. să modifice decizia de validare nr. 6493/09.12.2021, în sensul invalidării art. 4 și art. 5 din hotărârea Comisiei Municipiului București nr. 2828/20.09.2020 și acordării, în favoarea reclamantului, a despăgubirilor suplimentare în cuantum de 126.959 RON, pentru imobilul casă și grădină, situat în orașul Bălți, județul Bălți, și în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta neculeasă de pe suprafața de 50 ha teren agricol, a respins cererea de actualizare a despăgubirilor suplimentare cu rata inflației, ca inadmisibilă, a obligat pârâta A.N.R.P. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.500 RON, a admis, în parte, cererea expertului C., a majorat onorariul de expert la suma de 3.000 RON și a obligat reclamantul să achite expertului diferența de onorariu în cuantum de 500 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamantul și pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin decizia civilă nr. 1323A din 18 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant, a admis apelul formulat de pârâtă și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins cererea referitoare la modificarea deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021 cu privire la art. 4 din hotărârea Comisiei Mun. București nr. 2828/20.09.2020 și, în consecință, a eliminat măsura acordării despăgubirilor suplimentare în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta de pe o suprafață de 50 ha teren agricol, neculeasă în anul 1940.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 29 aprilie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., pe care le-a argumentat astfel: Instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile Legii nr. 290/2003, ale Legii nr. 164/2014 și ale C. civ. privind gestiunea de afaceri, atunci când a stabilit că, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea nu a acționat și în calitate de gerant al reclamantului, pentru cota de 1/2 din bunurile ce au aparținut unchiului său, D.. Instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că reclamantul a schimbat în apel cauza juridică a capătului 4 de cerere, în condițiile în care, încă de la momentul formulării contestației, temeiul de drept al acestei solicitări a fost răspunderea civilă delictuală (daune-interese) pentru neacordarea despăgubirilor aferente bunurilor respinse prin decizia de validare nr. 6493/09.12.2021. Ca o consecință a calificării greșite a cauzei juridice a capătului 4 de cerere, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material aplicabile acestui petit. Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014, referitoare la dovezile pe care trebuie să le facă persoana îndreptățită pentru a proba înființarea recoltelor și, în consecință, dreptul la despăgubiri pentru recoltele neculese.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la 23 iunie 2025, intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la 24 iunie 2025, intimata Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa, în parte, decizia civilă recurată și va trimite, spre rejudecare, apelul declarat de către pârâtă, urmând a menține soluția dată apelului formulat de către reclamant, pentru următoarele considerente de drept: 1. Referitor la pretenția recurentului-reclamant de a primi despăgubiri, în baza Legii nr. 290/2003, și pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, în calitate de moștenitor legal al unchiului său, instanța de apel a înlăturat toate criticile formulate prin cererea de apel. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile Legii nr. 290/2003, ale Legii nr. 164/2014 și ale art. 1.330 și urm. din C. civ., atunci când a stabilit că, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea nu a acționat și în calitate de gerant al recurentului-reclamant, pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Respingând susținerile reclamantului cu privire la dreptul de a primi despăgubiri și pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, în calitate de unic moștenitor legal al unchiului său, instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt relevantă: - prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, mama reclamantului, E., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru bunurile abandonate în Basarabia, respectiv o casă de locuit și grădină, situate în orașul Bălți, str. x, terenul agricol în suprafață de 100 ha (fosta moșie B.), situat în extravilanul comunei Akexăndreni din județul Bălți, precum și recolta neculeasă de pe acest teren, menționând că aceste bunuri au aparținut părinților săi și că nu există alți moștenitori; - notificatoarea a avut un frate, D., care nu a fost căsătorit, nu a avut copii și a decedat la 20.04.1997; prin declarația autentificată sub nr. x/01.07.1997, E. a renunțat la moștenirea fratelui