ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2328/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să fie obligat pârâtul la repararea prejudiciului material în cuantum de 227.094 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorarii avocațiale suportate de reclamant pe parcursul derulării unor cauze penale finalizate cu soluția de clasare pe motiv că fapta nu există. În drept, reclamantul a invocat răspunderea civilă delictuală obiectivă a Statului Român pentru fapta altuia, mai exact a comitentului pentru prepus, răspundere fundamentată pe obligația de garanție obiectivă, arătând că raportul de prepușenie dintre stat și organele judiciare rezultă din art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocând în completare și prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ. Ulterior, la 17 ianuarie 2022, reclamantul a precizat temeiul legal al cererii sale, prin completarea acestuia cu dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind existența unei erori judiciare și ale art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1339 din 8 iunie 2022 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-au respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor. S-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 461/A din 14 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1339 din 8 iunie 2022 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 461/A din 14 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor au declarat recurs. a) Recursul declarat de reclamantul A.: Invocând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea art. 96 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Statul Român este garantul înfăptuirii justiției și al legalității procesului penal, răspunderea acestuia pentru modul în care organele judiciare își îndeplinesc atribuțiile și aplică normele legale fiind una obiectivă independentă de vinovăție, aspect reținut în mod corect de către instanța de apel la momentul analizării excepției lipsei calității procesuale pasive, respectiv a inadmisibilității. Reținând acest lucru, practic, instanța de apel a confirmat îndreptățirea reclamantului de a pretinde recuperarea prejudiciului material creat de la Stat, indiferent de temeiul invocat. În considerarea acestei calități de garant al înfăptuirii justiției, reclamantul a înțeles să promoveze împotriva intimatului demersul juridic ce face obiectul dosarului, prin intermediul căruia solicită repararea prejudiciului material ce i-a fost cauzat prin încălcarea vădită a normelor de drept procesual penal de către organele judiciare în cele două dosare penale (dosarul nr. x/2014 și dosarul nr. x/2016). Astfel cum a arătat atât în fața primei instanțe de judecată, cât și în fața instanței de apel, modul în care a fost exercitată urmărirea penală în cele două dosare penale atrage incidența erorii judiciare, întrucât au fost încălcate în mod evident dispozițiile legale în materie de procedură penală anume: - s-a emis ordonanța de urmărire penală in personam, reclamantul dobândind calitatea de suspect, deși exista unul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen. care impunea încetarea urmăririi penale și închiderea dosarului în acel moment, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) și art. 305 alin. (3) C. proc. civ..pen.; - a fost trimis în judecată cu încălcarea prevederilor art. 309 C. proc. pen. și ale art. 327 C. proc. civ. pen, deși ancheta penală nu ar fi putut continua prin trimiterea în judecată dacă procurorii ar fi constatat în mod corect că nu există probe din care să rezulte că ar fi săvârșit infracțiunile imputate și că este incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., respectiv că nu există probe din care să rezultă ca faptele există și că au fost săvârșite de reclamant; - clasarea în mod greșit a celor două cauze penale pe motiv că fapta nu este prevăzuta de legea penală - infirmarea acestei încadrări greșite prin schimbarea de către Tribunalul București a temeiului clasării, din cel prevăzut art. 16 alim (1) lit. c) C. proc. civ..pen., în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - fapta nu există. Potrivit art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, temei în baza căruia reclamantul aa solicitat obligarea pârâtului la repararea prejudiciului cauzat, se constată existența unei erori judiciare atunci când: - s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual; - prin efectuarea actelor respective au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei în cauză; - prin efectuarea actelor cu încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinara sau extraordinara. Recurentul-reclamant a precizat că, deși identifica în mod corect condițiile erorii judiciare deduse din economia art. 96 alin. (3) Legea nr. 303/2004, instanța de apel ajunge să le aplice în mod total eronat, făcând astfel o aplicare greșită a normelor de drept material. Instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la ordonanțele, rechizitoriile, hotărârile penale pronunțate în cele două dosare și să constate că există o încălcare vădită a normelor materiale și procesuale care guvernează procesul penal. Contrar opticii instanței de apel, tocmai din soluțiile obținute de reclamant în urma