ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 935/2022

Ședința publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale precum și la plata de daune materiale al căror cuantum, a precizat reclamantul, îl va indica după administrarea probei cu expertiza contabilă, care va stabili diferențele de venit după rănirea sa prin împușcare.

Prin sentința civilă nr. 1231 din 18 iunie 2021, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate prin întâmpinare de pârâtul Statul Român și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 272 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor și, rejudecând, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și, pe cale de consecință, a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de apel formulată de reclamantul A. împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei civile nr. 272 din 23 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs recurentul-reclamant A., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat dispozițiile art. 1000 C. civ. de la 1864 și a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele legale referitoare la raportul dintre comitent și prepus, având în vedere raportul dintre un fost șef de stat și statul pe care l-a reprezentat.

A susținut recurentul că raportul a fost tocmai invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terții, în raporturile interne și internaționale unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept.

Prin analogie cu o societate (comercială), consideră că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracțională presupus a fi săvârșită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucțiuni de la această societate. Susține că raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acțiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcționat într-un anume fel de către primul.

Arată că instanța de apel a interpretat greșit că există un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni unui președinte întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanței de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat și președinte, asemănătoare instanței de fond, ar însemna să se accepte existența unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă niște instrucțiuni, sarcini, etc.

A învederat că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român, dată de instanța de apel, este greșită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanță, și nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoștință față de persoanele persecutate între 1945-1989.

A invocat recurentul că dispozițiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. civ..penală, art. 221 și 224 alin. (1) C. civ. și a arătat că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar susținerilor instanței de apel, acesta fiind ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea și rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluției Române din 1989.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului președinte și nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine și instrucțiuni fostului președinte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 18 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 10.

Prin rezoluția din 03 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 04 mai 2022, în ședință publică.

La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra recursului formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esență, reclamantul a promovat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit ca urmare a rănirii sale de către forțele armate ale Statului Român în timpul evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, la Timișoara, întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.

Verificând îndeplinirea calității de comitent a Statului Român în raport de fostul președinte, respectiv raportul de prepușenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamantul a înțeles în mod explicit să își construiască demersul judiciar, instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, reținând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului șef suprem al statului, în condițiile în care fostul președinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcționării și controlării șefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 și fostul președinte, în condițiile în care regimul comunist a și fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanții săi aleși, regim care a și procedat la emiterea de legi speciale de reparație a prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, în semn de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluție la înlăturarea regimului comunist, și nu ca o consecință a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeași măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârșite în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, în condițiile în care tocmai în considerarea săvârșirii lor, cu depășirea evidentă a atribuțiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurentul critică prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - "aplicarea greșită a unei norme de drept substanțial"-acest raționament, susținând că raportul de subordonare invocat prin acțiune a fost invers față de cel reținut de instanța de apel, întrucât Statul Român acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte care, prin dispozițiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne și internaționale cu terții, unde Statul Român acționa în calitate de subiect de drept.

Critica este nefondată.

Reclamantul s-a îndreptat împotriva Statului Român cu acțiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-au indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timișoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea sa și a mai multor persoane.

Așa cum în mod corect a stabilit și instanța de apel, reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B..

Aceasta întrucât, antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate), și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Astfel, răspundererea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situația în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârșește o faptă ilicită în exercitarea atribuțiilor încredințate de comitent.

În speță, în raporturile juridice între președinte și stat nu poate fi reținută existența celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanța de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepușenie din dreptul privat și, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Raportul de prepușenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul președinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

O dovadă în acest sens stau și dispozițiile art. 71 și art. 76 alin. (1) din Constituția României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător față de Marea Adunare Națională pentru întreaga sa activitate".

Reclamanții au pretins în calea de atac că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale".

O astfel de susținere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamanților (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) și are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum își prezintă recurenții argumentele atunci când pretind o "inversare a termenilor raportului juridic".

Raționamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

Totodată, Înalta Curte reține că intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, intimatul-pârât a recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte reclamantul) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate).

Nici analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia nu poate fi reținută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurentul a invocat dispozițiile art. 221 și 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidența lor și fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârșirii faptei ilicite.

Pentru toate considerentele arătate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 272 din 23 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 mai 2022.