său, iar, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/02.07.1997, reclamantul este unicul moștenitor legal al unchiului său, D., în calitate de nepot de soră; - ca atare, la data formulării cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea E. avea o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri, cealaltă cotă de 1/2 aparținând reclamantului, în calitate de moștenitor legal al unchiului său; - din cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, rezultă că notificatoarea E. a solicitat acordarea de despăgubiri doar în nume propriu, adică doar pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate, neexistând niciun indiciu, scriptic sau faptic, că aceasta ar fi solicitat despăgubiri și pentru cealaltă cotă de 1/2, care a aparținut fratelui său și care a fost transmisă reclamantului, pe calea moștenirii legale; - formularea cererii pentru totalitatea bunurilor abandonate în Basarabia nu poate duce la concluzia că notificatoarea ar fi acționat și în numele sau interesul reclamantului, atât timp cât, din cuprinsul cererii, nu rezultă acest fapt, astfel că nu se poate reține că notificatoarea ar fi formulat cererea și în calitate de gerant al reclamantului, care, deși moștenise de la unchiul său cota de 1/2 din dreptul de proprietate, nu a formulat cerere de acordare a despăgubirilor. Plecând de la această situație de fapt, instanța de apel a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 1.330 și urm. din C. civ., referitoare la gestiunea de afaceri, din moment ce există dispoziții speciale în Legea nr. 290/2003 și în Legea nr. 164/2014, care reglementează modalitatea în care persoanele îndreptățite pot beneficia de măsuri compensatorii pentru bunurile abandonate în Basarabia, ca urmare a refugiului. Întrucât notificatoarea nu a formulat cererea de acordare a despăgubirilor și în numele reclamantului, acesta nu se poate prevala de instituția gestiunii de afaceri, pentru a beneficia de cota de 1/2 din dreptul de proprietate, ce a aparținut unchiului său. A mai reținut instanța de apel că nu sunt incidente dispozițiile art. 1.340, art. 1.311 și art. 1.312 din C. civ., întrucât cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003 a fost formulată în nume propriu, iar dreptul la despăgubiri este acordat exclusiv persoanelor care le-au solicitat, prin formularea unor cereri proprii. Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003 (forma legislativă în vigoare la data depunerii cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003): "(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptățite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor (…) cereri proprii (…). (2) Dacă, pentru bunurile aceluiași proprietar, sunt mai mulți moștenitori legali, fiecare dintre aceștia este obligat să-i menționeze pe ceilalți în cererea formulată, care se trimite la aceeași comisie județeană, respectiv a municipiului București, sau la comisia centrală, chiar dacă ei domiciliază în județe diferite." Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a interpretat, în mod corect, aceste dispoziții speciale, care impun condiția ca persoanele îndreptățite (adică foștii proprietari deposedați sau, după caz, moștenitorii legali ai acestora, până la gradul al IV-lea inclusiv) să depună cereri individuale. Împrejurarea că, potrivit alin. (2), fiecare moștenitor este obligat să-i menționeze pe ceilalți moștenitori nu poate fi interpretată în sensul că ar fi suficientă formularea unei cereri doar de către unul dintre ei, pentru a deschide vocația concretă la despăgubiri a tuturor moștenitorilor, de vreme ce la alin. (1) se menționează, în mod clar, că persoanele îndreptățite trebuie să depună cereri proprii. Astfel cum a învederat și recurentul-reclamant, rațiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea indicării celorlalți moștenitori cu vocație la despăgubiri constă în soluționarea unitară a cererilor și evitarea multiplicării despăgubirilor acordate pentru bunuri aparținând aceluiași proprietar deposedat. Prin urmare, interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 nu poate fi în sensul că vreun moștenitor ar fi dispensat de obligația formulării, în termenul prevăzut de lege, a unei cereri individuale, prin care să solicitate acordarea de măsuri compensatorii. Această rațiune a reglementării legale are relevanță și în prezenta cauză, chiar dacă litigiul prezintă particularitatea că, la momentul formulării cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, notificatoarea E. nu a acționat în calitate de moștenitoare, ci de coproprietară. Într-adevăr, astfel cum a învederat recurentul-reclamant, la data refugiului din anul 1940, aceasta deținea cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, iar fratele său, D., deținea cealaltă cotă de 1/2 din același drept de proprietate, fiind moștenitori legali ai părinților lor, F. (decedat în anul 1927) și G. (decedată în anul 1937). Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a calificat, în mod greșit, natura actului juridic dedus judecății, respectiv cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, învederând că, din moment ce a solicitat despăgubiri pentru toate bunurile abandonate în Basarabia, notificatoarea E. a acționat și în calitate de gerant al recurentului-reclamant, pentru cota acestuia de 1/2 din dreptul de proprietate, chiar dacă nu și-a declinat această calitate. O atare susținere nu poate fi primită, întrucât actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde un motiv de recurs similar celui prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, care reglementa ipoteza "când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Dat fiind contextul normativ actual, rezultă că sunt neavenite acele critici care privesc interpretarea greșită a voinței exprimate de către notificatoarea E. în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, întrucât nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege, nefiind vorba despre încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale și/sau procesuale, ci despre modul în care instanța de apel a interpretat un înscris cu valoare probatorie. În raport cu interpretarea definitivă pe care instanța de apel a dat-o cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003, se observă că recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat normele de drept material, ci, în realitate, repune în discuție o chestiune de fapt punctuală, care nu poate face obiectul cenzurii în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă. Scopul recursului transcende interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă (astfel cum este cererea înregistrată nr. 18228/03.10.2003) este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel). Prin urmare, nici din această perspectivă nu pot fi analizate în recurs acele argumente prin care se critică modul în care instanța de apel a interpretat voința exprimată în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003. Recurentul-reclamant a mai învederat că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014, atunci când a statuat că acestea exclud de plano aplicarea gestiunii de afaceri, în condițiile în care nu există niciun text de lege care să stipuleze astfel. Această critică este nefondată, întrucât din lecturarea considerentelor expuse la paginile 25-26 ale deciziei nu reiese că instanța de apel a apreciat că gestiunea de afaceri, reglementată de art. 1.330-1.340 din C. civ., este incompatibilă cu dispozițiile Legii nr. 290/2003 sau ale Legii nr. 164/2014. Dimpotrivă, instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantului, întrucât, analizând cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, a apreciat că notificatoarea nu a formulat-o și în numele fiului ei, ci doar în nume propriu, astfel că reclamantul nu se poate prevala de instituția gestiunii de afaceri. Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003 denotă, atât scriptic, cât și faptic, voința notificatoarei de a primi despăgubiri pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, nu și pentru cealaltă cotă de 1/2, care se cuvenea recurentului-reclamant, în calitate de moștenitor legal al fostului coproprietar D.. Această interpretare nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului, conform celor arătate supra. Recurentul-reclamant a mai susținut că instanța de apel a interpretat, în mod greșit, dispozițiile din C. civ. privitoare la gestiunea de afaceri. Se constată că și această critică este nefondată, întrucât, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, astfel cum au fost reținute, în mod suveran și definitiv, de către instanța de apel, recurentul-reclamant nu se poate prevala, în cadrul prezentului litigiu, de prevederile art. 1.330 și urm. din C. civ. Conform art. 1.330 din C. civ.: "(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează, în mod voluntar și oportun, afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatat ori să se îngrijească în altfel de afacerile sale. (2) Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile, ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză. (3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acționează cu intenția de a o gratifica." Potrivit art. 1.331 din C. civ., "gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre gestiunea începută, de îndată ce acest lucru este posibil". Conform art. 1.340 din C. civ., "în privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat". Din economia acestor dispoziții legale rezultă că gestiunea de afaceri reprezintă un fapt juridic licit și voluntar, constând în aceea că o persoană (gerant), din proprie