ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1852/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 9 noiembrie 2023 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor materiale în cuantum de 44.987,30 RON, precum și a daunelor morale, în valoare de 30.000 euro, echivalente în RON la data plății, pentru încălcarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de 20.000 euro, echivalente în RON la data plății, pentru încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 23 și 52 din Constituție, art. 357 C. civ., art. 453 C. proc. civ., și pe cele ale art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La rândul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, a invocat, prin întâmpinare, excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin sentința nr. 1884 din 17 iulie 2024, Tribunalul Bistrița - Năsăud, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, invocată de acest pârât. A respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva acestui pârât, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligându-l să achite reclamantului suma de 36.913,30 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, precum și suma de 5.000 euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la viața privată. A respins, ca neîntemeiate, pretențiile formulate de reclamant cu privire la acordarea despăgubirilor morale, întemeiate pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, referitoare la durata nerezonabilă a procesului penal. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.495 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței nr. 1884 din 17 iulie 2024, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă au declarat apel reclamantul A., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 368/A din 21 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, împotriva sentinței nr. 1884/F din 17 iulie 2024 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă.

Împotriva deciziei nr. 368/A din 21 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud.

5.1 Recursul reclamantului A.

Prin recursul formulat, reclamantul a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., și trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin motivul de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 35 C. proc. civ., a arătat că, în considerarea principiului disponibilității, cadrul procesual este cel stabilit de către reclamant, prin prisma obiectului și a părților.

A menționat că demersul judiciar a fost inițiat în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud și că, deși prin hotărârea instanței de fond a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a celui dintâi pârât, componența cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată nu a fost schimbată.

Prevalându-se de prevederile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că în apel nu putea fi modificat cadrul procesual, prin înlăturarea de la judecată a unuia dintre părți, indiferent de soluția adoptată la fond.

Apreciind că era necesară citarea tuturor părților și soluționarea apelului în contradictoriu cu acestea, a învederat că, în etapa regularizării în calea ordinară de atac, instanța a dispus citarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în locul pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, conform rezoluției din 12.09.2024. Această eroare a fost semnalată de Parchetul de pe lângă Curtea Apel Cluj, care prin adresa din 06.11.2024, a arătat că i-au fost comunicate apelurile formulate în cauză, cu mențiunea că are obligația de a formula întâmpinare, deși nu are un raport juridic cu părțile litigante, acțiunea civilă fiind formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Recurentul-reclamant a afirmat că, deși reprezentanții săi convenționali au solicitat curții citarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, la termenul din 21.11.2024, instanța a revenit asupra măsurii dispuse în etapa regularizării, respingând cererea, pe motiv că sentința a rămas definitivă în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.

Recurentul a subliniat că a atacat hotărârea primei instanțe în integralitate și că, din această perspectivă se impunea citarea pârâtului și în etapa procesuală a apelului, pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, a căror încălcare este sancționată cu nulitatea.

Invocând dispozițiile art. 153 alin. (1) și (2), precum și pe cele ale art. 478 alin. (1) C. proc. civ., a susținut că hotărârea instanței de apel ar trebui anulată, întrucât au fost ignorate normele ce privesc obligativitatea citării tuturor părților, precum și cele prin care este prohibită modificarea cadrului procesual în apel, fiind incidentă nulitatea necondiționată, pentru încălcarea cerințelor legale extrinseci actului de procedură.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a respins ambele cereri de apel formulate în cauză și a menținut hotărârea primei instanțe, încălcând dispozițiile art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și pe cele ale art. 453 C. proc. civ.

Deși a menționat că este de acord cu soluția pronunțată asupra apelului pârâtului Statul Român, a contestat decizia atacată din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 6 din Convenție, prin raportare la durata excesivă a procesului penal, susținând că instanța de apel a ignorat esența acesteia, anume transpunerea ei în plan obiectiv, precum și subiectiv și efectele produse.

Afirmând că un simplu calcul al perioadei în care s-a desfășurat procesul nu este suficient în analiza acestei critici, a subliniat că un asemenea criteriu reprezintă, de multe ori, un indiciu în privința manierei deficitare a instrumentării și gestionării unui litigiu, de natură să ducă la confirmarea duratei nerezonabile.

