ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1589/2022

Ședința publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Bistrița-Năsăud a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului să achite în contul Județului Bistrița-Năsăud deschis la Trezoreria Bistrița suma de 1.292.252 RON și dobânda legală de la data achitării la Trezorerie a acestei sume pentru pârât 26.11.2019 și până la plata ei efectivă către reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 192 și următoarele, art. 453 C. proc. civ. și art. 1349, raportat la art. 1384 și art. 250 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 215/F din 8 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât și s-a respins ca fiind inadmisibil, acțiunea civilă formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Bistrița-Năsăud împotriva pârâtului A..

Prin decizia nr. 297/A din 20 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Bistrița-Năsăud împotriva sentinței civile nr. 215/F din 8 iulie 2020 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

A fost admis apelul incident declarat de pârâtul A. împotriva considerentelor aceleași sentințe și, în consecință, s-a înlăturat mențiunea privind reținerea relei credințe a pârâtului din cuprinsul acestora.

Împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Bistrița-Năsăud a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că, deși instanța de apel a reținut în mod corect că între reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Bistrița-Năsăud și pârât nu a existat niciodată un raport contractual de muncă, că prejudiciul achitat de reclamantă s-a produs în timpul în care pârâtul avea raporturi contractuale de muncă cu o altă entitate cu personalitate juridică și că prin hotărâri judecătorești definitive a fost stabilită răspunderea personală a pârâtului pentru prejudiciul obiect al cauzei pe care 1-a și achitat parțial în baza executării silite prin poprire pe salariu, printr-o interpretare total greșită a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, s refuzat să analizeze criticile din apel întemeiate pe dispozițiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) și (2) și art. 224 alin. (1) și (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unitățile administrativ teritoriale răspund pentru instituțiile din subordine, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a refuzat să analizeze aceste dispoziții legale expres aplicabile în cauză pentru că veneau în totală contradicție cu susținerile instanței de fond împărtășite și de instanța de apel.

Pentru stabilirea răspunderii unității administrativ teritoriale pentru direcțiile avute în subordine, recurenta-reclamantă face referire la dispozițiile art. 193, art. 219, art. 221, art. 222, art. 224 și art. 250 C. civ., din care rezultă că statul, respectiv unitățile administrației publice sunt un garant a executării obligațiilor asumate de organele, autoritățile și serviciilor publice aflate în subordine, dar pentru cele cu personalitate juridică, respectiv cu independență patrimonială, ele nu răspund direct, ci în numele și pentru acele autorități, organe sau servicii publice din subordinea sa, respectiv au o răspundere subsidiară.

Această obligație de plată în locul altuia este prevăzută expres în beneficiul păgubitului, astfel că dacă între păgubit și autorul prejudiciului (Direcția Județeană de Pază Bistrița-Năsăud prin administrator), răspunderea este bazată pe culpă între cel care a plătit în locul autorului prejudiciului, răspunderea este fundamentată pe obligația de garanție.

Se susține că de fapt, garantul nu are decât rolul de a asigura părții păgubite, în speță Unității Adminstrativ-Teritoriale Județul Bistrița-Năsăud repararea prejudiciului. Autorul prejudiciului trebuie să suporte el consecințele faptei sale și nu garantul.

De altfel, prin plata făcută de reclamantă pentru pârât a avut loc o subrogație legală de drept potrivit dispozițiilor art. 1596 lit. c) C. civ., potrivit căruia subrogația se produce de drept: "c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă datoria."

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., refuzând să analizeze dispozițiile art. 1596 lit. c) C. civ., privind subrogația pe motiv că aceste dispoziții ar fi fost invocate prima dată în apel și tind la schimbarea cauzei acțiunii.

Aceste susțineri nu tind în nici un fel la schimbarea cauzei acțiunii, ci dimpotrivă vin să întregească motivul achitării sumei respective pentru pârât, care era în cursul executării plății acestei sume, sumă ce, potrivit O.G. nr. 6/2019, putea fi diminuată cu valoare obligației accesorii. Or, potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în fața instanței de apel se pot invoca alte motive, mijloace de apărare și dovezi, dacă au fost arătate în motivarea apelului, ceea ce este și cazul nostru.