inițiativă și fără să fie obligată, încheie acte juridice sau săvârșește fapte materiale licite, care sunt necesare sau, după caz, utile, în favoarea sau interesul altei persoane (gerat), dând naștere unui raport de obligații civile între gerant și gerat, care este asemănător efectelor pe care le produce contractul de mandat. Pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca intervenția gerantului să fie făcută exclusiv în interesul altei persoane; el poate lucra, în același timp, în interes propriu și în interesul altuia. Recurentul-reclamant a arătat că, din moment ce, prin cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru toate bunurile abandonate în Basarabia, adică și pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate, moștenită de la unchiul său, rezultă că sunt îndeplinite condițiile gestiunii de afaceri, chiar dacă notificatoarea nu și-a declinat calitatea de gerant. Aceste susțineri nu pot fi primite, având în vedere că dispozițiile speciale ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 impun ca persoanele îndreptățite să depună cereri individuale, personal sau prin mandatar, iar modalitatea în care instanța de apel a interpretat voința exprimată în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003 nu poate fi cenzurată de instanța de recurs. Cu alte cuvinte, nu se poate constata în calea extraordinară a recursului că notificatoarea a formulat cererea și în interesul recurentului-reclamant, întrucât la o atare concluzie nu s-ar ajunge în urma verificării modului în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat dispozițiile art. 1.330 și urm. din C. civ., ci tocmai în urma reevaluării situației de fapt, în sensul reinterpretării voinței exprimate în cuprinsul cererii înregistrate sub nr. x/03.10.2003. Or, după cum s-a arătat deja, instanța de recurs nu are o atare competență legală. Din moment ce recurentul-reclamant nu se poate prevala în prezenta cauză de gestiunea de afaceri, rezultă că nu sunt incidente dispozițiile art. 1.340 din C. civ., referitoare la ratificarea gestiunii, care fac trimitere la cele ale art. 1.311-1.312 din C. civ.. Prin urmare, nu prezintă relevanță faptul că actele juridice efectuate de mandatarul fără reprezentare produc efecte, între cel reprezentat și terți, de la momentul încheierii actului de către mandatar, neputând fi primit argumentul din memoriul de recurs, în sensul că cererea formulată de notificatoarea E. produce efecte și în privința cotei recurentului-reclamant de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate, ca urmare a ratificării de către acesta a cererii respective. În considerarea celor expuse, se constată că, atunci când nu a recunoscut calitatea recurentului-reclamant de persoană îndreptățită a primi despăgubiri și pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra bunurilor abandonate în Basarabia, ce a aparținut unchiului său, D., instanța de apel nu a interpretat sau aplicat eronat normele de drept material, nefiind incident, din perspectiva aspectelor analizate, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8. 2. Cu referire la pretenția vizând actualizarea cu rata inflației și acordarea dobânzii legale penalizatoare pentru despăgubirile suplimentare, recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, schimbarea în apel a cauzei juridice a celui de-al patrulea capăt de cerere. Recurentul-reclamant a mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, în urma calificării greșite a cauzei juridice a celui de-al patrulea capăt de cerere, instanța de apel a aplicat, în mod eronat, normele de drept material aplicabile acestui petit. Înalta Curte constată că și aceste motive de recurs sunt nefondate. Prin contestația judiciară formulată împotriva deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, reclamantul a solicitat, în cadrul celui de-al patrulea capăt de cerere, actualizarea cu rata inflației a despăgubirilor ce urmează a fi acordate suplimentar, precum și acordarea dobânzii legale penalizatoare, de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată și până la plata despăgubirilor. În motivare, reclamantul a arătat că cele două categorii de daune-interese pot fi cumulate, întrucât, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 2061/13.10.2015, actualizarea cu rata inflației reprezintă daune compensatorii, în timp ce dobânda penalizatoare este o sancțiune sub forma daunelor moratorii. Reclamantul a redat, în continuare, prevederile art. 10 alin. (2) și (6) și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, solicitând ca actualizarea și dobânda legală penalizatoare să fie calculate de la datele la care ar fi trebuit emis fiecare titlu de plată, aferent celor 5 tranșe anuale, și până la plata despăgubirilor. Prima instanță a respins, ca inadmisibilă, această pretenție, în