solicitării controlului jurisdicțional asupra acestor acte (clasare pe motiv că fapta nu există) rezultă că suntem în prezența unei erori judiciare în cauză, precum și că organele de urmărire penală au pus în mișcare urmărirea penală și ulterior trimiterea în judecată a reclamantului cu încălcarea evidentă a prevederilor legale. Aceasta deoarece nu este posibil ca o faptă să existe în faza de urmărire penală și să fie întemeiată acuzația pe probe suficiente și concludente, pentru ca ulterior să se demonstreze că respectiva faptă nu există de fapt. Instanța de apel și cea de fond nu au fost chemate în aceasta cauză să analizeze legalitatea actelor de urmărire penală efectuate în cele două dosare penale (nr. x/2014 și nr. y/2016), ci doar dacă aceste acte au fost efectuate cu respectarea normelor legale (ori dimpotrivă cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale), având în vedere că ambele dosare au încetat pe motiv că faptele nu există și reclamantul putea fi trimis în judecată doar pentru fapte care există și care sunt întemeiate pe probe. În mod paradoxal și contradictoriu, instanța reține în pagina 21 din decizia recurată, ultimul paragraf, că: "criticile de nelegalitate ale actelor emise de Parchet ar putea fi apreciate drept încălcări evidente ale normelor de drept material". Totuși, reține apoi că aceste critici au fost supuse controlului judiciar. În primul rând, "criticile" referite de instanța de apel sunt veritabile susțineri la procurorilor care au instrumentat dosarele penale, menționate în hotărârile penale depuse în în probațiune și concluziile instanțelor de drept penal. Chiar și paragraful citat de către instanța de apel din hotărârea judecătorului de drepturi și libertăți nu face decât să confirme prezența erorii judiciare, iar simpla dispunere a măsurii controlului judiciar pe o perioada de 60 de zile - de altfel, singurul argument pe baza căruia ambele instanțe au reținut că nu este vorba de eroare judiciară în sensul art. 96 - măsură ridicată la scurt timp, nu este suficient de caracterizată pentru a se reține contrariul. În al doilea rând, faptul că într-un final soluțiile definitive ce au fost pronunțate în cele două cauze penale au fost cele corecte din punct de vedere juridic nu poate fi interpretat, așa cum a făcut-o instanța de apel, ca fiind o acoperite a nelegalității actelor efectuate de organele de urmărire penală cu încălcarea normelor legale ori o remediere a acestei erori în urma controlului jurisdicțional din punct de vedere al reținerii cazului de eroare judiciară. Faptul că reclamantul nu a fost condamnat denotă într-adevăr aplicarea corectă a normelor legale de către instanțele de judecată care au sesizat organelor de urmărire penală neregularitățile actelor întocmite, însă nu poate fi sub nici o formă interpretat ca fiind o aplicare corectă a normelor legale și de către organele de urmărire penală, întrucât prin actele de inculpare și trimitere în judecată pentru fapte care nu existau, reclamantul a fost prejudiciat atât moral, cât mai ales pecuniar, nici unul dintre aceste prejudicii nefiind acoperit până în prezent. Ori, prejudiciul provocat ca urmare a acestor erori judiciare nu putea fi reparat prin nicio altă cale extraordinară sau ordinară de atac. În aceste căi de care a uzat se puteau reține greșelile evidente de pe parcursul celor doua dosare penale și să se dispună achitarea în sensul (ne)stabilirii răspunderii penale, fără a exista posibilitatea legală de a obține și repararea prejudiciului material pe care incontestabil 1-a suferit. Așadar, instanța de apel în mod eronat a apreciat că nu este incidentă eroarea judiciară în cauză, deoarece instanțele de judecată au validat în penal criticile de nelegalitate pe care reclamantul le-a adus actelor întocmite de organele de urmărire penală, întrucât prejudiciul material ce i-a fost cauzat în mod nelegal prin încălcarea normelor legale nu a fost nicicând analizat în vreo cale ordinară ori extraordinară de atac, pentru a aprecia că nu sunt incidente dispozițiile art. 96 alin. (3) pct. 4 din Legea nr. 303/2004, soluțiile de clasare vizând strict garantarea dreptul la apărare. O a doua critică inserată în cererea de recurs, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu încălcarea art. 276 C. proc. pen., coroborat cu art. 453 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat, în mod complet eronat, că dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., coroborat cu 453 C. proc. civ. nu ar putea constitui temei pentru obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de cauzele penale. Dreptul inculpatului de a-si recupera cheltuielile de judecată pe care le-a înregistrat într-un proces penal, în care nu i s-a putut reține nicio culpă pentru faptele ce îi erau imputate, este stipulat de alin. (5) al art. 276 C. proc. pen., iar faptul că situația reclamantului se circumscrie "celorlalte cazuri" referite de alin. (6) al aceluiași articol rezultă din faptul că legea procesual penală nu prevede expres situația în care procesul penal a încetat pe motiv de clasare deoarece fapta nu există, ci face trimitere, în schimb, la legea civilă pentru toate celelalte situații pe care nu le-a reglementat expres. Ori, reclamantul tocmai acest fapt a solicitat instanțelor de judecată - să analizeze incidența legii civile din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată prin raportare la prevederile alin. (6) al art. 276 C. proc. pen., cu aplicarea art. 453 C. civ. civ. Pentru considerentele prezentate, recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care solicită instanței de recurs să rețină nelegalitatea hotărârii recurate, să admită recursul astfel cum acesta a fost formulat, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare Curții de Apel Cluj. b) Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor: Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dat fiind că instanța de apel nu a dat o dezlegare corectă excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și excepției inadmisibilității acțiunii. Prin acțiunea adresată instanței, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 227.094 RON, reprezentând cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal. Așadar, reclamantul a solicitat despăgubiri materiale (cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal) și nu eventuale despăgubiri morale pentru vreo pretinsă încălcare a dreptului la un proces echitabil sub aspectul termenului rezonabil. Cu privire la justificarea calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, instanța de apel în mod nelegal s-a raportat la nerespectarea termenului rezonabil și în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea atât pe prevederile art. 1349 și următoarele din C. civ., cât și pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. În acest context, fiind o acțiune întemeiată și pe dispozițiile din C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și prin urmare, prevalente, în virtutea principiului "specialia derogant generalibus". Dispozițiile legale privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Așadar, pornind de la acest concept și prin raportare la acțiunea dedusă judecății, este evident că în speță nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii apreciază, de asemenea, că instanța de apel în mod greșit a soluționat această excepție. Excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamant (dispozițiile din C. civ.), raportat la faptul că prin cererea de chemare în judecată acesta a arătat că a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu și trafic de influență, iar demersurile judiciare s-au finalizat prin clasarea cauzei. Astfel, răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și cele ale art. 538-539 din C. proc. pen., iar dispozițiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Prin urmare, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun, apreciază că instanța de apel în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Apărările formulate în cauză: Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus înâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, în raport de conținutul criticilor formulate și a normelor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că următoarele: a) Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, care vizează greșita respingere a excepției calității sale procesuale pasive, respectiv a excepției inadmisibilității acțiunii, are caracter nefondat. În ceea ce privește soluționarea acestor două excepții, recurentul a susținut, în esență, că angajarea răspunderii sale obiective și, prin urmare, legitimare procesuală în cauză, poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârșirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situații, prin dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, este consacrată o astfel de răspundere în sarcina statului. Întrucât reclamantul și-a întemeiat acțiunea atât pe prevederile art. 1349 și următoarele din C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, cât și pe dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii. Susținerea recurentului este una care ignoră temeiul juridic al pretențiilor reclamantului, care a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale suportate de reclamant pe parcursul derulării unor cauze penale finalizate cu soluția de clasare, fapta ilicită reclamată constând în efectuarea de acte procesuale penale, în etapa urmăririi penale, cu încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procesual, reclamantul fundamentându-și acțiunea atât pe norma specială - existența unei erori judiciare (art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004), cât și pe răspunderea delictuală (art. 1349 și art. 1373 din C. civ., art. 276 alin. (6) C. proc. pen. și art. 453 C. proc. civ.). Faptul că reclamantul a indicat ca temei de drept al cererii sale atât dispozițiile de drept comun, cât și cele prevăzute de norma specială nu atrage lipsa calității procesuale pasive a Statului Român și nici inadmisibilitatea. Astfel cum rezultă din coroborarea art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) și (2) și art. 309 alin. (1) C. proc. pen., statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorului infracțiunii, iar exercitarea acestui drept prin acțiune penală reprezintă, din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziția celor în drept, prin intermediul căruia se aduce în fața organelor judiciare raportul conflictual de drept penal. În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, Statul Român este cel care răspunde pentru consecințele prejudiciabile al propriei activități judiciare, pe care o organizează și o conduce, respectiv pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, fiind entitatea care stă în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cauză. În speță, cadrul judecății a fost corect determinat, atât în privința aprecierii admisibilității demersului reclamantului, cât și din punct de vedere al părții procesuale pasive căreia i se pot opune pretențiile formulate, așa încât soluția instanțelor fondului pe cele două excepții invocate a fost corectă. În consecință, potrivit considerentelor expuse, criticile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor fiind lipsite de fundament, recursul declarat de acesta urmează a fi respins ca nefondat. b) Recursul declarat de reclamantul A. este însă fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed: Pretenția reclamantului, vizând recuperarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale suportate pe parcursul derulării unor cauze penale, a fost fundamentată pe răspunderea civilă obiectivă a statului, care intervine ori de câte ori soluția din procesul penal lasă partea fără posibilitatea de a recupera cheltuielile pe care le-a făcut în cele două proceduri judiciare finalizate prin pronunțarea unor soluții de clasare pentru motivul că faptele nu există. Or, în speță, instanța de apel - validând sentința tribunalului, de respingere a cererii referitoare la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal - a reținut că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004 pentru a constata existența unei erori judiciare și, totodată, că prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu pot constitui temei legal pentru obligarea Statului la suportarea cheltuielilor de judecată din procesul penal. Practic, instanța de apel a stabilit că obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocațiale plătite de cel cercetat în calitate de inculpat în procesul penal, finalizat printr-o soluție de clasare, nu își poate găsi un temei legal nici în dispozițiile art. 276 C. proc. civ..pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1349 și următoarele din C. civ.), dar nici în răspunderea obiectivă ce revine statului pe tărâmul dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 și art. 52 alin. (3) din Constituția României. Statuările instanței de apel sunt eronate, în contextul în care reclamantul și-a fundamentat cererea de despăgubiri materiale (cheltuieli de judecată din procesul penal finalizat cu achitarea) pe răspunderea obiectivă a statului, adică acea răspundere care, derivând din obligația de garanție pentru buna organizare a activității judiciare și a serviciului public al justiției, nu presupune existența unei culpe și nici nu impune, în mod necesar, procurorului ca, la întocmirea rechizitorului și trimiterea în judecată, să aibă certitudinea unei condamnări definitive. De aceea, față de soluția de clasare care a finalizat procesul penal, reclamantul nu trebuia să demonstreze existența unor acțiuni ilicite ale organelor judiciare, pentru a se putea aprecia asupra justeței pretențiilor acestuia. Cu atât mai mult, se are în vedere că, în conformitate cu jurisprudența recentă și având în vedere chestiunile dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție inclusiv prin decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 142 din data de 20 februarie 2023 (care se aplică prin analogie în speță), soluțiile de clasare sau de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., rămase definitive, reprezintă un temei suficient pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile, din moment ce acestea dovedesc, prin ele însele, caracterul neîntemeiat/nedrept al acuzației penale și ca urmare a acestui fapt, al reținerii caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate (pct. 50 și 51). Însă, neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată. Ca subiect pasiv al pretinsei infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de clasare pronunțată la finalul demersului judiciar are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. Așadar, în calitate de gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și față de care s-a pronunțat o soluție de clasare/achitare definitivă, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Contrar celor reținute de instanța de apel, dispozițiile art. 276 alin. (5) și alin. (6) din C. proc. pen., dar și cele ale art. 451 - 455 din C. proc. civ. dau cadrul general de soluționare pe cale separată, în fața instanței civile, a pretențiilor constând în cheltuielile de judecată efectuate în cursul procesului penal de către cel cercetat sub acuzație penală și față de care s-a dispus ulterior soluția de clasare, în timp ce fundamentul obligării Statului la suportarea acestor cheltuieli a fost identificată în obligația de garanție care revine acestuia, ca titular al acțiunii penale - al cărei obiect e reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni - care, finalizată fiind printr-o soluție de clasare pentru motiv că fapta nu există, are semnificația pierderii procesului de către cel ce l-a inițiat (Statul Român). În acest sens trebuie văzut înțelesul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., conform căruia "în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile". Trimiterea pe care norma procesuală penală o face la reglementarea legii civile trebuie apreciată inclusiv din punct de vedere al răspunderii civile obiective care incumbă statului, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost pretinse ca fiind nesocotite la momentul declanșării urmăririi penale și trimiterii în judecată, Statul fiind cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate (finalizată cu soluția de clasare), constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspunderea penală și care a demonstrat netemeinicia acuzației. În consecință, fără să implice ideea de culpă a statului, există un drept la despăgubire al reclamantului, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal. Statuând în sens contrar, reținând că prin dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. "nu a fost intenția legiuitorului a lăsa în seama procesului civil și a legii civile raportul juridic dintre stat și inculpat, sub aspectul întinderii cheltuielilor de judecată suportate de inculpat în procesul penal", sugerând că reclamantul ar fi putut să solicite acordarea cheltuielilor judiciare în procesul penal doar în considerarea dispozițiilor art. 276 alin. (5) C. proc. pen., instanța de apel a procedat eronat întrucât pe de o parte, a ignorat fundamentul legal al pretențiilor reclamantului dat de răspunderea obiectivă independentă a statului și, pe de altă parte, nu a avut în vedere că în situația în care acțiunea penală s-a pus în mișcare din oficiu nu se regăsește ipoteza în care inculpatul achitat să poată cere recuperarea cheltuielilor de la persoana vătămată/partea civilă. Se impune a fi observat că art. 10 C. proc. pen., reglementând dreptul la apărare, stipulează îndreptățirea oricărei părți implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepții, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluționat prin pronunțarea unei soluții de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi imputate în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice. În alți termeni, împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabilește expres subiectul de drept care este titularul obligației de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale. O atare interpretare ar fi, de altfel, contrară și principiului echității - principiu recunoscut în mod constant și protejat de către instanțele judecătorești deoarece reprezintă principalul fundament al supunerii față de lege, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii și susținerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanșat, ci și să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză nu se află în culpă procesuală. Îndreptând acțiunea împotriva statului, reclamanttul a tins la angajarea unei răspunderi civile delictuale obiective a Statului, conform art. 52 alin. (3) din Constituție, în calitatea acestuia de garant al legalității, căruia îi incumbă și riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiție, cu respectarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor. Așadar, revenind la situația din speță, în dezacord cu cele reținute de instanța de apel referitor sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie și situației în care inculpatul, față de care s-a pronunțat o soluție de clasare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reținută în sarcina altor subiecți procesuali îndrituiți să declanșeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., ce face trimitere la legea civilă. În ceea ce privește determinarea legii civile aplicabile, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. ce consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală și principiul despăgubirii celui ce câștigă procesul. Mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituției răspunderii civile delictuale. În analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanțial din art. 1349 C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noțiunii de "parte căzută în pretenții", reglementate de norma procesual civilă din art. 453 C. proc. civ. Pentru argumentele expuse, constatând caracterul fondat al recursului, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pe aspectul despăgubirilor materiale pretinse, constând în cheltuielile de judecată indicate ca fiind efectuate în procesul penal. La reluarea judecății vor fi avute în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu fundamentul juridic al solicitării având ca obiect despăgubiri reprezentând cheltuielile judiciare ocazionate de procesul penal. Având în vedere soluția de respingere a recursului declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, pentru apărările formulate de recurentul-reclamant A., urmează a fi admisă în parte cererea acestuia de acordare a cheltuielilor de judecată, în limita sumei de 5.000 RON. Cum la acest moment nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților litigante și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererea formulată de către reclamant având ca obiect obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitoare la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.