ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1848/2025

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud – secția I civilă, la 21 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la plata despăgubirilor în cuantum de 400.000 euro, echivalente în RON, la cursul de schimb al BNR din ziua plății, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 252, art. 253 și ale art. 1381 alin. (1) C. civ., precum și pe cele ale art. 52 alin. (3) din Constituție. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii civile, ca neîntemeiate. Prin notele scrise depuse la 28 noiembrie 2022, reclamantul a arătat că, potrivit situației de fapt expuse în susținerea cererii de chemare în judecată, a fost prejudiciat, printr-o eroare judiciară, în forma prevăzută la art. 96 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și a procurorilor, întrucât, în toate cauzele penale în care a fost cercetat, în final, s-a dispus clasarea pe motiv că fapta nu există. Totodată, a afirmat că modalitatea în care a fost cercetat se încadrează în dispozițiile legale care reglementează eroarea judiciară, organele de urmărire penală dispunând măsuri cu nerespectarea normelor legale, materiale și procesuale, prin supravegherea sa prin sistemul GPS și prin interceptarea convorbirilor sale telefonice, fiindu-i încălcate drepturile prevăzute la art. 26 alin. (1) și art. 28 din Constituție. Reclamantul s-a prevalat și de dispozițiile art. 305 alin. (3) C. proc. pen., învederând că în toate dosarele în care a fost urmărit s-a dispus clasarea pe motiv că fapta nu există, eroarea judiciară săvârșită de organele de urmărire penală fiind evidentă, întrucât nu au existat probe rezonabile care să ateste săvârșirea infracțiunilor de care a fost acuzat. Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă a reținut că prin aceste note scrise reclamantul a precizat că face o completare a motivelor de drept invocate în susținerea acțiunii și a dispus amânarea cauzei pentru ca pârâtul să ia cunoștință de conținutul acestora. Ulterior, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat respingerea, ca nefondate, a susținerilor reclamantului din cererea modificatoare. La 27 noiembrie 2023, reclamantul a depus note scrise, prin care a învederat că, de la momentul introducerii acțiunii și până la data menționată normele C. proc. civ. au fost modificate, în ceea ce privește repararea prejudiciului suferit în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 201 din 5 iulie 2023, pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative. Susținând că aceste norme sunt de imediată aplicare, a solicitat ca soluția instanței de fond, care urma să se pronunțe în cauză, să fie în conformitate cu legislația relevantă, astfel cum aceasta a fost modificată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocate prin întâmpinare. A respins acțiunea civilă modificată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Apelurile Împotriva sentinței nr. 1118/F din 19 decembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă au declarat apel reclamantul A., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud. În ședința publică din 16 mai 2024, în calea de atac a apelului, reclamantul A. a precizat că notele scrise, depuse la 27 noiembrie 2023, la fond, care nu au fost puse în discuția părților, prin care a susținut că, de la momentul introducerii acțiunii civile și până la termenul de judecată menționat au fost modificate normele C. proc. pen., nu au legătură cu temeiul juridic al cererii, inițial indicat. În aceste condiții, a arătat că solicită retragerea acestor note scrise și că își întemeiată acțiunea pe dispozițiile C. civ. și pe cele din Legea nr. 303/2004, notele scrise neadăugând la temeiul juridic al acțiunii civile, astfel că solicită să nu fie luate în considerare.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 363/A din 21 noiembrie 2024, Curtea de Apel Cluj – secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, împotriva nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă.

Recursurile Împotriva deciziei nr. 363/A din 21 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj – secția I civilă au promovat recurs reclamantul A., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud. 5.1. Recursul reclamantului A. Prin critici de recurs circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1373 alin. (1) și (2) C. civ., precum și a celor prevăzute de art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, care au fost reluate la art. 268 din Legea 303/2022, ca urmare a abrogării celei dintâi legi. Sintetizând considerentele deciziei recurate și evocând prevederile art. 1 alin. (5) cu referire la cele ale art. 23 alin. (1) și 11 din Constituția României, a afirmat că instanța de apel a reținut greșit situația de fapt, prin raportare la normele de drept incidente, nesocotind principiul prezumției de nevinovăție. Recurentul a menționat că a fost cercetat de către Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Cluj în dosarul de urmărire penală nr. 13/P/2019 (înregistrat inițial sub nr. x/2012), actul de sesizare fiind procesul-verbal din 23 martie 2012, emis de secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție. Recurentul a arătat că, prin ordonanța din 17 februarie 2020, s-a dispus clasarea urmăririi penale. Ulterior datei de 21 februarie 2020 a fost informat că, prin încheierile penale nr. 17 din 25 martie 2012, nr. 21 din 26 aprilie 2012, nr. 22 din 9 mai 2013 și nr. 29 din 24 mai 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. x/2012, au fost autorizate măsuri de supraveghere a convorbirilor sale telefonice, precum și de localizare și urmărire prin sistemul GPS. Deși curtea a reținut aceste aspecte învederate, a apreciat că recurentului nu i-a fost încălcată libertatea personală, în același sens statuând și prin raportare la anchetarea sa pentru presupusa săvârșire a infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu, cu consecințe deosebit de grave, și trafic de influență, deși vinovăția sa nu a fost dovedită, iar cererea privind arestarea sa preventivă a fost respinsă de către instanța de judecată. Precizând că și-a întemeiat acțiunea civilă pe dispozițiile art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, a învederat că instanța de apel a apreciat că eroarea judiciară ar fi existat doar în cazul în care s-ar fi dispus în cadrul procesului penal efectuarea unor acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, care să genereze o nesocotire gravă, flagrantă și evidentă a drepturilor, libertăților și a interesele sale legitime. Recurentul a combătut această interpretare a curții de apel, precizând că probatoriul administrat în cauză (înscrisuri, constând în rezoluții, încheieri și sentințe judecătorești, depoziții de martori), a atestat faptul că a fost cercetat timp de 3 ani, în două dosare penale, pentru fapte grave de corupție, pentru care, dacă ar fi fost găsit vinovat, ar fi putut fi condamnat la o pedeapsă cu executare de până la 15 ani. Totodată, a contestat aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că, deși au fost administrate dovezi cu privire la interceptările convorbirilor telefonice și la localizarea sa prin sistem GPS, perioada de timp pentru care au fost dispuse nu au depășit termenul legal, astfel că nu s-a pus problema încălcării drepturilor fundamentale afirmate, mai ales că a fost încunoștințat cu privire la instituirea acestor măsuri. În opinia sa, o astfel de interpretare încalcă prevederile constituționale care instituie libertatea individuală și siguranța persoanei, prevăzute la art. 23 și art. 26 din Constituție, deoarece, potrivit art. 144 alin. (3) din C. proc. pen., durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă, nu poate depăși, în aceeași cauză, 6 luni, cu excepția măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spații private, care nu poate fi mai mare de 120 de zile. Recurentul a arătat că, potrivit art. 145 C. proc. pen., după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul este obligat să informeze în scris, în cel mult 10 zile, pe subiectul unui asemenea mandat, despre măsura de supraveghere tehnică instituită. Invocând ignorarea acestor dispoziții constituționale, dar și de drept procesual, recurentul a susținut că, faptul că măsurile de supraveghere tehnică au fost încuviințate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu îi dă judecătorului dreptul de a constata că toată procedura a fost legală, fiind de notorietate că, în perioada în care aceste măsuri au fost adoptate (2012 - 2020), instanța nu a respins cererile Parchetului, formulate cu privire la interceptări. Totodată, a arătat că nu s-a luat în considerare faptul că propunerea de arestare preventivă a fost respinsă pentru netemeinicie, și nici împrejurarea că toate măsurile luate împotriva sa au fost, în final, infirmate de către instanțele de judecată. Recurentul a precizat că daunele morale nu au fost solicitate pentru faptul că a fost cercetat penal, ci pentru modalitatea în care s-a desfășurat urmărirea penală, respectiv pentru interceptările și supravegherile tehnice dispuse pe o perioadă îndelungată, pentru solicitarea de către organele de urmărire penală a încuviințării actelor de urmărire penală în lipsa probelor, prin folosirea unor tehnici ilegale, respectiv prin întocmirea unor dosare penale succesive, cu scopul de a da aparență de legalitate acestor măsuri. În opinia sa, motivarea instanței, potrivit căreia cererile organelor de urmărire penală au fost încuviințate de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu conferă legalitate actelor procesuale efectuate în dosarele penale. Reaua credință a prepușilor statului (organele de urmărire penală și instanțele judecătorești), care au acționat abuziv împotriva sa reiese, din punctul său de vedere, din durata procedurii, finalizate prin soluții de clasare, astfel că situația de fapt dedusă judecății conturează elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, fapta ilicită fiind reprezentată de activitatea procurorilor, de întocmire a dosarelor de urmărire penală în mod tendențios, în lipsa probelor din care să rezulte vinovăția sa, de înregistrare a convorbirilor telefonice și de autorizare a măsurilor de supraveghere a acestora, în modul ambiental, de supraveghere și localizare prin intermediul sistemului GPS, de propunerea de arestare făcută în scopul intimidării și compromiterii sale, de solicitarea cu privire la ridicarea imunității parlamentare, precum și de declanșarea unui val de ură publică împotriva sa. Recurentul a susținut că Statul Român trebuie să răspundă pentru faptele prepușilor săi, în baza raportului de prepușenie pe care îl are cu reprezentanții Parchetului, conform art. 131 alin. (1) din Constituția României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezentând interesele generale ale societății și apărând ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Deși curtea a reținut că nu se pot nu se pot invoca, sub pretextul aplicării art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004 sau a răspunderii civile delictuale, chestiuni care puteau fi analizate în procedura penală, respectiv măsurile dispuse prin încheierile nr. 948 din 10 decembrie 2015 și nr. 922 din 5 octombrie 2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în opinia recurentului, o astfel de constatare este greșită și contrară celor expuse în cererea de chemare în judecată. Recurentul a precizat că a solicitat repararea prejudiciului rezultat ca urmare a urmăririi/localizării sale continue, a interceptării convorbirilor telefonice personale, timp de opt ani, precum și pentru solicitarea unor mandate de supraveghere succesive, cu aceeași motivare, de către organele de urmărire penală, care i-au afectat drepturile și libertățile fundamentale prevăzute la art. 26, 27 și 28 în Constituție. Totodată, a arătat că, prin încheierea nr. 21/C din 7 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus desființarea încheierii nr. 922/2016 pentru neregularitatea actului de sesizare, respectiv a rechizitoriului din dosarul nr. x/28.07.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a corupției, iar prin ordonanța nr. 154/C/23.01.2018 s-a dispus reluarea urmăririi penale în acest dosar. Prin rechizitoriul din 23.09.2019 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților din dosar, în privința sa cauza fiind disjunsă. Rechizitoriul a fost infirmat integral prin ordonanța nr. 3007/C/2019, astfel că, din punctul său de vedere, nu se justifică motivarea instanței de apel și nici soluția de respingere a apelului pe care l-a declarat în cauză, ci, dimpotrivă, veridicitatea afirmațiilor sale, expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că cercetarea penală care l-a vizat s-a desfășurat cu rea credință și cu încălcarea legii. Aceeași opinie și-a exprimat-o legat și de ordonanțele emise de Direcția Națională Anticorupție în dosarele penale nr. x/2012, y/2012, z/2017, w/2014 și 408/P/2016, precizând că la 16 decembrie 2020 a fost clasat și dosarul nr. x/2014, în care a fost cercetat pentru infracțiunea de abuz în serviciu, în urma atacării acestei soluții, în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București schimbând temeiul clasării, din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) (fapta nu este prevăzută de legea penală), în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există). Cu referire la aspectele reținute de instanța de apel, care i-au conturat concluzia neangajării, în prezenta cauză, a răspunderii statului, conform art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul a afirmat că acestea pot fi interpretate în favoarea sa, întrucât probează că urmărirea penală a fost instrumentată cu rea credință, cauzându-i un grav prejudiciu moral, care îl îndreptățește la acordarea despăgubirilor solicitate pe temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor. Recurentul a combătut aspectul reținut de instanța de apel, în sensul că, în procedura civilă, instanța sesizată cu o acțiune întemeiată pe art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 sau pe răspunderea civilă delictuală, nu se poate transforma și nu poate fi atrasă în analiza acelor fapte, ca o instanță de control judiciar în materie penală, precizând că, prin cererea de chemare în judecată nu a formulat o astfel de solicitare, ci a cerut să se constate că a fost cercetat penal cu rea credință, astfel că se impunea aplicarea prevederilor art. 1373 C. civ., respectiv angajarea răspunderii delictuale a comitentului pentru fapta prepusului. Totodată, a solicitat să se aibă în vedere faptul că organele statului sunt obligate să desfășoare urmărirea penală cu respectarea normelor de procedură penală, fără să încalce drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului urmărit penal, să respecte natura probelor, să folosească numai mijloacele prevăzute de lege pentru aflarea adevărului, să respecte prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 23 din Constituție, durata nejustificată a urmăririi penale putând fi suficientă pentru a se reține că nu s-a desfășurat cu respectarea condițiilor legale. Menționând că, după introducerea acțiunii civile, în C. proc. pen. a fost introdus Capitolul VI - Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori alte cazuri (Legea 201/2023), recurentul a considerat că sunt relevante pentru soluționarea cauzei dispozițiile art. 539 1 din acest act normativ. 5.2. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud Prin motive de recurs încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluția instanței de apel asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, susținând că soluțiile pronunțate asupra acestora sunt rezultatul unei interpretări greșite a temeiurilor de drept invocate de reclamant. În argumentarea motivelor de recurs, a susținut că angajarea răspunderii obiective a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, precum și legitimitatea sa procesuală intervin numai în situația în care prejudiciul decurge din erori judiciare, întrucât numai pentru astfel de cazuri, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, s-a instituit răspunderea sa civilă delictuală. Or, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 53 din Constituție și pe cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea statului pentru fapta proprie neputând fi analizată prin prisma normelor dreptului comun, deoarece, în acest caz, sunt incidente dispoziții speciale, derogatorii. Recurentul a precizat că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamant în susținerea acesteia, și ca urmare a soluției de achitare pronunțate de instanța penală. Totodată, a afirmat că răspunderea statului, în caz de eroare judiciară, are ca temei juridic dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și pe cele ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, reluate la art. 268-269 din Legea nr. 303/2022, care reglementează o răspundere specială, derogatorie pentru erorile judiciare, care nu se circumscrie celei civile delictuale. În acest context, a precizat că răspunderea statului pentru erorile judiciare în cazul privării de libertate ori al restrângerii de libertate este reglementată la art. 538-539 C. proc. pen., pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, statul răspunzând conform art. 268-269 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare. Recurentul a arătat că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este angajată în condițiile legii speciale și nu a celor de drept comun, întrucât, în caz contrar, ar fi încălcate principiile fundamentale de drept specialia generalibus derogant și electa una via, non datur recursus ad alteram. În susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, s-a prevalat de dispozițiile art. 40 alin. (1) C. proc. civ., precum și de cele ale art. 148 și art. 194 din același act normativ, susținând că se impunea a fi analizată existența identității între persoana chemată în judecată și cea obligată la despăgubire, ca urmare a săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu. Recurentul a învederat că, în prezentul litigiu, răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit normelor de drept comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic au fost instituite norme speciale, derogatorii și prevalente, conform principiului specialia derogant generalibus. Pe de altă parte, a afirmat că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, nu își poate legitima calitatea pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios urmând a se antrena direct răspunderea civilă delictuală a acestor persoane, în măsura în care s-ar stabili vinovăția lor în producerea prejudiciului, dispozițiile art. 221 și art. 224 alin. (1) C. civ. fiind aplicabile. Totodată, s-a prevalat de prevederile art. 1373 alin. (1) C. civ., susținând că, pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesar ca în persoana acestuia din urmă să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 din același act normativ (existența prejudiciului, a faptei ilicite a prepusului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției). De asemenea, a arătat că trebuie să existe și raportul de prepușenie, iar prepusul să fi săvârșit fapta ilicită în exercitarea funcției încredințate, dovedirea acestor elemente fiind în sarcina victimei prejudiciului. Recurentul a afirmat că Statul Român nu poate fi răspunzător, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului, în condițiile în care magistrații care au instrumentat cauza penală care l-a vizat pe reclamant nu au calitatea de prepuși ai acestuia.

Apărările formulate Prin întâmpinarea depusă la 1 aprilie 2025, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului recurentului-reclamant. În esență, prin apărările formulate, pârâtul a susținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 538 și următ. C. proc. pen. sau cele ale art. 268-269 din Legea nr. 303/2022 (pe care le-a apreciat ca fiind aplicabile în cauză, în detrimentul prevederilor Legii nr. 303/2004, invocate de reclamant în susținerea acțiunii civile). Considerând că noțiunea de "eroare judiciară", instituită prin art. 52 alin. (3) din Constituție este una autonomă, care implică modalitatea de desfășurare a procedurii derulate până la pronunțarea soluției de clasare, pârâtul a menționat că o astfel de procedură nu se poate constitui într-o acțiune prejudiciatoare, de natură să atragă răspunderea civilă delictuală, întrucât cercetarea penală presupune administrarea unui probatoriu pe baza căruia organele de urmărire penală și instanța de judecată pot aprecia asupra existenței/inexistenței elementelor și indiciilor temeinice cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Precizând că împotriva reclamantului organele de urmărire penală nu au dispus măsuri preventive sau restrictive de libertate, pârâtul a susținut lipsa motivelor de fapt expuse și a probatoriului administrat, care să confirme încălcarea drepturilor personale și patrimoniale afirmate. Recurentul-reclamant nu a depus întâmpinare la recursul pârâtului.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor declarate de reclamantul A., precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud, în ședința publică din 23 octombrie 2025. La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursurilor.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: 8.1. Recursul reclamantului A. Analizate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cărora le-au fost circumscrise, motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant nu sunt fondate. Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel (care nu poate fi cenzurată în recurs, în raport de dispozițiile imperative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), recurentul a fost urmărit penal pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție în dosarele penale nr. x/2019 (inițial nr. 111/P/2012), nr. 89/P/2012, nr. 660/P/2014 și nr. 408/2016 de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciile Teritoriale Cluj și Oradea. Toate aceste dosare de urmărire penală au fost finalizate prin pronunțarea unor soluții de clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există). Sub un prim aspect, prevalându-se în recurs de soluția de clasare dispusă în dosarele penale menționate, recurentul a susținut că instanța de apel a nesocotit principiul prezumției de nevinovăție, reținând că măsurile de interceptare a convorbirilor telefonice personale și localizarea sa prin sistemul GPS, chiar dacă au fost instituite de organele de urmărire penală pe o perioadă îndelungată de timp, nu sunt de natură să contureze eroarea judiciară invocată și nici nesocotirea gravă și evidentă a drepturilor fundamentale, a libertăților și a intereselor sale legitime. Răspunzând acestor critici ale recurentului, Înalta Curte reține că, de principiu, interceptarea telefonică a unui suspect și localizarea/urmărirea prin mijloace tehnice sunt forme de supraveghere tehnică reglementate la art. 138 alin. (1) lit. a) și d) din C. proc. pen., care pot fi instituite, exclusiv în scopul constituirii probelor, pentru infracțiuni de o anumită gravitate, inclusiv pentru cele de corupție, atunci când există o bănuială rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei astfel de infracțiuni, când infracțiunea este prevăzută de lege, iar măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor fundamentale și nu există o altă modalitate, mai puțin invazivă, pentru obținerea probelor. Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel cu privire la dosarul nr. x/2019 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Cluj (înregistrat inițial sub nr. x/2012 la secția de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție din cadrul DNA), în privința recurentului au fost dispuse, prin ordonanță, activități de supraveghere a convorbirilor, în mediul ambiental, precum și localizarea și urmărirea prin sistemul GPS. Măsurile, propuse de organul de urmărire penală, au fost autorizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală prin încheierile penale nr. 17 din 25 martie 2012, nr. 21 din 26 aprilie 2013, nr. 22 din 9 mai 2013, nr. 22 din 9 mai 2013 și nr. 29 din 24 mai 2013, pentru perioadele 25 martie 2012 – 21 aprilie 2012, 26 aprilie 2013 - 25 mai 2013, 9 mai 2013 - 7 iunie 2013, 24 mai 2013 - 25 iunie 2013, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 91 1 din C. proc. pen. de la 1968 (în vigoare la data instituirii acestora), articol care permitea prelungirea acestor măsuri, pentru motive temeinic justificate. Curtea de apel a mai reținut că, prin adresa emisă la 21 februarie 2020, în condițiile prevăzute de art. 145 din C. proc. pen. din 2010, recurentul a fost înștiințat de către organul de urmărire penală cu privire la măsurile de interceptare și supraveghere dispuse în privința sa. Totodată, a fost informat că are dreptul de a lua cunoștință, la cerere, despre rezultatul aplicării acestor măsuri, inclusiv de a asculta convorbirile și de a vizualiza imaginile obținute. Din analiza efectuată de curtea de apel asupra perioadelor în care măsurile de supraveghere și interceptare au fost dispuse, reiese că acestea nu au depășit, fiecare, 30 de zile, de la data autorizării lor prin încheierile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că afirmațiile recurentului, în sensul că acestea s-au prelungit, în timp, nejustificat de mult, față de termenul expres reglementat de lege, nu sunt fondate. În aceste condiții, corect a respins instanța de apel aserțiunile reclamantului în sensul că interceptarea și supravegherea sa, în cursul urmăririi penale, s-a întins pe o perioadă de opt ani, de vreme ce, din probatoriul administrat (încheierile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție), a reieșit că supravegherea tehnică a fost autorizată pentru o perioadă limitată de timp, corespunzătoare dispozițiilor art. 91 1 din C. proc. civ. de la 1968 (în vigoare la data adoptării acestora). Totodată, nefondat susține recurentul că prin măsurile procesuale menționate s-a încălcat prezumția de nevinovăție, întrucât modalitatea de instrumentare a dosarelor penale denotă contrariul, conduita organelor de urmărire penală fiind conformă prescripțiilor legale și autorizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Contrar alegațiilor recurentului, prin luarea acestor măsuri procesuale nu s-a făcut o apreciere prematură asupra vinovăției sale, măsurile neexcedând scopului prevăzut de lege, ci fiind folosite în vederea obținerii unor probe pentru un dosar penal aflat în desfășurare, în care se dispusese începerea urmăririi penale. Dovada faptului că organul de urmărire penală s-a conformat, în ancheta judiciară, prescripțiilor legale, este că, după încetarea măsurilor de supraveghere tehnică, recurentului i s-a acordat posibilitatea de a vizualiza, conform art. 145 C. proc. pen., interceptările/înregistrările obținute, împotriva cărora a avut dreptul de a formula plângere, în condițiile art. 145 1 ale aceluiași act normativ. În acest context, se impune a se sublinia că, în materie de probe, în dreptul procesual nu există o valoare prestabilită sau o ierarhizare a acestora, astfel că înregistrările obținute de organul de urmărire penală nu sunt de natură să contureze, în condițiile unei administrări a probei conform legii, eroarea judiciară de care recurentul se prevalează în afirmarea dreptului său la despăgubiri, cu atât mai mult cu cât acestea nu au permis, în final, formularea unei acuzații penale și trimiterea în judecată a acestuia, ci, dimpotrivă, pronunțarea unei soluții de clasare, întemeiate pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., ca urmare a neidentificării concrete a faptelor cercetate. Pentru identitate de rațiune, nu se poate constata încălcarea drepturilor fundamentale ce ocrotesc viața privată, prevăzute de art. 23 și art. 26 din Constituție. Astfel cum s-a arătat, interceptarea și supravegherea prin sistem GPS sunt reglementate de C. proc. pen., putând fi dispuse în cursul urmăririi penale, în cazul existenței unor date sau indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, pentru stabilirea situației de fapt ori din cauză că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Deși recurentul invocă arbitrariul acestor măsuri, o asemenea susținere este nefondată, întrucât propunerea organului de urmărire penală a fost cenzurată de instanța de judecată, interceptarea și supravegherea tehnică fiind dispuse doar ca urmare a autorizației motivate a judecătorului, pe baza unor indicii temeinice, și pe o durată de timp limitată. De vreme ce prescripțiile normative au fost respectate, iar, din analiza probațiunii administrate, curtea a reținut că perioada pentru care au fost dispuse nu a depășit termenul stipulat de lege, Înalta Curte nu poate reține o ingerință a organelor de urmărire penală în viața privată a recurentului, măsurile fiind legale și proporționale scopului pentru care au fost dispuse. În mod similar va aprecia Înalta Curte și asupra formulării propunerilor de arestare preventivă și de ridicare a imunității parlamentare, care l-au vizat pe recurent. Înalta Curte notează că măsura arestării preventive poate fi dispusă de procuror în cadrul unui dosar penal atunci când există indicii temeinice că persoana acuzată a săvârșit o infracțiune gravă sau în alte situații prevăzute expres de lege (când există riscul ca aceasta să împiedice aflarea adevărului, să influențeze martorii sau să comită alte infracțiuni). Propunerea organului de urmărire penală este analizată de judecător, sub aspectul legalității, existenței indiciilor și necesității măsurii. Instanța de apel, analizând situația de fapt expusă de partea reclamantă sub acest aspect a reținut că, deși în cursul urmării penale a existat o astfel de propunere, formulată de organele judiciare, propunerea a fost respinsă de instanța de judecată, astfel că drepturile fundamentale ale recurentului nu au fost încălcate, ci, dimpotrivă, protejate ca urmare a hotărârii pronunțate în procedura contencioasă. Înalta Curte constată că drepturile recurentului nu au fost nesocotite nici prin ridicarea imunității sale parlamentare, de vreme ce a fost respectată procedura reglementată de art. 72 alin. (2) din Constituție. Astfel, chiar dacă ridicarea imunității parlamentare a recurentului a fost solicitată de către organul de urmărire penală, aceasta a fost aprobată prin hotărârea nr. 107 din 9 decembrie 2015 emisă de Camera Deputaților, fiind încuviințată posibilitatea arestării preventive în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție. În aceste condiții, ridicarea imunității parlamentare nu a constituit rezultatul unui viciu de legalitate al urmăririi penale, întrucât deputații au fost suverani în a aprecia, pe baza datelor prezentate de Ministerul Public în susținerea acestei solicitări, dacă se impune sau nu luarea acestei măsuri. Deși recurentul a învederat că dreptul său la dezdăunare reiese din nelegalitatea urmăririi penale, mai precis din lipsa unui probatoriu consistent și relevant, pretins obținut prin folosirea unor tehnici ilegale, o astfel de susținere nu este fondată, în contextul în care situația de fapt, astfel cum a fost analizată și reținută de instanța de apel, a evidențiat că nu a existat o încălcare a prevederilor de drept material și procesual reclamate. De altfel, cum corect curtea a remarcat, recurentul a avut posibilitatea să conteste actele procesuale îndeplinite de organele de urmărire penală în dosarele în care a fost anchetat, prin mijloacele procedurale/căile de atac prevăzute de lege în acest sens, ceea ce, în cauză, s-a și întâmplat (e.g. prin încheierea din 2 februarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a admis contestația sa, ce a privit neregularitatea actului de sesizare din dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, actul fiind anulat, iar cauza fiind restituită acestui organ în vederea refacerii acestuia). Similar instanței de apel, Înalta Curte reține că instanța civilă nu se poate erija în instanță de control judiciar pentru actele procesuale îndeplinite în dosarul penal, care pot fi contestate doar în procedurile specifice prevăzute de C. proc. pen. (cameră preliminară, plângeri, contestații, căi de atac), iar nu printr-o acțiune civilă separată. Deși o hotărâre penală definitivă are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, aceasta nu poate cenzura procedura în care acea hotărâre a fost pronunțată. Dimpotrivă, instanța civilă are competența de a soluționa, exclusiv, raporturi juridice civile, astfel că măsurile dispuse prin încheierile penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 948 din 10 decembrie 2015 (prin care, în camera preliminară, a fost infirmată măsura arestării preventive, însă s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar în privința recurentului) și nr. 922 din 5 octombrie 2016 (prin care s-a constatat neregularitatea rechizitoriului emis în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -Direcția Națională Anticorupție – secția de combatere a corupției) nu puteau forma obiect al analizei în cauza pendinte. Pe de altă parte, răspunderea statului pentru faptele pretins ilicite ale reprezentanților Parchetului nu poate fi atrasă în condițiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Constituție, întrucât răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus nu este una adecvată cauzei de față, al cărei cadru litigios nu poate fi schimbat, având în vedere că disputa judiciară poartă asupra prejudiciilor ce provin din erori judiciare, în sensul art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și al art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, reluat la art. 268 din Legea nr. 303/2022. Înalta Curte constată că art. 131 alin. (1) din Constituție stabilește rolul constituțional al Ministerului Public, stipulând că, în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Este real că norma constituțională de la art. 52 alin. (3) subliniază rolul procurorului în protejarea ordinii de drept, însă, prin ipoteza de răspundere expusă, recurentul tinde la o extindere a acesteia pentru orice faptă ilicită, respectiv la o derogare de la regimul actual al răspunderii pentru erorile judiciare, prevăzut în Constituție, precum și în art. 96 alin. (1)-(3) din Legea nr. 303/2004, reluat în art. 268 din Legea nr. 303/2022. Deși răspunderea directă a statului nu este limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare din procesele penale conform art. 538-539 C. proc. pen., putând fi antrenată și în cazul altor erori judiciare care pun în discuție neîndeplinirea de către acesta a obligațiilor asumate cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, în cauza de față, răspunderea Statului Român nu este una specifică celei a comitentului pentru prepus, ci este una cu caracter special, obiectiv, pentru o activitate judiciară greșit realizată. Înalta Curte notează că statul nu are cu instanțele judecătorești și unitățile de parchet, respectiv cu judecătorii și procurorii un raport de prepușenie, care să implice răspunderea