baza principiului specialia generalibus derogant, reținând că Legea nr. 164/2014 nu permite actualizarea despăgubirilor și nici acordarea dobânzii penalizatoare. Prin cererea de apel, reclamantul a învederat, sub un prim aspect, că prima instanță a reținut eronat că temeiul juridic al actualizării și dobânzii legale penalizatoare este reprezentat de prevederile art. 9 și art. 10 din Legea nr. 164/2014, în realitate fiind vorba despre o acțiune de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. În al doilea rând, reclamantul a arătat că nu solicită actualizarea și dobânda legală pentru emiterea cu întârziere a deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, adică pentru perioada anterioară emiterii deciziei, ci pentru dezdăunarea sa ca urmare a neacordării despăgubirilor pentru bunurile menționate în contestație, argumentând că, dacă pârâtele ar fi soluționat legal cererea, atunci ar fi beneficiat de despăgubirile stabilite suplimentar pe cale judiciară de la datele la care beneficiază de celelalte despăgubiri, recunoscute în procedura administrativă. A mai susținut că nicio dispoziție legală nu prevede că nu se acordă daune-interese pentru despăgubirile nerecunoscute prin decizia de validare nr. 6493/09.12.2021 și stabilite suplimentar de către prima instanță. Instanța de apel a respins aceste critici, validând soluția primei instanțe. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, al patrulea capăt de cerere nu a fost fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, ci pe dispozițiile speciale ale art. 10 și art. 11 din Legea nr. 164/2014, împrejurare ce rezultă, în mod neechivoc, din cuprinsul contestației formulate împotriva deciziei de validare nr. 6493/09.12.2021, în cadrul căreia nu au fost indicate prevederile art. 1.349 și urm. din C. civ. și nu a fost argumentată îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Faptul că reclamantul a uzitat noțiunile "daune-interese", "daune compensatorii" și "daune moratorii" nu înseamnă că a invocat, drept cauză a pretenției, răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care nu a argumentat, în fapt și în drept, incidența acesteia. Dimpotrivă, textele de lege pe care le-a citat în cadrul contestației sunt cele ale art. 10 alin. (2) și (6) și ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, neputându-se considera că acestea au fost indicate exclusiv pentru a determina momentul de la care se datorează actualizarea și dobânda legală, astfel cum se susține prin memoriul de recurs. Aceasta, întrucât dispozițiile art. 194 lit. d) din C. proc. civ., aplicabile și în cazul contestației prevăzute de Legea nr. 164/2014, impun ca orice cerere de chemare în judecată să cuprindă "arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea". Prin urmare, instanțele de fond nu au calificat eronat temeiul juridic al capătului de cerere privind actualizarea și acordarea dobânzii legale penalizatoare, astfel cum, în mod nejustificat, susține recurentul-reclamant. Date fiind limitele învestirii stabilite de reclamant, conform principiului disponibilității, consacrat la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel a observat, în mod corect, că prima instanță a analizat capătul de cerere referitor la actualizare și la acordarea dobânzii legale penalizatoare în raport cu argumentele și cu temeiul de drept invocate prin contestație, astfel că nu poate fi primită critica recurentului-reclamant referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. Analizând critica prin care s-a învederat că al patrulea capăt de cerere a fost întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a observat, în mod just, că reclamantul urmărește, în realitate, schimbarea cauzei juridice (iar nu explicarea acesteia, cum se susține prin memoriul de recurs), ceea ce nu este permis în apel, potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu se poate reține omisiunea instanței de apel de a pune în discuție excepția inadmisibilității, cu consecința nesocotirii principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a soluționat o atare excepție procesuală, ci, răspunzând criticilor de apel, a făcut aplicarea normei de ordine publică cuprinse la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. Întrucât recurentul-reclamant nu a învestit legal instanța, prin intermediul celui de-al patrulea capăt de cerere, cu o pretenție întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, nu poate fi primită critica potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat eronat normele de drept material, întrucât aceasta aduce în discuție tocmai condițiile răspunderii civile delictuale, din moment ce recurentul-reclamant argumentează că pârâtele au săvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în nerecunoașterea dreptului la despăgubiri și pentru bunurile menționate în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere. 3. Referitor la pretenția vizând acordarea de despăgubiri pentru recoltele neculese, instanța de apel a admis apelul pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și a schimbat, în parte, sentința primei instanțe, în sensul că a eliminat măsura acordării despăgubirilor în cuantum de 65.675 RON, reținând că nu s-a făcut dovada cu înscrisuri, astfel cum impune art. 4 din Legea nr. 164/2014, a culturilor însămânțate și neculese în anul agricol 1939-1940. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, când a statuat că dovada înființării culturilor și a neculegerii recoltelor se face exclusiv cu acte certificate de autorități, a limitat probatoriul permis de lege, interpretând și aplicând eronat dispozițiile Legii nr. 290/2003 și ale Legii nr. 164/2014. În esență, făcând aplicarea dispozițiilor art. 4 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, instanța de apel a apreciat că dovada culturilor însămânțate și neculese se face prin înscrisuri certificate de autoritățile competente, astfel că nu sunt suficiente declarațiile de martori, întrucât acestea nu sunt întregite de acte care să ateste că terenul agricol a fost cultivat și ce fel de culturi au existat. Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a validat, cu încălcarea legii, apărarea pârâtei A.N.R.P. din întâmpinare, potrivit căreia art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 și art. 2 alin. (4) și (5) din Normele metodologice au fost abrogate implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014. Recurentul-reclamant a susținut că, din contră, având în vedere dificultățile cu privire la procurarea documentelor oficiale, art. 4 din Legea nr. 164/2014 facilitează procesul de dovedire a dreptului la despăgubiri. Înalta Curte constată că această critică de recurs este nefondată. Potrivit art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, "cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate". Conform art. 2 alin. (4) și (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006: "(4) Cererile sunt însoțite de acte doveditoare certificate de autorități. În situația imposibilității dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedește prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenței purtate cu diferite instituții din România, Ucraina și Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverințe sau certificate de arhivă), precum și traducerea acestora, după caz". Aceste dispoziții metodologice, aprobate printr-un act administrativ normative (H.G.), în scopul de a organiza executarea legii, pot fi invocate și aplicate numai în corelație cu prevederile art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003. La 18 decembrie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 și al Legii nr. 290/2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 910 din 15 decembrie 2014. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi". În continuare, art. 4 prevede că "cererile aflate în curs de soluționare la comisii (...) se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate", iar art. 5 alin. (2) stipulează că "pentru trei dintre recoltele neculese în anul părăsirii proprietăților în teritoriile prevăzute în Legea nr. 290/2003 (...), la alegerea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, se acordă despăgubiri al căror cuantum se stabilește de către comisii (...)". Cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003, depusă de notificatoarea E. în baza Legii nr. 290/2003, a fost soluționată de Comisia municipiului București abia prin hotărârea nr. 2928/29.09.2020. Întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea nu era soluționată, rezultă că este aplicabilă noua lege, raționament ce se impune cu atât mai mult în lumina par. 18-19 din decizia Curții Constituționale nr. 346 din 24 mai 2016: "Curtea constată că, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispozițiile acestei legi se aplică cererilor depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a legii. Așadar, art. 4 din Legea nr. 164/2014 se aplică cererilor depuse în termen legal la comisiile județene și a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014. (…) Curtea constată că dispozițiile criticate nu contravin principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, deoarece se aplică doar cererilor formulate și depuse în termen legal la comisiile județene, respectiv a municipiului București, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a noii reglementări. De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare." Împrejurarea că, în această materie, există în dreptul pozitiv atât art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 (neabrogat în mod expres), cât și art. 4 din Legea nr. 