ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1618/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

Cerere de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 12 februarie 2021, reclamantul A. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului și până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; reclamantul a solicitat și daune materiale, al căror cuantum îl va indica după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate care va stabili diferențele de venit ale reclamantului după rănirea prin împușcare.

Sentința tribunalului

Prin sentința civilă nr. 799/28.04.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Decizia curții de apel

Prin decizia nr. 289 din 25 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a fost respins apelul declanșat de către apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 799/PI/28.04.2021, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2021 în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

A fost păstrată motivarea sentinței tribunalului, în sensul că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Recursul

Împotriva deciziei de mai sus, reclamantul A. a formulat recurs.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul consideră că a fost greșit aplicat art. 1000 alin. (1) din C. civ., referitor la raportul dintre comitent și prepus.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că fostul președinte, în calitate de conducător al Statului Român în perioada de referință, nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului. În realitate, susține recurentul, raportul a fost invers, pentru că Statul Român a acționat la instrucțiunile și ordinele fostului președinte pentru că acesta din urmă era cel care, prin dispozițiile sale, angrena statul în raporturile cu terții, atât pe plan intern, cât și pe cel internațional.

Așadar, instanța de apel a reținut greșit în sensul existenței unui raport de subordonare în baza căruia statul poate da ordine și instrucțiuni președintelui.

Recurentul a precizat că interpretarea raportului dintre fostul președinte și Statul Român dată de instanța de apel este greșită inclusiv cu privire la manifestațiile de condamnare publică a fostului regim comunist după căderea acestuia din anul 1989.

Recurentul a invocat și art. 36 din C. proc. civ., precum și art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., făcând referire și la art. 221 și art. 224 alin. (1) din C. civ., susținând că acest mecanism a răspunderii statului pentru faptele organelor sale de conducere s-a aplicat și se aplică în continuare și în alte state în care regimurile totalitare și-au ucis proprii cetățenii.

Ca urmare, în contra susținerilor instanțelor de fond, Statul Român are calitate procesuală în cauză și este ținut să răspundă pentru faptele fostului președinte în calitate de conducător suprem, fapte în urma cărora a rezultat și moartea autorului reclamanților.

A solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri aflate deja la dosarul cauzei, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, fără a indica vreo suma sau a depune dovezi.

Apărările părților

Intimatul pârât Statul Român a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținererea deciziei recurate, ca legală și temeinică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra recursului de față, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile recurentului reclamant, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita interpretare a art. 1000 alin. (1) C. civ., respectiv la raportul dintre comitent și prepus.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

În cauza de față, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale și morale) cauzat prin rănirea prin împușcare a reclamantului, urmare a evenimentelor care au avut loc la 17 decembrie 1989, în Timișoara urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989. Acțiunea a fost promovată urmare a soluției de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârșite în timpul Revoluției române din 1989.

Înalta Curte reține că este legală interpretarea dată de instanța de apel normelor de drept material, întrucât reclamantul nu a justificat poziția procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul președinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziției legale menționate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăție, prejudiciu, raport de cauzalitate) și întrunirea a două condiții specifice, respectiv, existența unui raport de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Or, în cauză aceste condiții nu se verifică, câtă vreme raportul de prepușenie presupune o subordonare, supraveghere și control asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul altuia. Fostul președinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziție de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susține că faptele săvârșite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuțiile ori cu scopul funcțiilor încredințate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Este nefondată susținerea recurentului reclamant din memoriul de recurs, în sensul că, în realitate, fostul președinte "nu putea să acționeze la instrucțiunile și ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acționa la instrucțiunile și ordinele fostului președinte, cel care, prin dispozițiile sale, antrena statul în raporturile interne și cele internaționale".

Instanța reține că această interpretare a textului de lege indicat de reclamant ca temei de drept al acțiunii este una nelegală, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcționează și în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) așa cum și-a expus recurentul argumentele în memoriul de recurs, susținând o "inversare a termenilor raportului juridic".

În realitate, raționamentul recurentului reclamant este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului; acesta poate răspunde direct față de victimă, atunci când e acționat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia și, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul și sub direcția căruia acționează prepusul).

Înalta Curte reține că intimatul pârât din cauza pendinte este cel care, prin organele sale reprezentative, a condamnat regimul comunist anterior și, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990 pentru cinstirea eroilor-martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, răniților, precum și luptătorilor pentru victoria Revoluției din decembrie 1989, Legea nr. 341/2004 a recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din decembrie 1989, pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987 și pentru revolta muncitorească anticomunistă din Valea Jiului - Lupeni - august 1977 **) pentru repararea prejudiciilor morale și materiale suferite în perioada Revoluției din 1989, de participanții la luptele pentru victoria acesteia. Așa cum corect a reținut instanța de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de prețuire și de recunoștință față de contribuția participanților la Revoluția pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluționarilor (din categoria cărora face parte reclamantul) și a moștenitorilor lor, nu doar la distincții prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluției; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci și la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilități la închirierea și cumpărarea locuințelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe și impozite, indemnizații lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum și alte facilități (conform legislației speciale menționate).

Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăți) în legătură cu actele săvârșite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseși, așa încât și în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acțiunea dedusă judecății, fundamentată în drept pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispozițiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluției.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, reținând că sunt nefondate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 289 din 25 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.