Și Noul C. civ. susține ideea potrivit căreia cel care este obligat să răspundă pentru altul este garantul despăgubirii, în sensul că acesta doar avansează plata, pentru ca, apoi, să o poată recupera de la cel care se face vinovat de prejudiciul produs, adică făptuitorul.

Această reglementare este doar în beneficiul creditorului, iar pe de altă parte elimină riscul cumulării despăgubirilor ce trebuie achitate de cel care a cauzat prejudiciul și de cel care răspunde pentru el.

Prin întâmpinarea depusă în fața curții de apel, pârâtul recunoaște că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1357/2009, publicată în M. Of. nr. 852 din 8 decembrie 2009, s-a stabilit că:

"În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că "în raporturile de drept material fiscal, organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal și procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce însemnă că subiecții unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi și obligații. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, și anume organul fiscal, are o poziție dominantă, fiind înzestrat cu exercițiul puterii de stat în virtutea căreia are competența legală de a stabili impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat, cât și de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situația în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul inițial, printre altele și din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări și alte persoane decât debitorul care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvență. Reglementarea instituției răspunderii solidare cu debitorul este un aspect al raporturilor de drept material fiscal, astfel încât organul fiscal parte a puterii executive, are legitimitatea constituțională de a stabili, potrivit legii, răspunderea solidară a persoanelor prevăzute la art. 27 indice 5 CPF."

În speță, organul fiscal - A.J.F.P. Bistrița-Năsăud - a stabilit calitatea de plătitor de T.V.A. a Direcției Județeni de Pază Bistrița-Năsăud, a reținut starea de insolvabilitate a acesteia și implicit răspunderea solidară, bazată pe culpă, din moment ce textul prevede că pârâtul cu rea-credință a omis declararea direcției pe care o conducea ca plătitor de T.V.A. și a început urmărirea silită a pârâtului care prin demersurile judiciare pe care le-a făcut nu a putut înlătura această răspundere.

Față de situația de fapt reținută chiar de către Curtea de Apel Cluj, având în vedere că Direcția Județeană de Pază Bistrița-Năsăud era o entitate cu personalitate juridică, raportat la dispozițiile art. 193, art. 219, art. 221, art. 222, art. 224 și art. 250 C. civ., se susține că este evident că preluarea activității serviciului de pază de către organul care 1-a înființat se face în baza acestor dispoziții pentru a putea continua această activitate. Însă, pentru prejudiciile cauzate anterior de Direcția Județeană de Pază Bistrița-Năsăud ca organism cu personalitate juridică, răspunderea patrimonială a Unității administrativ teritorială Județului Bistrița-Năsăud nu este una directă, ci una subsidiară cum expres prevede legea (art. 244 C. civ.), prevedere stabilită în favoarea creditorului și nu a debitorului, care, în ultimă instanță trebuie să suporte acest prejudiciu.

Se mai arată că în mod greșit s-a reținut de instanța de apel că, pentru a putea fi obligat pârâtul la plata sumelor menționate, era necesar ca aceasta să promoveze o acțiune în răspundere patrimonială față de acesta deoarece izvorul răspunderii acestuia îl constituie contractul individual de muncă.

Or, pârâtul nu a avut niciodată contract de muncă încheiat cu unitatea administrativ teritorială Județul Bistrița-Năsăud, astfel că promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială, în lipsa unui contract de muncă dintre reclamantă și pârât, este evident că nu era admisibilă.

Răspunderea pârâtului instituită prin decizia nr. 252/2015, care a devenit titlu executoriu, este o răspundere delictuală, întemeiată pe culpă și este antrenată în baza calității lui de administrator al direcției și nu în baza contractului individual de muncă. În decizia nr. 252/2015 se arată expres că pârâtul a fost invitat spre audiere la organul fiscal, dar a refuzat să se prezinte și că răspunderea lui este atrasă deoarece cu rea-credință a declarat și susținut permanent că entitatea cu personalitate juridică pe care o conduce nu este plătitoare de T.V.A., fapt ce a determinat neachitarea la termen a obligațiilor fiscale și implicit aducerea Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud în stare de insolvabilitate.

Pe de altă parte, odată prejudiciul stabilit, precum și persoanele vinovate de producerea prejudiciului, în cauză existând un titlu executoriu în curs de executare împotriva pârâtului pentru sumele în discuție fiind respinse toate căile de atac exercitate de debitor, nu mai era necesar un nou titlu executor față de pârât care de altfel era imposibil de obținut.

Este adevărat că în cursul procesului pârâtul a continuat să susțină nelegalitatea titlului de creanță - decizia nr. 252/2015 aflată în curs de executare față de el, însă aceasta fiind rămasă definitivă prin respingerea contestației formulate, precum și a contestației la executare, nelegalitatea invocată nu mai poate fi discutată în acest proces.

Prin urmare, susținerile pârâtului, în sensul că desființarea Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud nu ar fi avut loc urmare a activității pârâtului și că unitatea administrativ teritorială a Județului Bistrița-Năsăud ar fi înregistrat o altă obligație de plată decât cea stabilită prin decizia nr. 225/2015, nu au nici un temei deoarece starea de insolvabilitate a Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud a fost determinată absolut de faptul că pârâtul în calitate de administrator al Direcției Județene de pază Bistrița-Năsăud cu rea-credință nu a declarat calitatea de plătitor de TVA a acestei entități cu personalitate juridică și patrimoniu propriu pe care o conducea, iar sumele debit achitate de noi în baza răspunderii subsidiare sunt aceleași la care a fost obligat pârâtul-intimat și se aflau în curs de executare față de acesta.

Se mai învederează că instanța de apel, deși reține că:

"...acțiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acțiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situația în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situația antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva, aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul", nu observă că și acțiunea comitentului formulată împotriva prepusului pentru care a achitat despăgubirea este tot o acțiune de drept comun, respectiv pe calea acțiunii în regres și nu pe calea prevăzută de dreptul muncii.

Practica instanței supreme și a altor instanțe din țară a fost constantă în a aprecia că singura cale de recuperare a sumelor achitate în subsidiar în numele și pentru adevăratul cauzator al prejudiciului este acțiunea în regres.

Modalitatea recuperării sumelor plătite de comitent pentru prepus este cea a acțiunii în regres și nu mai poate exista nicio îndoială că sumele plătite de recurentă în calitate de garant și nici cel puțin de comitent care are un raport juridic direct cu debitorul, nu pot fi recuperate decât pe calea acțiunii în regres și în nici un caz pe calea acțiunii în răspundere patrimonială.

Se mai susține că instanța de apel nu s-a avut în vedere că pârâtul nu a avut niciodată contract de muncă cu reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Bistrița-Năsăud, că vinovăția sa ca răspundere delictuală a fost stabilită prin hotărâri judecătorești definitive, că acțiunea sa culpabilă de a refuza să accepte calitatea de plătitor de TVA a entității pe care o conducea a dus la realizarea stării de insolvabilitate a acesteia și nu în ultimul rând că răspunderea fiscală, reglementată de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 28 din O.G. nr. 92/2003 este o răspundere specială pentru fapta ilicită proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acțiunile proprii, respectiv pentru modul în care și-a exercitat atribuțiile de administrator al societății.

Caracterul special al acestei răspunderi constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății - deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu, situație în care ne aflăm și noi.

Din textul art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea credință, astfel că vinovăția administratorului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea-credință a faptelor prevăzute de art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală. In acest sens sunt și prevederile art. 1.5 din Instrucțiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispozițiile art. 27 și 28 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - Anexa I a Ordinului nr. 127/2014 al Agenției Naționale de Administrare Fiscală:

"Pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competențe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere, după caz, următoarele: (...) b) acte și fapte din care să rezulte reaua-credință a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajată ".

Or, în speță, se susține că este relevantă decizia nr. 252/2015 de angajare a răspunderii solidare a pârâtului deoarece temeiul juridic nefiind răspunderea sa civilă contractuală pentru repararea prejudiciului produs în sarcina angajatorului ci, este vorba de acțiunea în regres declanșată ca urmare a plății ce a profitat pârâtului.

Răspunderea administratorului nu este o răspundere pentru debitorul principal, ci este o răspundere proprie pentru faptele ilicite săvârșite în exercitarea funcției sale sau înafara acesteia, antrenarea răspunderii administratorului presupune și existența unui titlu de creanță emis de organul fiscal, iar acesta este distinct de titlurile de creanță emis de organul fiscal debitorului principal.

Prin prisma celorexpuse, se învederează că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor legale aplicabile răspunderii speciale fiscale, a răspunderii delictuale a administratorului pentru fapta proprie în cazul ducerii entității pe care o conduce în starea de insolvabilitate și implicit cele privitoare la promovarea acțiunii în regres în circumstanțele date, ceea ce constituie motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanței de apel este contradictorie, susținând următoarele:

"Astfel, Curtea reține că acțiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acțiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situația în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situația antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul Or, în prezenta cauză nu ne aflăm în prezența unor raporturi specifice răspunderii delictuale, cum sunt cele între comitent și prepus, pe de o parte, și persoana prejudiciată prin fapta ilicită a prepusului, pe de altă parte, nefiind vorba, așadar, de o subrogare a comitentului în drepturile victimei prin plata efectuată cu titlu de despăgubiri, ci este în discuție un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ce derivă exclusiv din contractul individual de muncă. Această concluzie este întărită inclusiv de susținerile reclamantei din apel, aceasta afirmând în mod repetat că pârâtul și-ar fi îndeplinit necorespunzător activitatea desfășurată în baza unui contract individual de muncă."

Recurenta susține că prin aceste afirmații se înțelege că s-a reținut de instanța de apel că acțiunea în regres reglementată de dispozițiile art. 1384 C. civ. este o acțiune civilă de drept comun ce dă dreptul celui care răspunde pentru fapta altuia "de a se întoarce împotriva aceluia care prin fapta sa ilicită a cauzat prejudiciul", dar că nu suntem în situația răspunderii comitentului pentru prepus în discuție, fiind un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ceea ce este cu totul neadevărat din moment ce niciodată pârâtul nu a avut raporturi contractuale de muncă cu reclamantul, iar răspunderea lui pentru prejudiciu achitat de reclamant a fost răspundere delictuală pentru fapta lui proprie ce a făcut entitatea condusă de el insolvabilă.

Aceste susțineri sunt contradictorii și constituie, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Chiar în teza afirmată de Curtea de Apel Cluj, potrivit căreia prejudiciul a fost cauzat angajatorului, tot acțiunea în regres trebuie promovată deoarece calitatea unității de garant îi dă dreptul ca după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului ei pentru întreg debitul.

În ceea ce privește admiterea apelului incident, curtea a reținut că aprecierea tribunalului din cuprinsul considerentelor "cu privire la reaua-credință a pârâtului cuprinde dezlegarea unei probleme ce nu are legătură cu soluția pronunțată în primă instanță, anume, aceea a inadmisibilității" și drept urmare "înlătură mențiunea privind reținerea relei-credințe a pârâtului din cuprinsul acestora".

Recurenta-reclamantă apreciază că soluția de admitere a apelului incident și dispunerea de către Curtea de Apel Cluj a înlăturării mențiunii privind reaua-credință a pârâtului din sentința Tribunalului Bistrița-Năsăud a înlăturării consemnării relei-credințe a pârâtului-intimat poate distorsiona soluția ce ar putea fi pronunțată în cazul soluționării cauzei pe fond.

Recurenta mai arată că la motivarea în drept a deciziei nr. 252/2015 de angajare a răspunderii solidare a pârâtului-intimat se menționează:"articolul 27, alin. (2) Ut. d) coroborat cu art. 28 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare: pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta:-lit. d) "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Consideră îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2), Ut. d din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Or, susține recurenta această decizie a fost contestată în instanță ca fiind nelegală inclusiv sub aspectul calității de titlu executor și ambele acțiuni au fost respinse definitiv, astfel că decizia nr. 215/2015 în care se menționează conduita pârâtului care cu rea-credință a determinat intrarea în solvabilitate a entității pe care o administra și implicit prejudiciul supus reparării prin acțiunea de față sunt definitiv stabilite ca fiind cauzate cu rea-credință. De altfel, mențiunea făcută de tribunal nu era o constatare a tribunalului, ci o reproducere a textului legal din dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că ea nu putea fi înlăturată din considerentele sentinței Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Abia înlăturarea acestei mențiuni din considerentele sentinței care nu constituie decât o reproducere a unui text legal poate duce la încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la reaua-credință a pârâtului în crearea prejudiciului în cauză stabilită prin cele două hotărâri judecătorești anterioare ce au făcut ca această constatare din decizia nr. 215/2015 să intre în puterea lucrului judecat.

Menținerea dispoziției Curții de Apel Cluj de înlăturare a acestei mențiuni, chiar dacă a fost făcută într-un cadrul procesual neadecvat, dă posibilitatea pârâtului-intimat de a repune în discuție legalitatea deciziei nr. 215/2015 intrată în puterea lucrului judecat, aspect de nelegalitate ce nu poate fi înlăturat decât pe calea prezentului recurs.

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de reclamantă, ca fondat.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (23 ianuarie 2020), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 22 septembrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la motivele de recurs invocate și la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive străine sde cauză sau contradictorii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte retine că instanța de apel și-a argumentat/motivat solutia adoptată în condițiile în care a avut în vedere că ", reclamanta și-a fundamentat demersul judiciar pe dispozițiile art. 1.349 raportat la art. 1.384 și art. 250 C. civ., norme de drept material ce vizează răspunderea delictuală, dreptul de regres al celui care răspunde pentru fapta altuia și desființarea unor persoane juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale",că "în exercitarea rolului său activ, judecătorul fondului a solicitat lămuriri cu privire la cauza acțiunii, ocazie cu care reprezentantul reclamantei, fiind prezent la termenul de judecată din data de 22 iunie 2020, a arătat, în esență, că a înțeles să formuleze o acțiune în regres reglementată expres de dispozițiile art. 1.381 și următoarele din C. civ., în cadrul răspunderii civile delictuale, având în vedere plata făcută de reclamantă în numele pârâtului. Or, în aceste condiții și cum " judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii"" instanța de apel a apreciat că " excepția inadmisibilității acțiunii este fondată, deoarece cererea a fost întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale, în detrimentul prevederilor speciale din legislația muncii referitoare la răspunderea patrimonială a salariaților". În acest sens, în motivarea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că, acțiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acțiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situația în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situația antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul. Or, în prezenta cauză nu suntem în prezența unor raporturi specifice răspunderii delictuale, cum sunt cele între comitent și prepus, pe de o parte, și persoana prejudiciată prin fapta ilicită a prepusului, pe de altă parte, nefiind vorba, așadar, de o subrogare a comitentului în drepturile victimei prin plata efectuată cu titlu de despăgubiri, ci este în discuție un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ce derivă exclusiv din contractul individual de muncă. Această concluzie este întărită inclusiv de susținerile reclamantei din apel, aceasta afirmând în mod repetat că pârâtul și-ar fi îndeplinit necorespunzător activitatea desfășurată în baza unui contract individual de muncă. De altfel, chiar și primul argument invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, de natură să justifice pretențiile reclamantei, a fost acela că pârâtul a deținut funcția de director în cadrul Direcției Județene de Pază Bistrița-Năsăud, fără a fi făcute referi la raporturi de natură extracontractuală, delictuală". Instanța de apel în motivarea soluței adoptate a reținut și considerentele "deciziei civile nr. 876 din 13.06.2019 pronunțată în recurs de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a menținut sentința civilă nr. 428 din 04.07.2018 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, statuări intrate în puterea lucrului judecat, potrivit cărora ca efect al încetării activității debitorului Direcția Județeană de Pază Bistrița-Năsăud, prin desființarea acesteia de către organul care a înființat-o, întreg patrimoniul s-a transferat Consiliului Județean Bistrița-Năsăud conform protocolului de predare-preluare încheiat în acest scop, iar reclamanta nu poate fi exonerată de la preluarea și înregistrarea în evidența sa contabilă a obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/2014 emisă de organul fiscal local. În raport de aceste considerente ale instanței de contencios administrativ, care nu pot fi negate sau ignorate, s-a apreciat" că nu pot fi primite criticile din apel, întemeiate pe dispozițiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) și (2) și art. 224 alin. (1) și (2) C. civ., referitoare la modalitatea în care unitățile administrativ teritoriale răspund pentru instituțiile din subordine. Susținerea apelantei, potrivit căreia prejudiciul și persoana vinovată de producerea acestuia ar fi fost stabilite prin acte administrative anterioare, nu este de natură a conduce la schimbarea soluției asupra căreia s-a oprit prima instanță, ci dimpotrivă vin în sprijinul acesteia, întrucât, după cum se poate observa, actul administrativ la care face referire reclamanta, și anume Decizia nr. 252/20.01.2015, de angajare a răspunderii solidare a pârâtului, a fost emisă tocmai în considerarea calității pârâtului, și anume aceea de director, funcție, care indiscutabil era ocupată în baza unui contract individual de muncă. Față de conținutul raporturilor juridice dintre părți, în mod corect instanța de fond a reținut incidența dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că, în condițiile în care, instanța de apel și-a argumentat atît în fapt cât și în drept soluția adoptată, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" invocat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că recurenta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, refuzând să analizeze criticile din apel întemeiate pe dispozițiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) și (2) și art. 224 alin. (1) și (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unitățile administrativ teritoriale răspund pentru instituțiile din subordine. Din perspectiva acestor susțineri, în condițiile în care reclamanta nu este un terț față de pârât, ci prin preluarea patrimoniului fostului angajator al pârâtului, reclamanta a preluat toate drepturile și obligațiile acestuia, inclusiv dreptul fostului angajator de a recupera prejudiciul produs în patrimoniul angajatorului de către fostul său angajat, Înalta Curte reține că, într-adevăr izvorul răspunderii pârâtului, (prepus al predecesoarei reclamantei), este contractul individual de muncă încheiat între fosta Direcție Județeană de Pază Bistrița-Năsăud și pârât.

Or, conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariații răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale. Față de raporturile juridice dintre părți, în condițiile în care, așa cum s-a arătat deja, reclamanta nu este un terț față de pârât, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă intrepretare a dispozițiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Cum reclamanta este continuatoarea patrimoniului angajatorului pârâtului, Înalta Curte mai reține că acțiunea pentru recuperarea eventualului prejudiciu produs de pârât în patrimoniul fostului său angajator se poate întemeia doar pe dispozițiile speciale cuprinse în art. 254 din Codul muncii și, nu pe dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală, motiv pentru care în cauză este incidentă excepția dirimantă a inadmisibilității acțiunii, în raport de care sunt fără suport juridic, dar și nefondate susținerile reclamantei legate de refuzul instanței de apel de a analiza criticile întemeiate pe dispozițiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) și (2) și art. 224 alin. (1) și (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unitățile administrativ teritoriale răspund pentru instituțiile din subordine. Întrucât reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe răspunderea civilă delictuală și, cum în cauză în mod legal și corect a reținut instanța de apel că "între părți a existat un contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii", că în aceste condiții " nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a acestui prejudiciu fiind cea a angajării răspunderii contractuale", Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile reclamantei legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că sunt nefondate și susținerile recurentei în ce privește soluția de admitere a apelului incident și înlăturarea mențiunii privind reaua-credință a pârâtului în condițiile în care acțiunea a fost respinsă pe excepția dirimantă a inadmisibilității ei și, nu pe fondul cauzei. Cum niciuna din criticile reclamantei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Bistrița-Năsăud împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2022.