164/2014 (act normativ ulterior, care, din perspectiva aspectelor supuse analizei în cauză, cuprinde o reglementare mai restrictivă, sub aspect probatoriu, pentru obținerea măsurilor reparatorii), conduce la concluzia că art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003 a fost abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul prevederilor art. 67 din Legea nr. 24/2000. Ca atare, contrar susținerilor recurentului-reclamant, art. 5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 290/2003, astfel cum a fost pus în aplicare prin art. 2 alin. (4) și (5) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, trebuie considerat abrogat implicit prin art. 4 din Legea nr. 164/2014. De altfel, această abrogare implicită nu prezintă o relevanță determinantă, câtă vreme Legea nr. 164/2014 stabilește, în cuprinsul art. 3, că în domeniul său de aplicare intră toate cererile care nu au fost soluționate până la data intrării sale în vigoare, adică și cererea înregistrată sub nr. x/03.10.2003. Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât înființarea culturilor și neculegerea recoltelor se pot dovedi și prin alte mijloace de probă decât "acte certificate de autoritățile competente". Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, ceea ce atrage casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea, spre rejudecare, a apelului declarat de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Instanța de apel nu a observat că proba înființării culturilor și neculegerii recoltelor nu se referă la dovada unui act juridic, care să ateste existența și întinderea dreptului de proprietate, astfel încât să fie necesară, în condițiile impuse de art. 4 din Legea nr. 164/2014, proba cu înscrisuri, ci are în vedere dovada unui fapt juridic. Or, în lipsa unor dispoziții speciale în Legea nr. 164/2014 referitoare la proba faptelor juridice, care să deroge de la dreptul comun și să se aplice cu prioritate, potrivit regulii specia generalibus derogant, devin incidente prevederile art. 250 din C. proc. civ., potrivit cărora dovada unui fapt juridic se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisire, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege. În ceea ce privește proba cu martori, se mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta este admisibilă în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Statuând că analizarea și soluționarea cererilor de despăgubiri se face pe baza actelor ce atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații autentificate ale martorilor, art. 4 din Legea nr. 164/2014 trebuie interpretat în sensul că nu interzice dovedirea, prin declarații de martori sau prin alte mijloace de probă permise de lege, a unor fapte juridice aflate în strânsă legătură cu dreptul de proprietate (spre exemplu, abandonarea bunurilor la momentul refugiului, continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei îndreptățite, înființarea culturilor și neculegerea recoltelor). Ca atare, este corectă susținerea recurentului-reclamant, în sensul că, odată dovedit, prin înscrisuri, dreptul de proprietate asupra terenului agricol, dovada culturilor înființate pe acesta poate fi făcută și prin declarații de martori sau prin alte mijloace de probă permise de lege. A limita dovedirea faptelor juridice, constând în înființarea culturilor și neculegerea recoltelor, doar la "acte certificate de autoritățile competente", ca în cazul dreptului de proprietate asupra terenului agricol, înseamnă a lipsi de efect dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, care reglementează dreptul la despăgubiri pentru trei dintre recoltele neculese, la alegerea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora. Prin urmare, în acord cu susținerile recurentului-reclamant, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 4 coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, atunci când a apreciat că înființarea culturilor și neculegerea recoltelor se pot proba numai prin înscrisuri. În realitate, fiind vorba despre dovada unui fapt juridic, aceasta se poate face, în conformitate cu prevederile art. 250 și art. 309 alin. (1) din C. proc. civ., prin declarația pe proprie răspundere, însoțită de declarațiile autentificate ale celor doi martori, cărora prima instanță le-a dat, în mod legal, relevanță probatorie, atunci când a stabilit că reclamantul este îndreptățit a primi despăgubiri în cuantum de 65.675 RON, pentru recolta neculeasă în anul 1940 de pe o suprafață de 50 ha teren agricol. Față de aceste considerente, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, decizia recurată și va trimite la aceeași curte de apel, spre rejudecare, apelul declarat de către pârâta A.N.R.P., urmând a menține, ca legală, soluția privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamant.