ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1816/2025

Ședința publică din data de 22 octombrie 2025

Deliberând supra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 9 ianuarie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca, prin hotărârea ce urmează a se pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile în cuantum total de 800.000 de RON, constând în daune morale și materiale pentru perioada în care a fost privat de posesia bunurilor ce i s-ar fi cuvenit în calitate de moștenitor al defunctei C..

În motivare, reclamantul a arătat că pârâta, în calitate de notar public, a eliberat, la data de 22 februarie 2005, certificatul de calitate de moștenitor nr. 11, de pe urma defunctei C., în favoarea numitei D., care avea calitatea de nepoată de verisoară primară, deși vocația succesorală legală este limitată la rudele până la gradul IV inclusiv, reclamantul fiind astfel prejudiciat prin emiterea acestui act.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1358 și art. 1357 din C. civ., precum și art. 25 alin. (5) și art. 20 alin. (8) din C. pen.

La data de 9 martie 2015, pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei interesului, excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii și excepția netimbrării cererii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondate.

Prin notele scrise depuse la data de 16 ianuarie 2023, pârâta a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, iar prin notele scrise depuse de reclamant la data de 13 martie 2023, acesta a invocat decăderea pârâtei din dreptul de a invoca această excepție și, în subsidiar, a solicitat respingerea acestei excepții, ca neîntemeiate.

Prin încheierea de ședință din data de 21 septembrie 2015, judecata cauzei a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar prin încheierea de ședință din data de 15 mai 2023, cauza a fost repusă pe rol.

Prin sentința civilă nr. 593 din 19 mai 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a stabilit că instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este reglementată de Decretul nr. 167/1958.

A respins ca neîntemeiată excepția decăderii din dreptul de a invoca excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

A admis această excepție și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 263A din 04 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 593 din 19 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat.

A obligat apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.975 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 263A din 04 martie 2024 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței civile pronunțate de prima instanță, admiterea excepției decăderii pârâtei din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune, respingerea acestei excepții și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru soluționarea pe fond a cererii introductive.

Susține recurentul că instanțele anterioare au greșit admițând excepția prescripției dreptului material la acțiune, care a și fost invocată tardiv de intimată. Conform art. 2513 C. civ., prescripția poate fi invocată doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Or, în cauză, intimata a invocat această excepție la termenul de judecată din 16 ianuarie 2023, prin note scrise, după mai multe înfățișări.

Totodată, arată că instanțele de fondului au aplicat greșit normele privind prescripția extinctivă, considerând, în mod eronat, că termenul de prescripție a început să curgă de la data emiterii certificatelor de moștenitor. Potrivit art. 1258 C. civ., dreptul material la acțiune s-a născut la 18 februarie 2015, când certificatele de moștenitor și cel de calitate de moștenitor au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive. Până la acel moment, actele autentice beneficiau de prezumția de validitate și produceau efecte juridice, ceea ce făcea imposibilă exercitarea dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului. Ignorarea acestui aspect esențial de către instanțele fondului a condus la o soluție nelegală și inechitabilă.

Mai susține recurentul și faptul că instanța de apel a ignorat răspunderea notarului public. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 88 din Legea nr. 36/1995, notarul public răspunde pentru prejudiciile cauzate prin emiterea unor acte autentice care ulterior sunt anulate. În cazul de față, intimata a emis certificate de moștenitor pentru o persoană fără vocație succesorală, încălcând normele legale care limitează drepturile succesorale la rudele de până la gradul IV inclusiv. Or, această acțiune constituie o încălcare gravă a obligațiilor profesionale ale notarului public și reprezintă un caz evident de malpraxis notarial. Instanțele anterioare nu au analizat corespunzător acest aspect, omițând să stabilească răspunderea intimatei pentru prejudiciile cauzate.