În opinia sa, acest aspect nu a fost analizat, deși este luat în considerare de instanțele europene, reprezentând un etalon în stabilirea duratei îndelungate a procesului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, a specificat că în cursul urmăririi penale au existat perioade de timp excesiv de lungi de pasivitate în care nu au fost efectuate acte procedurale (în perioadele 28.07.2012 și 02.10.2015 - 3 ani, și 02.10.2015 - 26.02.2016 - 4 luni).

Recurentul-reclamant a susținut că, deși majoritatea inculpaților au fost identificați și audiați la data flagrantului, la 28.07.2012, în cauza penală au fost audiați doar 10 martori, din care 4 în anul 2012, iar restul pe parcursul a doi ani, durata urmăririi penale fiind de 5 ani și jumătate. Totodată, a învederat că, în perioadele 10.12.2012 - 15.01.2016 (3 ani și 3 luni) și 15.01.2015 și 23.05.2017 (1 an și 4 luni), nu s-a administrat nicio probă.

Având în vedere că o parte dintre faptele care i s-au imputat s-au dovedit a nu fi fost prevăzute de legea penală, a susținut că exercitarea acțiunii penale s-a făcut în condiții de nelegalitate.

Cu privire la durata judecății, a arătat că, în primă instanță, aceasta s-a întins pe o perioadă de 3 ani (între 12.07.2018 și 17.08.2021), deși cei mai mulți dintre inculpați au uzat de procedura simplificată, care, în cele mai multe cazuri, are o durată estimativă de 1-2 termene.

Ulterior, în intervalul 19.03.2021 - 12.08.2021, timp de 5 luni, a menționat că s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei.

Deși respectarea dreptului la apărare al inculpaților, prin acordarea unor termene pentru angajarea și prezentarea apărătorilor aleși, precum și asigurarea executării mandatelor de aducere constituie obligații ale instanței penale, a considerat că aceste argumente ale instanței de apel nu pot fi folosite în prezent, pentru a justifica o durată mai îndelungată a procesului penal, de vreme ce instanța penală avea obligația de a asigura o durată rezonabilă a acestuia.

Referitor la măsura excluderii majoritare a probelor de către instanța de control judiciar, pe motiv că ar fi fost întocmite cu încălcarea dispozițiilor legale, a subliniat că a fost dispusă ca urmare a constatării nulității absolute a procedeelor probatorii de punere în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, imputabile organelor de urmărire penală.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a ignorat toate aceste aspecte, rezumându-se să justifice generic perioadele îndelungate de pasivitate ale organelor de urmărire penală sau modalitatea defectuoasă în care acestea au instrumentat dosarul, care a fost confirmată prin constatarea nulității absolute a probatoriilor.

Făcând referire la jurisprudența instanțelor judecătorești naționale în materie, a afirmat că raționamentul lapidar al instanței de apel au golit de conținut prevederile art. 6 din Convenție.

Legat de aplicarea art. 8 din Convenție, raportat la încălcarea dreptului la viață privată, a susținut că instanța de apel a ignorat criteriile avute în vedere de instanțele europene pentru acordarea despăgubirilor aferente, față de gradul de lezare a acestui drept.

În acest sens, a susținut că valoarea despăgubirilor nu a fost stabilită prin raportare la situația concretă, relevată de probatoriul administrat, ci printr-o apreciere in abstracto a politicii moderate a instanței europene cu privire la acordarea de daune morale.

Deși a pretins că a avut în vedere situația personală a recurentului și că suma de 5.000 euro, acordată cu titlu de daune este proporțională cu suferința sa, a afirmat că, în realitate, nu s-a efectuat o reală apreciere a acesteia, fiind reținută aceeași evaluare statistică efectuată de instanța de fond.

Recurentul a învederat că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanța de fond trebuia să se raporteze la declarațiile martorilor audiați, care au confirmat impactul devastator pe care procesul penal l-a avut asupra vieții sale.

Aspecte precum faptul că a rămas pe prima treaptă a salarizării, fără posibilitatea de a obține un venit mai mare, un post mai bun, sporuri etc, i-au afectat starea psihică, producându-i o frustrare continuă pentru faptul că nu și-a putut planifica viitorul profesional, nefiind de ignorat, în opinia sa, nici prejudiciul de imagine cauzat și izolarea socială resimțită, precum și faptul că această situație de incertitudine și nesiguranță a durat 11 ani.

Deși, ipotetic, aceste criterii au fost avute în vedere de către instanța de apel, recurentul a susținut că nu au fost analizate și aplicate, aspect ce justifică, în opinia sa, încălcarea prevederilor art. 8 din Convenție.

În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, a susținut că raționamentul instanței de apel legat de împărțirea lor în două părți egale, câte una pentru fiecare dintre pârâți, nu are suport logic sau juridic, mai ales că s-a constatat că în litigiu figurează un singur pârât.

În viziunea sa, acordarea și cuantumul cheltuielilor de judecată ar fi trebuit să țină cont de aspecte precum complexitatea cauzei și demersurile efectiv realizate de avocat.

5.2 Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud

Prin criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a contestat hotărârea instanței de apel, sub un prim aspect, din perspectiva modalității de soluționare a excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității sale procesuale pasive, precum și a Ministerului Finanțelor, care, în opina sa, au primit o dezlegare greșită prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la temeiurile de drept pe care a fost întemeiată.

Referitor la angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și la legitimitatea sa procesuală, a arătat că intervin numai în cazul în care repararea prejudiciului este o consecință a unei erori judiciare, întrucât numai pentru o astfel de ipoteză dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție instituie răspunderea sa civilă delictuală.

Având în vedere că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 52 din Constituție, pe cele ale C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, precum și pe dispozițiile art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a apreciat că răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată prin prisma normelor de drept comun, față de incidența normelor speciale, cu caracter derogatoriu.

Recurentul a precizat că excepția inadmisibilității a fost invocată prin raportare la temeiul juridic al acțiunii civile, introduse ca urmare a soluției de achitare pronunțate în dosarul penal în privința reclamantului, astfel că răspunderea sa, în cazul erorii judiciare, rezidă în dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și în cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, reluate la art. 268 din Legea nr. 303/2022, care reglementează o răspundere specială, derogatorie în această ipoteză de la normele de drept comun ale răspunderii civile delictuale.

Relativ la răspunderea statului în caz de eroare judiciară, recurentul a susținut că este o răspundere specială, ce poate fi atrasă în situația privării de libertate ori a restrângerii acestui drept, fiind reglementată la art. 538-539 C. proc. pen.

Totodată, a afirmat, cu privire la răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție, că, deși Legea nr. 303/2022 face referire la această formă de răspundere pentru faptele magistraților, nu este de natură să acopere faptele altor participanți/autorități cu care colaborează instanțele.

În ipoteza în care eroarea judiciară a fost cauzată de faptele acestor persoane, a opinat că răspunderea statului va deriva din textul constituțional, și, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, în detrimentul regulilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, potrivit principiului de drept specialia derogant generalibus.

În caz contrar, a afirmat că s-ar încălca atât principiul antemenționat, cât și principiul electa una via, non datur recursus ad alteram, acțiunea reclamantului fiind, pentru aceste argumente, inadmisibilă.

Referitor la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, s-a prevalat de sancțiunea reglementată la art. 40 alin. (1) C. proc. civ., aplicată în cazul încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile de o persoană care nu are capacitate/calitate procesuală sau interes.

Totodată, a susținut că, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 148 și art. 194 C. proc. civ. reiese că reclamantul, inițiator al acțiunii civile, trebuie să justifice, inclusiv, calitatea procesuală pasivă, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa, instanța fiind obligată să verifice, chiar din oficiu, îndeplinirea acestor condiții obligatorii.

Fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, a apreciat că instanța trebuie să analize dacă există identitate între persoana chemată în judecată și cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

Recurentul a arătat că răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de răspundere au fost instituite norme speciale, derogatorii, care au prevalență în virtutea principiului "specialia derogant generalibus".

De asemenea, a afirmat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu își poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui prejudiciu, în acest caz urmând a se angaja direct răspunderea civilă delictuală a acestora.

A considerat că se impun a fi avute în vedere dispozițiile art. 221 și art. 224 C. civ., precum și faptul că, față de fundamentul juridic al acțiunii civile, trebuia chemată în judecată persoana care a săvârșit fapta ilicită.

Invocând prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., recurentul a afirmat că nu se confirmă identitatea cerută de lege în privința raportului juridic dedus judecății, astfel că nu poate fi reținută calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, instanțele de fond și de apel soluționând în mod greșit excepția.

A apreciat că, pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, respectiv a comitentului, în temeiul art. 1373 alin. (1) C. civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ.. Așadar, victima prejudiciului trebuia să facă dovada existenței acestuia, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției prepusului.

Totodată, a considerat că trebuia să se confirme și existența raportului de prepușenie, iar prepusul să fi săvârșit fapta ilicită în exercitarea atribuțiilor profesionale încredințate, dovedirea existenței acestor două condiții fiind în sarcina victimei prejudiciului.

Din punctul său de vedere, Statul Roman nu poate fi răspunzător, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, întrucât, între stat și magistrați nu există raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori pe temeiul răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

6.1 Prin întâmpinarea depusă la recursul reclamantului, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În esență, prin apărările formulate, pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel nu a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Nefondate au fost apreciate că sunt și criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cauza penală nefiind încălcat principiul celerității, durata desfășurării procesului penal fiind rezonabilă, raportat la complexitatea și specificul acestuia.

Referitor la cererea reclamantului, de acordare a sumei integrale solicitate prin cererea de chemare în judecată cu titlu de despăgubiri morale, a arătat că se opune acesteia, întrucât achitarea a intervenit în contextul schimbărilor legislative și a înlăturării din probațiune a mijloacelor de supraveghere tehnică, corelativ statuărilor Curții Constituționale prin deciziile nr. 302/2007, nr. 26/2019 și nr. 51/2016, iar nu a constatării inexistenței faptelor penale.

Cât privește solicitarea reclamantului privind obligarea sa la plata integrală a cheltuielilor de judecată, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată în acord cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

6.2 Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtului, recurentul-reclamant a solicitat respingerea, ca nefondat, a acestuia, afirmând, sub un prim aspect, că excepția inadmisibilității acțiunii civile nu este întemeiată, instanța de apel reținând corect că prevederile art. 268 din Legea nr. 303/2022 nu sunt incidente cauzei, atragerea răspunderii statului fiind solicitată pentru fapta proprie, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate prin tratatele internaționale la care este parte, respectiv pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a menționat că, în situația în care în privința sa a fost pronunțată o soluție de achitare, poate fi reținută culpa procesuală a acestuia, care a declanșat urmărirea penală, prin reprezentanții Ministerului Public, o astfel de obligație derivând din dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Reclamantul a mai susținut că există identitate între subiectele raportului juridic litigios, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, fiind debitorul obligației de reparare a prejudiciului pentru începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale și continuarea demersurilor judiciare până la pronunțarea soluției de achitare.

Cu privire la cheltuielile judiciare solicitate, a învederat că sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., iar nu norma inserată la alin. (5) al acestui articol, urmărirea penală fiind demarată din oficiu, iar nu la inițiativa părții vătămate B. S.A..

Relativ la răspunderea pârâtului pentru încălcarea drepturilor prevăzute la art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, a arătat că aceasta este o formă de răspundere directă, obiectivă, pentru fapta proprie, centrată pe calitatea statului de garant al respectării dreptului la un proces echitabil.

Prin răspunsul la întâmpinarea reclamantului, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate.

Prin rezoluție, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 23 octombrie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că ambii recurenți au criticat decizia instanței de apel din perspectiva modalității de stabilire a cadrului procesual, prin raportare la obiectul cauzei și a persoanelor obligate în raportul juridic litigios, față de care reclamantul a urmărit valorificarea dreptului afirmat prin acțiunea civilă promovată.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății".

Sancțiunea neîndeplinirii acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile este expres reglementată la art. 40 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, în sensul că, în cazul în care instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate, mijlocul procesual de invocare fiind excepția, o excepție de fond, absolută și peremptorie.

Reținând caracterul imperativ al normei juridice, prin care s-a instituit această condiție esențială de exercitare a dreptului la acțiune, precum și faptul că verificarea modalității de stabilire a cadrului procesual este prioritară analizei celorlalte chestiuni litigioase, implicând identificarea corectă a părților și a obiectului cauzei, în vederea stabilirii legalității hotărârii atacate, Înalta Curte va da preferință examinării motivelor de recurs ce privesc soluțiile pronunțate asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, acestea urmând a fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dat fiind că vizează aplicarea unei norme de procedură (art. 36 din acest act normativ).

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 C. proc. civ., cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulității, precum și dispozițiile art. 179 din același cod, care vizează efectele acesteia.

Potrivit normelor care o reglementează, nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

8.1 Procedând, în acest sens, la examinarea criticii invocate de recurentul-reclamant din perspectiva încălcării principiului disponibilității, ca urmare a unei pretinse modificări a cadrului procesual în calea ordinară de atac, prin înlăturarea din judecată a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, în contradictoriu cu care solicitase, prin acțiunea civilă promovată, realizarea dreptului afirmat, Înalta Curte constată că nu este fondată, urmând a fi respinsă, ca atare.

Prevalându-se de dispozițiile art. 23 și 52 din Constituție, precum și de cele ale art. 1357 C. civ., reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obligarea acestora la plata, în solidar, a despăgubirilor materiale și morale pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj s-a apărat, prin întâmpinarea formulată la fond, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de inexistența unui raport juridic obligațional cu reclamantul și susținând că exigențele dispozițiilor art. 36 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În argumentarea excepției, pârâtul a subliniat că pretențiile reclamantului implică o analiză a raporturilor juridice dintre unitățile de Parchet, ca structuri organizatorice, și procurori, care își desfășoară activitatea în baza art. 66 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, activitatea procurorului, ca reprezentant al intereselor generale ale societății, apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților cetățenilor, neputând fi confundată cu cea a pârâtului, care rezultă din dispozițiile art. 131 alin. (2) din Constituție.

Prin sentința nr. 1884/F din 17 iulie 2024, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și, pe cale de consecință, a respins acțiunea civilă a reclamantului, formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Potrivit lucrărilor dosarului, împotriva sentinței au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud.

Prin apelul formulat, reclamantul a invocat critici care se referă, exclusiv, la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a capetelor de cerere ce au vizat acordarea despăgubirilor pentru durata nerezonabilă a procesului penal și pentru încălcarea dreptului la viață privată, prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și la neacordarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

Deși este real că în procedura de pregătire a judecății apelului, reglementată la art. 475 C. proc. civ., comunicările au fost realizate și față de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, această eroare a fost îndreptată prealabil dezbaterilor asupra apelurilor, curtea respingând solicitarea reclamantului cu privire la citarea în cauză a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, reținând că, prin neatacarea cu apel a soluției tribunalului, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, aceasta a rămas definitivă sub acest aspect.

Ca atare, susținerile recurentului, în sensul atacării în integralitate a hotărârii instanței de fond, nu pot fi reținute, de vreme ce în preambulul (practicaua) deciziei recurate a fost consemnată poziția procesuală a reprezentantului convențional al reclamantului, care, fiind prezent la judecată, a confirmat, cu ocazia dezbaterilor în apel, că acesta nu a atacat partea din sentință referitoare la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

În situația specifică analizată, în cadrul judecății din apel nu se decelează o încălcare a dispozițiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ., respectiv o schimbare a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată și, pe cale de consecință, nici a principiului contradictorialității, reglementat la art. 14 C. proc. civ., sau a dreptului la apărare, prevăzut de art. 13 din același act normativ.

Dimpotrivă, dând prevalență acestui din urmă drept, curtea a pronunțat decizia recurată cu respectarea normei procedurale inserate la art. 153 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reținând precizările reprezentantului convențional al reclamantului, în sensul neatacării cu apel a soluției instanței de fond, de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, și consemnând că, din acest motiv, acesta a renunțat să mai susțină cererea de amânare a judecății, formulată în vederea citării acestui pârât în calea ordinară de atac.

Ca atare, critica recurentului, ce vizează modalitatea de soluționare a acestei excepții de către instanța de fond, a fost formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio, astfel că o cenzurare aprofundată a acesteia în calea de atac pendinte nu este posibilă.

De vreme ce curtea nu a fost învestită cu soluționarea unei asemenea critici, o încălcare a principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., nu poate fi reținută, întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) din cod, instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărârea atacată, apelul având efect devolutiv doar sub acest aspect, prin prisma criticilor invocate prin memoriul de apel.

Constatând că în precedenta judecată nu s-a evidențiat o încălcare a normelor de procedură analizate, Înalta Curte va respinge solicitarea recurentului-reclamant, de casare în parte a hotărârii recurate și de trimitere a cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

8.2 Analizând, prin prisma aceluiași caz de nelegalitate, criticile din cadrul recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor prin care a contestat soluția instanței de fond, validată în apel, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că nu sunt fondate.

În acest sens, instanța de recurs va avea în vedere particularitatea acțiunii civile deduse judecății, care, față de obiectul său și de normele juridice pe care a fost întemeiată, impută o răspundere obiectivă a statului, în calitatea sa de garant al activității judecătorești, răspundere ce se îndepărtează de la cea de drept comun, subsumată materiei răspunderii civile delictuale, care presupune, pe lângă existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente, vinovăția autorului.

Potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție, "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență".

Aceste dispoziții consacră principiul răspunderii obiective a statului, care exclude săvârșirea unei fapte culpabile și, implicit, vinovăția, fiind fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiției (în acest sens, decizia Curții Constituționale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Statul răspunde patrimonial pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie), în baza normelor constituționale și a dispozițiilor legale care stabilesc condițiile acestei răspunderi,

Astfel, statul răspunde patrimonial pentru repararea prejudiciilor atunci când s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară sau atunci când s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, conform art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare începând cu 2018, respectiv art. 268 alin. (4) lit. a) și b) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

De asemenea, prin art. 538-539 C. proc. pen. este reglementată procedura reparării prejudiciului pentru pretinsele erori judiciare care au fost săvârșite în procese penale.

În acest cadru normativ, răspunderea directă a statului nu este limitată, aceasta putând fi atrasă și în cazul erorilor judiciare care pun în discuție neîndeplinirea de către stat a obligațiilor asumate prin tratatele internaționale la care este parte, cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, cu forță juridică obligatorie în ordinea juridică internă și al căror garant este.

Ca urmare a ratificării Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a protocoalelor adiționale la aceasta, Statul Român și-a asumat obligația de a respecta drepturile și libertățile garantate, în sarcina sa subzistând răspunderea pentru nesocotirea respectivelor drepturi/libertăți considerate fundamentale.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, potrivit art. 1 din Convenție, care se referă la respectarea drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor contractante (legislativă, executivă și judecătorească), garantarea acestor drepturi este o sarcină ce revine fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curții pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naționale ce asigură respectarea drepturilor omului. Cu privire la această obligație a statului, a arătat că implică nu numai respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale, dar și înlăturarea eventualelor încălcări de către autoritățile naționale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care, la art. 269 alin. (1) statuează că, "Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor."

Aceste dispoziții reprezintă o continuare a reglementărilor art. 96 alin. (1) Legea nr. 303/2004 modificat prin Legea nr. 242/2018 (actualmente abrogată prin actul normativ antemenționat), care a creat baza legală pentru repararea prejudiciilor suferite de persoanele vătămate ca urmare a unei activități judiciare greșite.

De vreme ce singura entitate desemnată expres de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul, în mod corect instanța de apel a apreciat că se justifică legitimarea procesuală pasivă, respectiv calitatea de pârât a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în prezenta cauză, în calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, repararea prejudiciului realizându-se conform principiilor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența specifică, în sensul acordării unei satisfacții echitabile.

Întemeindu-și acțiunea nu doar pe dispozițiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1357 C. civ.), dar și pe cele ale art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ce privesc respectarea drepturilor la un proces echitabil, în componenta duratei rezonabile a procesului penal, precum și dreptul la respectarea vieții private, reclamantul urmărește în cauza pendinte repararea prejudiciului rezultat din modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, respectiv angajarea răspunderii statului în baza art. 52 alin. (3) din Constituție, în calitatea sa de garant al legalității activității specifice serviciului public de înfăptuire a justiției.

În acest context, raportat și la normele juridice anterior evocate, se constată că pârâtul Statul Român justifică legitimitate procesuală pasivă în cauză, răspunderea sa nefiind derivată din cea a comitentului pentru prepus, ci existând independent de autoritatea sau persoana care a cauzat vătămarea.

Contrar celor afirmate de recurentul-pârât, curtea de apel a respectat principiul disponibilității, reglementat la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., statuând judicios calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, respectiv că aceasta se justifică din perspectiva obligațiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale le au, de a proteja drepturile și libertățile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunțarea și sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii.

Așadar, acest pârât se legitimează procesual în raport de pretențiile reclamantului, ce vizează dezdăunarea sa morală pentru încălcarea drepturilor fundamentale (depășirea duratei rezonabile a procesului penal și încălcarea vieții private), precum și a celor ce privesc acordarea despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal, aceste cereri fiind indisolubil legate de obligația de garanție a statului.

În sprijinul acestui argument, elocventă este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că dreptul prevăzut la art. 8 este strâns legat de drepturile și interesele protejate de art. 6 din Convenție. În timp ce art. 6 prevede garanția procedurală a accesului la o instanță, care să stabilească "drepturile și obligațiile civile", Curtea a stabilit că cerința procedurală de la art. 8 acoperă nu numai procedurile administrative și judiciare, fiind complementară scopului mai amplu, de asigurare a respectării, printre altele, a vieții de familie (cauzele McMichael/Golder împotriva Regatului Unit). Totodată, a statuat că diferența dintre scopul urmărit de garanțiile prevăzute la art. 6 și 8 poate să justifice, în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei, examinarea aceleiași serii de fapte din perspectiva ambelor articole.

Relevant este și faptul că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, în temeiul art. 6 și al art. 13 din Convenție și a jurisprudenței instanței de contencios european, ce constituie blocul de convenționalitate la care legiuitorul și instanțele trebuie să se raporteze, statului îi incumbă o răspundere civilă delictuală cu caracter obiectiv pentru încălcarea termenului rezonabil în desfășurarea procesului penal.

Cu privire la critica prin care recurentul-pârât a afirmat că nu își poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui prejudiciu, în acest caz urmând, în opinia sa să se antreneze răspunderea civilă delictuală a respectivelor persoane, invocând pretinsa incidență a dispozițiilor art. 221 și ale art. 224 alin. (1) C. civ. privind răspunderea subsidiară a statului, subordonată celei a persoanelor juridice care se pot face vinovate de producerea unui prejudiciu, Înalta Curte constată că obiectul acțiunii și normele juridice invocate în susținerea ei nu atrag angajarea unei asemenea forme de răspundere, reclamantul neformulând cererea în temeiul răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a raportului de prepușenie dintre stat și autoritățile/instituțiile implicate, ci, prevalându-se de o răspundere directă a statului.

Așadar, trimiterea recurentului-pârât la prevederile art. 221 și ale art. 224 alin. (1) C. civ. este irelevantă în raport cu natura cauzei și tratează un regim juridic diferit al răspunderii, care nu poate substitui răspunderea directă, obiectivă, de ordin convențional, a statului pentru încălcarea drepturilor fundamentale reclamate.

Totodată, nu poate fi negată calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale reprezentate de cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal.

Cu referire la obligația suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării intervenite în procesul penal, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părții civile obligația de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate expres, art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiași articol, că instanța stabilește obligația de restituire conform legii civile.