sa, pe temei delictual, pentru fapta altuia, în baza unei fapte ilicite și a culpei în producerea prejudiciului, conform art. 1373 C. civ., întrucât răspunderea sa rezidă în norma constituțională de la art. 52 alin. (3), excluzând aceste elemente. Chiar dacă recurentul a indicat în susținerea criticilor sale prevederile art. 131 din Constituție, aceste norme nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului, deoarece reprezentanții Ministerului Public își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, conform art. 132 din legea fundamentală. Nefondată este și susținerea recurentului în sensul aplicării în cauză a prevederilor art. 539 1 din Legea nr. 201/2023, prin care a fost modificat C. proc. pen. referitor la repararea pagubei morale și materiale în caz de eroare judiciară sau de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri. Deși recurentul a precizat, în fața instanței de apel, că înțelege să nu mai susțină notele scrise, depuse la ultimul termen al judecății în fond, prin care invocase incidența acestor norme în cauză, prin memoriul de recurs a revenit asupra poziției sale procesuale, solicitând ca dispozițiile art. 539 1 din Legea nr. 201/2023 să fie avute în vedere la soluționarea recursului. Raportat la această cerere, Înalta Curte remarcă faptul că Legea nr. 201/2023 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum și pentru modificarea altor acte normative, a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 618 din 6 iulie 2023 și a intrat în vigoare la 9 iulie 2023, ulterior săvârșirii faptelor ilicite pe care recurentul le-a reclamat în prezenta cauză, în baza cărora acesta își afirmă dreptul la despăgubire. În ceea ce îl privește pe recurent, cauzele penale în care a fost urmărit pentru săvârșirea unor infracțiuni de corupție au fost clasate în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., pe motiv că fapta penală nu există, prin ordonanțele de clasare din 3 mai 2018 (dosar penal nr. x/2012), din 17 februarie 2020 (dosar penal nr. x/2019), din 6 iulie 2020 (dosar penal nr. x/2016), respectiv din 16 decembrie 2020 (dosar penal nr. x/2014), așadar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 210/2023, faptele penale de săvârșirea cărora a fost acuzat recurentul, precum și soluționarea cauzelor în care acesta a fost cercetat având loc sub imperiul reglementării anterioare, aplicabile raportului juridic de drept penal. Reținând că, în privința recurentului, nu este incidentă norma tranzitorie prevăzută de art. III din lege, se constată că acesta nu este îndreptățit la despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr. 201/2023. Pentru considerentele expuse, constatând că analiza efectuată nu a decelat o încălcare a normelor materiale criticate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului A., cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident. 8.2. Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bistrița-Năsăud În esență, criticile de nelegalitate invocate de recurentul-pârât vizează dezlegările curții asupra motivelor de apel prin care a contestat, în calea ordinară de atac, soluția instanței de fond asupra excepțiilor inadmisibilității acțiunii civile și a lipsei calității sale procesuale pasive. 8.2.1. Prin argumentele aduse în sprijinul primului motiv de recurs recurentul-pârât a reiterat chestiuni legate de inadmisibilitatea acțiunii civile, prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamant în susținerea acesteia, dar și la soluțiile dispuse în privința sa, în cauzele penale. Analizând criticile recurentului-pârât prin prisma cazului de casare invocat în susținerea acestora - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - Înalta Curte constată că nu sunt fondate. De principiu, admisibilitatea este un element intrinsec al oricărei cereri adresate instanței, fiind indisolubil legată de întreaga procedură judiciară ce implică soluționarea acesteia. Deopotrivă, admisibilitatea vizează posibilitatea promovării unei acțiuni civile prin raportare la pretenția concretă a reclamantului și la cadrul procesual ales în vederea valorificării acesteia. Legătura dintre dreptul subiectiv și acțiune se realizează prin intermediul dreptului la acțiune, ca element al dreptului subiectiv civil care permite titularului să recurgă la forța coercitivă a statului. Caracterul nefondat al criticii de nelegalitate examinate rezidă în nota distinctivă a acțiunii civile deduse judecății, care, față de obiectul său și de normele juridice pe care a fost întemeiată, pune în discuție răspunderea obiectivă a statului în calitatea sa de garant al activității judecătorești, care exclude existența culpei, răspundere ce se îndepărtează de la cea de drept comun, subsumată materiei răspunderii civile delictuale, care presupune, pe lângă existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între aceste două elemente, vinovăția autorului. Prevalându-se de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, precum și de cele ale art. 1357 și art. 1381 alin. (1) C. civ., reclamantul A. a învestit Tribunalul Bistrița-Năsăud cu soluționarea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata unor despăgubiri în valoare de 400.000 euro, echivalente în RON, la cursul de schimb stabilit de Banca Națională a României la data plății, pentru prejudiciul cauzat drepturilor sale nepatrimoniale (la onoare, reputație, demnitate, integritate fizică și psihică etc.), ca urmare a modalității de instrumentare a dosarelor penale nr. x/2012, y/2016, z/2012 și 660/P/2014 de către Direcția Națională Anticorupție – Serviciile Teritoriale Cluj și Oradea, finalizate prin pronunțarea unor soluții de clasare a urmăririi penale, în baza art. 16 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există). Pârâtul s-a apărat, prin întâmpinare invocând excepția inadmisibilității acțiunii civile, în