ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2099/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la 11 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 114.000 euro, reprezentând arvuna plătită la 6 noiembrie 2013, în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a unui bun viitor, autentificată sub nr. x/6.11.2013 de Biroul Individual Notarial C..

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 470 din 13 martie 2018, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, echivalentă în RON la data plății, primită cu titlu de arvună; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința nr. 338 din 28 februarie 2019, Tribunalul Iași, secția I civilă, a admis cererea de completare a sentinței nr. 470 din 13 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a dispus completarea sentinței nr. 470 din 13 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă privind obligarea pârâtei B. la plata dobânzii legale. Împotriva acestor sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L..

Hotărârea instanței de apel În apel, la data de 13 mai 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a dispus introducerea în cauză a numitului D., moștenitor al intimatei-pârâte B., decedată la 26 august 2020. Prin decizia nr. 251 din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 470 din 13 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în tot; a obligat pe pârâtul D., moștenitor al pârâtei B., să îi plătească reclamantei suma de 114.000 euro, cu titlu de arvună, și suma de 8.837,6 RON, reprezentând cheltuieli de judecată; a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 338 din 28 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte; a obligat pe pârâtul D., moștenitor al pârâtei B., să îi plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 114.000 euro, începând cu data de 12 iulie 2017 până la data plății efective; a păstrat dispozițiile sentinței vizând admiterea cererii de completare; a obligat pe intimatul-pârât D., moștenitor al pârâtei B., să îi plătească apelantei-reclamante suma de 4.404 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 251 din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs pârâtul D., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul susține că a fost introdus în cauză, întrucât are calitatea de legatar cu titlu universal al pârâtei B., decedată la 26.08.2020, acceptarea succesiunii făcându-se sub beneficiu de inventar. În acest sens, arată că prevederile art. 412 C. proc. civ. dispun că "Judecarea cauzelor se suspendă de drept prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauză a moștenitorilor, în afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora." Așadar, în cazul în care una dintre părți decedează, instanța fie suspendă de drept soluționarea cauzei până la introducerea moștenitorilor, fie partea interesată solicită instanței acordarea unui termen pentru introducerea în cauză a acestora. În acest caz, a arătat că este recomandat ca termenul acordat să fie mai lung, pentru a avea timpul necesar pentru rezolvarea chestiunilor privind deschiderea și acceptarea succesiunii. Scopul instituirii acestei reguli obligatorii constă în garantarea dreptului la apărare al părților și asigurarea principiului contradictorialității, acesta fiind singurul instrument prin care se furnizează celor interesați posibilitatea continuării judecății prin înlăturarea cauzei care impune instanței întreruperea cursului procesului dar, totodată, și singurul mijloc prin care se asigură regularitatea desfășurării judecății. Arată că doctrina este unanimă în a considera că, pentru a opera transmiterea procesuală a calității procesuale, este necesară acceptarea moștenirii (legale sau testamentare, cum este în cazul de față) a părții decedate, căci numai prin acceptarea transmisiunii patrimoniului - privit ca universalitate juridică - se poate considera că erezii sau legatarii universali și cu titlu universal dobândesc nu numai drepturile și obligațiile lui de cujus, ci și toate accesoriile acestora (acțiuni și alte mijloace care aparțineau sau puteau să aparțină celui decedat, dacă ar fi fost în viață). Menționează că apelul a fost suspendat deoarece reclamanta A. S.R.L. a formulat plângere penală împotriva defunctei B. și a recurentului D., soluționată prin încetarea procesului penal, raportat la doamna B., și prin achitare în ceea ce îl privește pe recurent. Față de pretențiile deduse judecății, a arătat că suma de 114.000 euro a fost plătită cu titlu de arvună în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/06.11.2013 de Biroul Individual Notarial C., având ca obiect teren agricol în suprafață de 50 ha, situat în comuna Erbiceni, jud. Iași, care a făcut obiectul hotărârii nr. 142/19.01.2010, modificate prin hotărârea nr. 2495/13.12.2011 a Comisiei Județene de Fond Funciar Iași. Prețul tranzacției a fost stabilit la suma de 142.500 euro, achitați astfel: 25.000 euro plătiți în contul defunctei B. și 89.000 euro plătiți în contul mandatarului acesteia, E., urmând ca diferența să fie achitată mandatarului la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, acesta urmând a se ocupa de toate formalitățile necesare în acest sens. Potrivit procurii autentificate sub nr. x/16.10.2013 de Biroul Individual Notarial F., astfel cum corect a reținut instanța de fond, numitul E. a fost mandatat să o reprezinte pe numita B. în vederea obținerii dispoziției de restituire, a procesului-verbal de punere în posesie și a titlului de proprietate pentru terenul respectiv, ulterior acestor etape. În opinia sa, suma primită de numitul E. a fost în considerarea faptului că acesta urma să se ocupe de documentația necesară pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a terenului agricol menționat. Susține că, în mod corect, instanța de fond a considerat că mandatarul a fost împuternicit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu a antecontractului, iar reclamanta cunoștea această situație, sens în care defuncta B. a fost obligată doar la restituirea părții primite cu titlu de arvună. De altfel, din cuprinsul procurii autentice mai sus menționate reiese că mandatarul E. s-a obligat ca, în situația revocării mandatului/neautentificării contractului de vânzare-cumpărare, să returneze integral suma de 89.000 euro. Recurentul invocă prevederile art. 1635 alin. (1) C. civ. și menționează că reclamanta a avut cunoștință despre lipsa documentației necesare vânzării. Totodată, arată că din cuprinsul procurii autentificate de Biroul Individual Notarial F. sub nr. x/16.10.2013 reiese că în discuție era încheierea contractului de vânzare-cumpărare (care ar fi fost posibilă după îndeplinirea condiției privind eliberarea documentației necesare), iar nu a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Solicită să se observe că la data de 6 noiembrie 2013 era în vigoare Legea nr. 165/2013, prin care a fost suspendată activitatea comisiilor de fond funciar locale și județene, pentru efectuarea unor inventare a terenurilor agricole la nivel local și național, cu termen de finalizare, la momentul respectiv, 2017, fiind evident că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu s-ar fi putut realiza (termenul fiind 30.09.2014). În acest context, apreciază că promitentul-cumpărător și-a asumat posibilitatea neperfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, aplicarea unei amenzi judiciare recurentului pentru abuzul de drept în exercitarea căii de atac, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reținut că decizia nr. 251 din 19 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, este supusă recursului, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 483 alin. (1) C. proc. civ. În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților pentru a formula, în scris, un punct de vedere. Recurentul D. a formulat punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului prin care a reluat susținerile din cadrul recursului. Prin rezoluția din 10 iulie 2025, a fost fixat termen de judecată la 20 noiembrie 2025, în camera de consiliu, pentru analiza admisibilității în principiu a recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul în raport de excepția de nulitate, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea lor, iar dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din același act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri. Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalității hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică ce pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunțate de instanța a cărei hotărâre se atacă și încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanța de recurs să poată exercita controlul de legalitate. În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menționate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate. Înalta Curte reține că, deși se invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel care a determinat soluția de admitere a apelurilor formulate de reclamantă împotriva sentinței nr. 470 din 13 martie 2018 și a sentinței nr. 338 din 28 februarie 2019, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă, și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată. Instanța de recurs constată că recurentul a invocat formal încălcarea prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., cât timp nu a circumstanțiat în niciun mod criticile sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material invocate, critici ce ar fi presupus, pe lângă identificarea explicită a normelor de drept material aplicabile cauzei, și demonstrarea modului în care măsurile adoptate de către instanța de apel încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme, aspect ce nu se regăsește, însă, în cuprinsul cererii de recurs în analiză. Astfel, recurentul arată că din cuprinsul procurii autentificate de Biroul Individual Notarial F. sub nr. x/16.10.2013 reiese că în discuție era încheierea contractului de vânzare-cumpărare (care ar fi fost posibilă după îndeplinirea condiției privind eliberarea documentației necesare), iar nu a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, aspect reținut și de instanța de fond, care a considerat corect că mandatarul a fost împuternicit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar nu a antecontractului, iar reclamanta cunoștea această situație, sens în care defuncta B. a fost obligată doar la restituirea părții primite cu titlu de arvună. Înalta Curte constată că alegațiile recurentului exprimă nemulțumiri legate de modul în care instanța de apel a interpretat și a apreciat mijloacele de probă din perspectiva obligațiilor asumate de autoarea recurentului față de intimata-reclamantă prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată prin mandatar, care nu pot fi valorificate în această etapă procesuală întrucât prin criticile expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel asupra situației de fapt stabilite efectiv pe baza administrării probatoriilor și care constituie premisa pentru judecata recursului. Faptele, astfel cum au fost determinate de către instanța de apel, sunt câștigate cauzei, iar instanței de recurs îi revine rolul de a verifica doar dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte, ținând cont că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de legiuitor, nu și de netemeinicie a hotărârii atacate. Și cu privire la susținerile din finalul memoriului de recurs vizând asumarea de către promitentul-cumpărător a posibilității neperfectării contractului de vânzare-cumpărare având în vedere că la data de 6 noiembrie 2013 era în vigoare Legea nr. 165/2013, prin care a fost suspendată activitatea comisiilor de fond funciar locale și județene, pentru efectuarea unor inventare a terenurilor agricole la nivel local și național, cu termen de finalizare, la momentul respectiv, 2017, fiind evident că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nu s-ar fi putut realiza (termenul fiind 30.09.2014), se impune aceeași concluzie și anume că atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor utile aparține în mod exclusiv instanțelor de fond, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege câtă vreme obiectul și scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Nici susținerile recurentului referitoare la faptul că doar prin acceptarea transmisiunii patrimoniului - privit ca universalitate juridică - se poate considera că erezii sau legatarii universali și cu titlu universal dobândesc drepturile și obligațiile lui de cujus și toate accesoriile acestora (acțiuni și alte mijloace care aparțineau sau puteau să aparțină celui decedat, dacă ar fi fost în viață), nu sunt apte să declanșeze controlul de legalitate al instanței de recurs. Aceasta întrucât, pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul pendinte nu se poate limita la invocarea unor aspecte de ordin teoretic privind transmisiunea moștenirii, întrucât cerința legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor imputate instanței. Prin urmare, având în vedere că susținerile formulate de recurent nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru considerentele expuse, reținând că în cauza pendinte nu este posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.