De asemenea, recurentul subliniază că instanțele anterioare au ignorat efectele probatorii ale actelor autentice emise de notar, precum și dovezile privind prejudiciul suferit. Aceste acte, deși ulterior anulate, au produs efecte juridice și i-au generat pierderi semnificative.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la data de 24 octombrie 2023, astfel cum reiese din dovada aflată la dosar.

La data de 19 iulie 2024, intimata B. a depus întâmpinare, solicitând anularea recursului sau, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Intimata susține că motivele invocate de recurent nu se subsumează criteriilor stricte prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care limitează analiza recursului la aspecte de nelegalitate. Or, recurentul a reiterat motivele invocate în fața instanțelor anterioare, fără a indica erori precise ale instanței de apel care să justifice casarea deciziei recurate.

De asemenea, arată că dreptul material la acțiune al recurentului era deja prescris la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Intimata a susținut că instanțele de fond și apel au aplicat corect legea, constatând că recurentul nu a introdus acțiunea în termenul legal de 3 ani de la data cunoașterii despre existența prejudiciului și a celui vinovat de producerea acestuia.

Mai arată intimata că certificatul de moștenitor a fost emis pe baza informațiilor prezentate de părți, fără a exista dovezi care să ateste vinovăția notarului public. Astfel, culpa pentru eventualele informații false revine exclusiv persoanelor menționate în declarațiile notariale.

Referitor la modalitatea în care excepția prescripției putea fi invocată în dosar, intimata invocă principiul neretroactivității legii civile, subliniind că prescripțiile începute sub regimul Decretului nr. 167/1958 rămân supuse acestuia, chiar dacă ulterior a intrat în vigoare noul C. civ.. Termenul de prescripție a fost calculat corect de instanțele anterioare, iar decăderea intimatei din dreptul de a invoca prescripția nu este aplicabilă.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 31 iulie 2024, nefiind formulat răspuns la întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 23 mai 2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie, aflate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin rezoluția de primire a dosarului din 30 mai 2024 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților iar, prin încheierea din 14 mai 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, și a admis în principiu recursul declarat în cauză, fixând termen de judecată la data de 22 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra fondului recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recursul formulat în cauză pune în discuție aplicarea normelor de drept material ce reglementează modalitatea de invocare și de calcul al termenului prescripției extinctive, la situația de fapt din cauza dedusă judecății, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurent, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunii litigioase constând în stabilirea momentului la care s-a născut dreptul material la acțiune.

Astfel, Înalta Curte reține că, prin acțiunea formulată la data de 09 ianuarie 2015, reclamantul A. a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei notar public B., pentru un prejudiciu creat prin eliberarea de către aceasta din urmă, la 22 februarie 2005, a certificatului de calitate de moștenitor nr. 11, de pe urma defunctei C., cu încălcarea vocației succesorale legale, în favoarea numitei D., care avea calitatea de nepoată de verișoară primară a defunctei și înlăturarea reclamantului de la moștenire, deși acesta avea, în raport cu defuncta, calitatea de nepot de frate.

Susținând că, în anul 2005, pârâta, în calitate de notar public, a emis actul notarial cu nerespectarea legislației în vigoare, recunoscând calitatea de moștenitor de pe urma defunctei C. unei persoane care nu îi era rudă până în gradul IV, reclamantul consideră că în privința acesteia sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, împrejurare față de care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 800.000 RON.

A mai arătat reclamantul că faptele notarului public au făcut și obiectul unui dosar penal, înregistrat sub nr. x/2014 pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în care a fost emisă Ordonanța de clasare din 29 august 2014, motivat de faptul că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și 1358 din C. civ., art. 25 alin. (5) și art. 20 alin. (2) din C. pen.

Pârâta s-a apărat, la fond, prin notele de ședință formulate pentru termenul de judecată din 16 ianuarie 2023 invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, în susținerea căreia a arătat, în esență, că dreptul material la acțiune s-a născut la momentul emiterii certificatului de calitate de moștenitor nr. 11 din 22 februarie 2005, dată la care reclamantul a cunoscut ori trebuia să cunoască prejudiciul și persoana care răspunde de el.