susținerea acesteia învederând, raportat la elementele de fapt și de drept ale cauzei, că normele care se circumscriu materiei răspunderii civile delictuale nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale a statului pentru erorile judiciare, pentru o astfel de ipoteză legiuitorul instituind dispoziții speciale, respectiv pe cele inserate la art. 52 alin. (3) din Constituție, la art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum și la art. 538-539 C. proc. pen., care se aplică prioritar celor de drept comun, potrivit principiului specialia derogant generalibus. Răspunzând acestor apărări, prin concluziile scrise și prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a precizat că situația de fapt expusă în susținerea demersului judiciar relevă existența unei erori judiciare, dintre cele prevăzute la art. 96 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât împotriva sa au fost efectuate acte de urmărire penală cu încălcarea gravă a dispozițiilor C. proc. pen. (prin punerea sa, în mod neîntemeiat, sub acuzare și prin declanșarea urmăririi penale, în privința căreia, ulterior, s-a dispus clasarea), respectiv a drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime (prin monitorizarea convorbirilor telefonice, localizarea și urmărirea prin sistemul GPS). În aceste condiții, a menționat că sunt aplicabile cauzei dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție și ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, iar nu cele ale art. 538 și 539 din C. proc. pen. Prin încheierea de ședință din 5 decembrie 2022, Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă a luat act de precizarea reprezentantului convențional al reclamantului, în sensul că, prin concluziile scrise au fost completate motivele de drept invocate în susținerea acțiunii, cu cele revăzute la art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Prin sentința nr. 1118/F din 19 decembrie 2023, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, reținând, în esență, că nu există vreo prevedere legală care să nu permită unei persoane cercetate sau urmărite într-un dosar penal, față de care, ulterior, s-a pronunțat o soluție de clasare, să solicite instanței civile obligarea pârâtului Statul Român să-i plătească daune morale pentru anumite prejudicii de ordin nepatrimonial suferite pe parcursul derulării cauzei penale. Prin aceeași sentință, Tribunalul Bistrița-Năsăud – secția I civilă a respins acțiunea reclamantului, astfel cum aceasta a fost modificată. Pârâtul a criticat în calea ordinară de atac soluția pronunțată de prima instanță asupra excepției de inadmisibilitate, prin decizia nr. 363A din 21 noiembrie 2024 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă respingând apelul acestei părți, în argumentarea soluției validând raționamentul primei instanțe și reținând că reclamantul a invocat în susținerea acțiunii civile dispozițiile legii speciale prin care s-a stabilit că statul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin erorile judiciare. Contrar afirmațiilor recurentului-pârât, decizia instanței de apel, în limitele acestei justificări, este corectă de vreme ce cauza, prin elementele care îi conturează particularitatea – obiect, temei juridic - este strâns legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, derivată din art. 52 alin. (3) din Constituție, formă de răspundere care este independentă de persoana/autoritatea care a cauzat vătămarea și care se detașează de existența culpei atunci când în discuție se pune încălcarea unui drept fundamental. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat eficiență principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, și a analizat pretențiile reclamantului prin prisma normelor legale invocate în susținerea demersului procesual, cărora situația de fapt prezentată li s-a circumscris. Astfel, prin decizia atacată, curtea de apel a expus în considerente elementele de fapt care au conturat cadrul procesual al litigiului, din perspectiva cărora a reținut că pretențiile pecuniare solicitate de reclamant derivă din pretinsele erori judiciare săvârșite de către organele de urmărire penală în dosarele nr. x/2012, y/2016, z/2012 și 660/P/2014 ale Direcției Naționale Anticorupție, finalizate prin pronunțarea unor soluții de clasare, în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., respectiv pentru inexistența faptelor penale de săvârșirea cărora a fost acuzat. Totodată, instanța de apel a constatat că reclamantul și-a întemeiat acțiunea atât pe dispozițiile legii speciale, art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, cât și pe dispozițiile generale în materia răspunderii civile delictuale, pentru aceeași faptă invocată ca pretins ilicită și vătămătoare. Deopotrivă, curtea a remarcat că reclamantul a invocat și dispozițiile art. 53 din Constituție, susținând că urmărirea penală desfășurată împotriva sa a fost de natură să îi restrângă drepturile și, în acest fel, să îi cauzeze un prejudiciu. Examinând cauza prin prisma aspectelor reclamate - caracterul tendențios al urmăririi penale, propunerea de arestare preventivă nejustificată, ridicarea imunității parlamentare în lipsa unor probe adecvate, încălcarea unor prevederi legale de drept material și procesual, durata prea lungă a procedurii judiciare - curtea a reținut că urmărirea penală desfășurată împotriva reclamantului și măsurile luate împotriva acestuia în cadrul acelei urmăriri se supun exigențelor art. 53 din Constituție, fiind necesare într-o societate democratică, proporționale cu situația care le-au determinat și fiind aplicate nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății, necesitatea existenței urmăririi penale neimpunându-se a fi justificată, ci fiind de interes public. În acest context analizat, instanța de apel a consemnat că, atunci când se invocă dispozițiile legii specia