În ceea ce privește sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat.

Astfel, articolul mai sus menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare față de cel prevăzut de normele procesuale penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, astfel cum reclamantul a susținut, acțiunea penală nu a fost declanșată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu, fiind finalizată printr-o soluție de achitare.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndreptățiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, astfel cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Deși Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) C. proc. pen., acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiunea penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu a fost parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acțiunii penale, cât timp are prerogativa și obligația de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni, trebuie să își asume și responsabilitatea pierderii acțiunii penale și să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea Statului Român nu este subiectivă, ci obiectivă, nefiind necesară probarea vinovăției, sub forma intenției sau a culpei, întrucât se întemeiază pe aceeași obligație de garanție, a bunei funcționări a serviciului public al justiției. Ca atare, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal, deoarece în discuție, nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală (exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a funcției procurorului), ci, exclusiv, respingerea acuzației în materie penală, ca soluție definitivă a procesului inițiat.

Pe cale de consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate examinate vor fi respinse ca nefondate, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident, decizia recurată nefiind lovită de nulitate.

8.3 Continuând cu examinarea criticii recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, referitoare la modalitatea de soluționare a motivului de apel ce a vizat hotărârea tribunalului asupra excepției inadmisibilității acțiunii civile, Înalta Curte constată următoarele:

De principiu, admisibilitatea este un element intrinsec al oricărei cereri adresate instanței, fiind indisolubil legată de întreaga procedură judiciară ce implică soluționarea acesteia. Deopotrivă, admisibilitatea vizează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, prin raportare la pretenția concretă a reclamantului și la cadrul procesual ales în vederea valorificării acesteia. Legătura dintre dreptul subiectiv și acțiune se realizează prin intermediul dreptului la acțiune, ca element al dreptului subiectiv civil care permite titularului să recurgă la forța coercitivă a statului.

În esență, argumentele invocate în susținerea acestui motiv de recurs au fost centrate pe ideea unei greșite soluționări a litigiului din perspectiva normelor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât susținând că, față de temeiurile juridice indicate de reclamant, de obiectul acțiunii și de soluția de achitare pronunțată în procesul penal, sunt incidente cauzei dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, precum și cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, reluate la art. 268 din Legea nr. 303/2022, ca urmare a abrogării celei dintâi legi.

Recurentul a mai susținut că angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, intervine numai în cazul în care repararea prejudiciului decurge din erori judiciare, întrucât, numai pentru astfel de situații, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție s-a instituit un asemenea tip de răspundere. Totodată, a afirmat că, atunci când eroarea judiciară provine din faptele magistraților, răspunderea statului derivă direct din textul constituțional, și, ori de câte ori printr-o lege/normă este reglementată o procedură specială, aceasta se aplică prioritar, în detrimentul regulilor de drept comun din materia răspunderii civile delictuale, în caz contrar, fiind încălcate principiile specialia derogant generalibus și electa una via, non datur recursus ad alteram.

Analizând criticile recurentului pârât prin prisma cazului de casare invocat în susținerea acestora - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că sunt fondate în limitele și pentru considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 267 C. proc. pen., art. 453 C. proc. civ., art. 1357 C. civ. și art. 52 alin. (3) din Constituție, obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata despăgubirilor materiale, constând în cheltuieli judiciare efectuate în dosarul penal în care a fost investigat, condamnat la o pedeapsă cu executare și apoi achitat, precum și a daunelor morale, pentru pretinsa încălcare a drepturilor prevăzute de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin motivele cererii, reclamantul a semnalat săvârșirea unor erori judiciare în cursul procedurii judiciare ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, care ar fi condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în componenta nerespectării duratei rezonabile a procesului penal, precum și a dreptului la respectarea vieții private, concretizate în pierderea șansei de a evolua din punct de vedere profesional, din cauza prelungirii stării de incertitudine a situației sale, ce a trenat nejustificat, până la soluționarea definitivă a procesului penal.

Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel (nesusceptibile de cenzură în prezenta cale extraordinară de atac, față de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), împ