A mai arătat pârâta că, în conformitate cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Astfel, cum pretinsa faptă ilicită a pârâtei a avut loc în data de 22 februarie 2005, regimul juridic al prescripției extinctive este guvernat de Decretul nr. 167/1958.

Totodată, a mai sesizat pârâta faptul că reclamantul a mai introdus o acțiune în fața instanțelor civile, înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 17 februarie 2009, având ca obiect anularea certificatului de calitate moștenitor, astfel că, cel târziu la acel moment reclamantul a cunoscut conținutul actului notarial, existența emitentului și a viciului de nulitate, precum și vătămarea care i s-a produs.

Totodată, arată pârâta că împotriva acesteia, la data de 15 noiembrie 2010, reclamantul a formulat și plângerea penală, acuzând faptul că a emis respectivul certificat fals, prin Ordonanța din data de 04 aprilie 2011, în dosarul nr. x/2010, Direcția Națională Anticorupție notând că reclamantul a precizat că, încă din anul 2008, a luat la cunoștință despre faptul că numita D. a solicitat deschiderea moștenirii, deși nu avea vocație succesorală.

Ulterior, a avut loc emiterea Ordonanței din 18 iulie 2014, în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, prin care s-a dispus clasarea urmăririi penale și sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru anularea certificatului de calitate de moștenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 de către BNP B. și certificatului de moștenitor nr. x din 09 noiembrie 2006 emis de aceeași persoană.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Sectorului 1 București a dispus desființarea certificatului de calitate de moștenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 și a certificatului de moștenitor nr. x din 09 noiembrie 2006 emise de BNP B.. Soluția a rămas definitivă prin încheierea nr. 158 din 18 februarie 2015 a Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, soluționând cauza în primă instanță, prin sentința civilă nr. 593 din 19 mai 2023, a stabilit că instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune este reglementată de Decretul nr. 167/1958, astfel că a respins, ca neîntemeiată, excepția decăderii pârâtei din dreptul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune și a admis această excepție, respingând acțiunea, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că niciuna din părți nu a contestat că temeiul juridic al cererii este răspunderea civilă delictuală. Modul de determinare a debutului termenului de prescripție extinctivă în această materie este comun în ambele legislații, acesta fiind definit ca data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1985, respectiv, art. 2528 din C. civ.

Instanța a reținut că momentul la care persoana păgubită a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel răspunzător trebuie determinat conform unor criterii obiective, neputând fi lăsat la aprecierea pretinsei victime a faptei ilicite.

Astfel, în condițiile în care, la 17 februarie 2009, când a introdus acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul a cunoscut, cu certitudine, faptul că pârâta a emis actul notarial în discuție, precum și faptul că respectivul act, în mod obiectiv, îi putea crea prejudicii, iar în anul 2010 a introdus și plângere penală împotriva notarului public, fără a se constitui parte civilă, culpa în neformularea acțiunii în pretenții în termen de cel mult 3 ani de la aceste momente îi aparține.

Totodată, cum la data de la care a început să curgă termenul de prescripție, 17 februarie 2009, era în vigoare Decretul nr. 167/1958, care permitea, prin art. 18 invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune inclusiv din oficiu, fără o limită temporală, a reținut că pârâta nu putea fi decăzută din dreptul de a invoca această excepție.

Declarând apel împotriva hotărârii primei instanțe, reclamantul A. a reiterat toate susținerile formulate la fond, referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, precum și legea aplicabilă, arătând că răspunderea patrimonială a notarului poate fi atrasă doar prin îndeplinirea a trei condiții cumulative: existența unei hotărâri definitive și irevocabile prin care să se fi declarat nulitatea actului juridic autentificat de acesta, existența unei cauze de nulitate la încheierea unui contract sau a unui act juridic unilateral, instrumentat prin procedura de autentificare, respectiv cauza de nulitate să rezulte din însuși textul (conținutul) respectivului act juridic.

Astfel, consideră reclamantul că dreptul material la acțiune împotriva notarului public se naște abia la rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare/desființare a actului autentic emis de acesta, acest moment fiind data de 18 februarie 2015. Totodată, raportat la această dată, legea aplicabilă materiei ar fi C. civ. care, prin art. 2513 obligă pârâtul să invoce prescripția prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.

Instanța de apel a constatat că, în ceea ce privește legea aplicabilă, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 rezultă că prescripțiile extinctive începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

A reținut instanța că, în cauză, reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata unei sume de bani cu titlu de daune morale și materiale, invocând drept temei de drept al cererii sale dispozițiile legale în materia civilă delictuală, astfel că pentru stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripție se impune a se avea în vedere momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, atât dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementând, într-o manieră similară, dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Instanța de apel a reținut că reclamantul se prevalează de un moment subiectiv, susținând că doar de la data de 18 februarie 2015, când a rămas definitivă soluția Judecătoriei Sectorului 1 pronunțată prin încheierea din 10.11.2014, de anulare a certificatului de calitate de moștenitor, a avut certitudinea faptului că actele întocmite de către notarul public au fost unele nelegale.

Or, cum la 17 februarie 2009, acesta a înregistrat o acțiune pe rolul instanțelor judecătorești prin care a solicitat anularea certificatului de moștenitor, în motivarea căreia a invocat aceleași aspecte pentru care solicită în prezent angajarea răspunderii civile delictuale a notarului public care a eliberat respectivul act, fiind făcute referiri la nerespectarea de către notarul public a dispozițiilor legale în materia moștenirii legale referitoare la categoria rudelor care au vocație succesorală, rezultă că de la acel moment avea cunoștință de existența respectivului act, de persoana care l-a instrumentat cât și de faptul că acesta ar putea fi unul prejudiciabil pentru el, acesta fiind momentul obiectiv ce urma să fie avut în vedere în calculul termenului de prescripție.

În fine, contrar celor susținute de către reclamant, instanța de apel a apreciat că în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 1258 C. civ., având în vedere că acest text legal nu era în vigoare nici la momentul întocmirii actului de către notarul public, nici la data când a fost formulată acțiunea în anularea acestuia.

Așadar, curtea de apel a confirmat reținerile primei instanțe de fond cu privire la momentul de la care curge prescripția dreptului material la acțiune și incidența art. 8 din Decretul nr. 167/1958 în cauză, conchizând că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la momentul la care titularul dreptului a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului său, acest moment fiind cel la care a solicitat anularea în instanță a actului notarial, iar nu data la care instanța a soluționat definitiv și irevocabil acțiunea în anulare, neprezentând relevanță, sub aspectul prescripției sau admisibilității acțiunii, soluția concretă dispusă de instanță.

În recurs, recurentul solicită, în esență, să se constate că în mod nelegal s-a reținut de către instanța de apel că termenul de prescripție a început să curgă începând cu data de 17 februarie 2009, în condițiile în care, la acel moment, certificatele de moștenitor și de calitate de moștenitor erau valabile, ceea ce făcea imposibilă exercitarea dreptului la acțiune pentru recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de notarul public emitent.

Critica, deși susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondată.

Cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente.

Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv, ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data de 17 februarie 2015, când a rămas irevocabilă hotărârea de anulare a actelor autentice emise notarul public, pârâta din prezenta cauză, având în vedere că acesta a cunoscut efectiv despre existența faptei pretins ilicite (emiterea actului notarial cu nerespectarea vocației la moștenire) și a prejudiciului de la data luării la cunoștință despre emiterea certificatului de calitate de moștenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 pe numele beneficiarei D., întrucât acest înscris se afla în posesia reclamantului la momentul la care a introdus pe rolul instanței acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014

Fapta ilicită imputată pârâtei, prin acțiunea introductivă de instanță, constă tocmai în emiterea certificatului de moștenitor și calitate de moștenitor cu nerespectarea vocației la moștenire, astfel că izvorul obligației debitorului este reprezentat de fapta notarului public de emitere a actelor care au generat paguba pretinsă de reclamant, aspect despre care recurentul a luat la cunoștință cel târziu la data la care a formulat acțiunea în justiție prin care a solicitat anularea actelor autentice emise de notarului public.

Înalta Curte subliniază că pretențiile reclamantului, de acordare a despăgubirilor în cadrul prezentului proces, au fost întemeiate pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu fiind tocmai acțiunea de emitere a unor acte notariale cu încălcarea condițiilor legii. Prin urmare, momentul inițial al termenului de prescripție are a se aprecia în raport cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ce vizează instituția răspunderii civile delictuale.

Așadar, Înalta Curte constată că nu au fost solicitate despăgubiri ca și o consecință a anulării certificatelor de moștenitor, pentru ca partea să poată lega momentul inițial al termenului de prescripție de data pronunțării hotărârii judecătorești prin care au fost desființate cele două acte notariale, ci despăgubirile au fost pretinse pentru prejudiciul produs prin acțiunea de emitere efectivă a certificatului de calitate de moștenitor, acesta fiind indicat ca fapt generator de prejudiciu.

Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că încă de la momentul formulării acțiunii în anulare reclamantul putea și trebuia să cunoască paguba ce va urma a fi produsă acestuia și persoana răspunzătoare de producerea sa.

În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului potrivit căreia nu putea ști că există o pagubă, câtă vreme certificatele de moștenitor erau în vigoare, producând efecte.

În această privință, instanța de apel în mod corect a statuat în sensul că este fără relevanță juridică sub aspectul cursului prescripției extinctive dacă actul notarului public a fost sau nu anulat, întrucât acest aspect putea influența cel mult caracterul temeinic al prezentei cereri, prin dovedirea faptei ilicite a pârâtei, iar nu însăși admisibilitatea acțiunii în răspundere civilă delictuală.

Chiar dacă actele autentice beneficiază de prezumția de validitate și produc efecte juridice până la data anulării acestora, aceasta nu echivalează cu necunoașterea pagubei produse prin emiterea actului și a celui care răspunde de ea anterior pronunțării hotărârii judecătorești în cauza având ca obiect anularea înscrisului autentic. Aceasta întrucât pronunțarea hotărârii judecătorești nu face decât să confirme sau infirme o stare de fapt juridică preexistentă. Recurentul a cunoscut cauza de anulabilitate a actului autentic, precum și emitentul actului, cel târziu la data introducerii pe rolul instanțelor judecătorești a acțiunii în anularea certificatului de calitate de moștenitor, la acel moment considerându-se vătămat în drepturile sale.

Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabilește în funcție de circumstanțele cauzei, luându-se în considerare natura, conținutul și efectele conduitei nelegale.

Or, în prezenta cauză, așa cum s-a arătat, titularul dreptului la acțiune avea cunoștință despre încălcarea dreptului său subiectiv, prin faptul emiterii certificatului de calitate de moștenitor de către notarul public în favoarea unei alte persoane, cu ignorarea existenței unui moștenitor de grad superior, cât și pe cel care este ținut să răspundă, încă din momentul la care a aflat despre existența certificatului de moștenitor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data pronunțării încheierii nr. 158 din 18 februarie 2015 a Tribunalului București, recurentul ignorând că scopul reglementării art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când legiuitorul a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri, opunându-i-se culpa prezumată a victimei, care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Astfel fiind, recurentul, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data luării la cunoștință despre săvârșirea faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive, înăuntrul unui termen de 3 ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2015, Tribunalul București confirmă existența motivului de nulitate și dispune anularea certificatelor de moștenitor și calitate de moștenitor) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Nici susținerea reprezentantului convențional al recurentului, realizată cu ocazia dezbaterilor asupra fondului recursului, în sensul că a existat o ieșire din pasivitate a recurentului care, a formulat o plângere penală în 2010, nu este susceptibilă de a schimba soluția de constatare a împlinirii termenului de prescripție în raport cu data formulării prezentei acțiunii, la 08 ianuarie 2015. Aceasta întrucât, chiar trecând peste faptul că motivul de recurs a fost formulat omisso medio, calcularea unui nou termen de prescripție de 3 ani, de la data de 15 noiembrie 2010, în conformitate cu art. 17 din același act normativ, nu conduce la schimbarea soluției în cauză, întrucât în acest caz termenul de prescripție s-ar împlini la data de 15 noiembrie 2013, iar prezenta acțiune a înregistrată pe rolul instanțelor la data de 08 ianuarie 2015.

Mai mult, formularea plângerii penale putea reprezenta un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive, în sensul art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1954, doar dacă în respectivul dosar penal reclamantul A. s-ar fi constituit parte civilă, condiție neîndeplinită în cauză.

Pe cale de consecință, relevându-se o lipsă de diligență a recurentului în valorificarea dreptului de creanță disputat în litigiul pendinte, în condițiile în care conduita acestuia nu a fost una de conformare la rigorile procedurale specifice materiei prescripției extinctive, prin aceea că nu a formulat acte procedurale apte juridic să conducă la valorificarea dreptului subiectiv substanțial, neatingerea finalității urmărite (realizarea creanței afirmate) este consecința propriei culpe.

Raportat acestor considerente expuse, Înalta Curte va respinge criticile recurentului relative la momentul de început al termenului de prescripție și modul de calcul al acestuia, reținând că, în mod corect și legal, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe a fondului, de respingere a prezentei acțiuni, ca prescrise, și de lăsare ca necercetate a aspectelor de fond invocate în legătură cu întrunirea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, în raport cu cele constatate mai sus, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă la data de 17 februarie 2009, Înalta Curte constată că inclusiv raționamentul instanțelor de fond, care au reținut aplicabilitatea în speță a reglementărilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu a dispozițiilor din C. civ., este corect.

În conformitate cu statuările din Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Legea aplicabilă chestiunii disputate judiciar este Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât raportat datei luării la cunoștință despre cauza de anulabilitate a certificatului de calitate de moștenitor, emitentul actului, precum și a pretinsului prejudiciu, litigiul pendinte intră în domeniul de acțiune al vechii reglementări în materie, cum de altfel au reținut și instanțele de fond, soluționând corect conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. civ., cu trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (4) din cod, la norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a acestuia și la dezlegarea obligatorie din Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În reglementarea Decretului nr. 167/1958 se permite invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune din oficiu sau de către una dintre părți, fără o limită temporală, astfel că pârâta nu putea fi decăzută din dreptul de a invoca această excepție, pe motiv că nu a formulat-o prin întâmpinare.

Față de toate aceste considerente, reținând că, în cauză, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost în mod judicios invocată, precum și că termenul de prescripție a început să curgă în data de 17 februarie 2009, împlinindu-se la 3 ani de la acest moment, Înalta Curte constată că formularea acțiunii ce face obiectul prezentului dosar la data de 08 ianuarie 2015 a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, sens în care în mod corect instanțele fondului au dispus respingerea acțiunii, ca prescrise.

În raport cu toate considerentele expuse, constatând că sunt lipsite de suport criticile formulate, reținând și că solicitările din recurs referitoare la verificarea existenței faptei ilicite a pârâtei, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 36/1995 a notarilor publici reprezintă chestiuni de fond subsidiare, ce nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmare a soluționării pricinii pe excepție, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului A..

Cu privire la cererea formulată de intimata B., de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5355 RON, dovedit cu factura din 09.07.2024 și extrasul de cont din aceeași dată, aflate la dosar, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul A. la plata sumei solicitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 263 A din 04 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 5355 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 octombrie 2025.