Decizia nr. 1812/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 20921/2012 a Judecătoriei Sector

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 10 februarie 2012 sub nr. x/2012, reclamanta Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Pomicolă Băneasa a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP B. sub nr. x/25.03.2008 pentru terenul intravilan în suprafață de 10.000 mp categoria de folosință livezi, situat în București, șos. București-Ploiești (L690), nr. 67 A. La data de 28 august 2012, pârâtul A. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva numiților C., D., E., Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare Pomicolă Băneasa, Academia de Științe Agricole și Silvice "Gheorghe Ionescu Sisești", Agenția Domeniului Statului, Prefectura Municipiului București - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor - Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005, Subcomisia de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Consiliul Local Sector 1, prin Primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin cererea completatoare formulată la data de 3 septembrie 2012, reclamanta a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a numitelor C. și D.. Prin sentința civilă nr. 20921 din 13 noiembrie 2012, Judecătoria Sector 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența materială de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului București. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2013. La data de 10 septembrie 2013, pârâtul A. a depus la dosarul cauzei cerere de chemare în garanție prin care a arătat că a dobândit imobilul teren intravilan în suprafața de 10.000 m.p., categoria de folosință livezi, situat în București, Șoseaua București Ploiești (L690), nr. 67A, cu număr cadastral xotul nr. 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.03.2008, încheiat la BNP B., de la C. și D., în calitate de vânzătoare, pentru care a achitat suma de 2.200.000 Euro. Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2014, tribunalul a dispus disjungerea cererilor de chemare în garanție cu formarea unor noi dosare civile. După disjungere, s-a format dosarul nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea de ședință din 05 iulie 2017, tribunalul a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâta D., ca neîntemeiată, iar în baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamanților A. și F., la judecata cererii de chemare în garanție și a dispus restituirea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2016 completului inițial învestit, la secția a V-a civilă. Această încheiere a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 5/10.01.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2017. Prin rezoluție, dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București, secția a V-a civilă a fost restituit și înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 11 octombrie 2018 sub același număr x/2016, potrivit art. 107 din Regulamentul instanțelor. Prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul acestui dosar civil, reclamanții A. și F. în contradictoriu cu pârâta D., au solicitat repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/05.08.2008 la BNP B., în sensul obligării pârâtei la restituirea echivalentului în RON (de la data plății efective) a sumei de 2.200.000 euro. Prin încheierea de ședință din 03 mai 2017, instanța a admis excepția litispendenței în raport cu dosarul nr. x/2014. În baza art. 107 alin. (1) și (3) din ROIIJ dosarul a fost înaintat prin încheierea din 06 septembrie 2017 către secția a IV-a a Tribunalului București, fiind înregistrat pe rolul acestei din urmă secții sub același număr. Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2018, tribunalul a dispus atașarea dosarelor inițiale cu nr. x/2014 și nr. y/2014 ale Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Prin încheierea de ședință din 20 martie 2019, tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva lui E., cu formarea unui nou dosar civil. Prin încheierea de ședință din 17 aprilie 2019, tribunalul, văzând și dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a respins cererea de suspendare a judecării cauzei, ca neîntemeiată. De asemenea, tribunalul a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins restul probelor solicitate de părți, pentru considerentele reținute în acea încheiere de ședință. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin sentința civilă nr. 986 din 8 mai 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a calificat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, ca fiind apărare de fond; a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanții A. și F., în contradictoriu cu pârâta D., ca neîntemeiată; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanți, ca neîntemeiată și a luat act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 612A din 30 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și F., împotriva sentinței civile nr. 986/08.05.2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care a fost schimbată în parte în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 2.200.000 euro, echivalent în RON la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței ce nu contravin acestei decizii. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 612A din 30 mai 2024 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs principal pârâta D. și recurs incident reclamanții A. și F.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 25 martie 2025 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și din referatul de repartizare aleatorie . I.4.1. Recursul principal formulat de pârâta D. În cuprinsul cererii întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. pârâta, după expunerea situației de fapt, a formulat, în esență, următoarele critici: Instanța de apel a dat o eficiență juridică și probatorie absolută înscrisurilor autentice reprezentate de antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/03.09.2007 de BNP G. și de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/25.03.2008 care au constituit temei al răspunderii în cauză, reținând incidența prevederilor art. 1171 vechiul C. civ. privind valoarea probatorie a înscrisului autentic. Toate probele încuviințate și administrate în calea de atac a apelului, considerate admisibile și pertinente soluționării juste a cauzei, creează prezumții și fac dovada faptului că prețul vânzării nu a fost achitat, mențiunea plății prețului în numerar fiind făcută în mod fals, în deplină conivență între mandatarul vânzătoarelor și cumpărători. Sub acest aspect, solicită instanței de recurs să reaprecieze probatoriul administrat în calea de atac a apelului, urmând a ajunge la concluzia neplății prețului vânzării, față de următoarele aspecte: Relevanta și importanța ca și "contraprobă" a plății prețului îl constituie chiar răspunsul la interogatoriul administrat apelantului-reclamat A. la solicitarea intimatei, care a arătat că prețul a fost o parte în bani și o parte în natură (un ceas și un telefon evaluate de acesta la suma de 15000 euro). În cadrul probatoriului administrat, instanța de apel încuviințează solicitarea intimatei și dispune emiterea unei adrese către ANAF prin care să se arate veniturile realizate de apelant în evidențele organului fiscal în perioada 2004-2007, fiind emisă adresa nr. x/26.02.2023 cu răspunsul acestei instituții; instanța de apel ignoră înscrisul ordonat în cadrul probatoriului administrat în cauză din care rezultă că în toată această perioadă în care apelantul reclamant afirmă că plătea milioane de Euro mandatarului vânzătoarelor, în realitate acesta nu realiza venituri impozabile pe teritoriul României, condiții în care se dovedește ilicită, ilegală și înscrisă în fals mențiunea din antecontractul de vânzare și din contractul de vânzare-cumpărare privind plata prețului, ce constituie temei al acțiunii în restituirea prestației. În cadrul probatoriului administrat în cauză, instanța de apel încuviințează solicitarea reclamantului de a depune înscrisuri privind proveniența banilor utilizați ca preț al vânzării; se depun astfel la dosar, o serie de contracte de vânzare-cumpărare a unor imobile încheiate în calitate de vânzător de către terța persoană H.. Contrar înscrisurilor depuse, instanța apreciază valoarea probatorie a acestora, reținând în considerentele deciziei pronunțate că apelantul a arătat că la vremea respectivă a avut venituri substanțiale din salarii, dividende și tranzacții imobiliare, terenul fiind achiziționat împreună cu partenerul său de afaceri. Proba contrară privind înscrierea ca neadevărată a mențiunii plății prețului vânzării în înscrisurile autentice urmează a fi apreciată și în raport cu aspectele reținute în încheierea de ședință din data de 06.02.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în dosarul penal nr. x/2016, în care s-a stabilit în mod definitiv că prețul vânzării în cuantum de 2.200.000 Euro nu a fost plătit. Hotărârea penală susmenționată are putere de lucru judecat în ceea ce privește "neplata prețului", în condițiile în care atât DNA, cât și Tribunalul București, secția I penală au reținut că prețul vânzării terenului nu a fost plătit de reclamanții I.. Față de aceste aspecte, apreciază că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a valorificat și apreciat toate probele administrate în cauză. Invocând incidenta motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta susține că instanța de apel a omis a verifica îndeplinirea condiției existenței prețului și a plății acestuia, prin raportare la art. 1302 din vechiul C. civ. Susține că, din probele administrate rezultă inexistența plății prețului vânzării sau, din contradictorialitatea între actele autentice încheiate (promisiune și contract) și mărturisirea reclamantului la interogatoriu, o lipsă a determinării prețului. Arată că sunt încălcate, de asemenea, dispozițiile art. 1294 din vechiul C. civ. este de esența vânzării că prețul este determinat de părți în moneda de circulație și la valoarea echivalentă a bunului, iar în situația contrară, când prețul este reprezentat de atribuirea altor bunuri la valoarea echivalentă în tot sau în parte, contractul nu poate fi calificat ca fiind o vânzare. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. I.4.2. Recursul incident formulat de reclamanții A. și F. Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs incident reclamanții, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1864/art. 309 pct. 5 C. proc. civ. Arată că instanța de apel a reținut corect faptul că proba plății prețului a fost realizată prin înscris - declarațiile făcute în cuprinsul antecontractului, respectiv contractului de vânzare; or, contraproba la proba cu înscrisuri, deși posibilă și altfel decât prin înscrierea în fals, nu poate fi făcută cu orice mijloc de probă, conform art. 1191 alin. (2) C. civ. Se impune a se face distincția între admisibilitatea probei cu martori în ce privește plata și admisibilitatea probei cu martori în contra a ceea ce cuprinde un înscris (care afirmă ceva despre plată). Arată că, întrucât partea și-a preconstituit proba cu înscrisuri, proba contrară trebuie să fie admisibilă la data plății și a preconstituirii înscrisului care o dovedește. Cum valoarea depășea 250 RON, consideră că proba se putea face numai cu înscrisuri, iar nu cu martori. În subsidiar, dacă s-ar admite că plata ar fi fost atât un fapt cât și un act juridic, soluția inadmisibilității martorilor se menținea, a urmare a aplicabilității art. 1191 alin. (2) C. civ., distincția făcută de către instanța de apel fiind inutilă. Evocă dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. și susțin că este nerelevant dacă proba plății (ca act sau fapt juridic) se putea face sau nu numai cu înscris, întrucât odată recunoscută în cuprinsul unui înscris, proba în contra acestui cuprins al înscrisului (plata) nu se poate face prin martori sau prezumții. Arată că o a doua critică are în vedere un aspect procedural - depășirea limitelor judecății în apel: soluția inadmisibilității probei cu martori dată de către instanța de fond nu a fost apelată, astfel încât o soluție diferită în propriul lor apel reprezintă inclusiv non reformatio in pejus. I.

Apărările formulate în cauză Reclamanții A. și F. au depus întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului declarat de către pârâtă, arătând că motivele formulate de aceasta privesc netemeinicia hotărârii, întrucât acestea se referă la interpretarea probelor și la situația de fapt (plata prețului este o chestiune de fapt, care nu poate fi cenzurată în recurs). Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului principal ca nefondat. Recurenta-pârâtă nu a formulat întâmpinare la recursul incident și nici răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți. I.

Procedura de filtru Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a căii de atac conform art. 493 C. proc. civ., în vigoare la data sesizării instanței. Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că decizia atacată este supusă căii de atac a recursului, că ambele recursuri sunt declarate în termen și sunt legal timbrate. În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților pentru a formula, în scris, un punct de vedere. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză. Prin rezoluția din 29 septembrie 2025 a fost stabilit termen la data de 21 octombrie 2025, pentru analiza admisibilității în principiu a recursurilor. La termenul menționat, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția de nulitate a recursului principal, în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate și prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancționează și art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Criticile trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. De asemenea, simpla încadrare în drept de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Aplicând aceste considerații cu caracter teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de recurs principal, invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat hotărârea atacată pe motiv că instanța de apel nu a valorificat și apreciat toate probele administrate, precum și că nu a constatat neplata prețului vânzării, încălcând astfel dispozițiile art. 1294 și art. 1302 din vechiul C. civ. Cu toate acestea, examinarea dezvoltării acestor motive de recurs relevă că ele au fost invocate în mod formal, nefiind susținute de veritabile critici de nelegalitate. Astfel, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a valorificat și apreciat toate probele administrate în cauză, în sensul că a acordat valoare probatorie absolută actelor autentice (antecontract și contract), în temeiul art. 1171 C. civ. de la 1864, fără a valorifica probele contrare, că din probele administrate în apel rezultă că prețul vânzării nu a fost plătit, mențiunea plății în numerar fiind falsă, realizată prin conivență între mandatar și cumpărători, că interogatoriul reclamantului contrazice actele: prețul ar fi fost plătit parțial în natură (ceas + telefon), ceea ce infirmă plata în bani, că adresa ANAF arată că reclamantul nu a realizat venituri impozabile în perioada relevantă, făcând neverosimilă plata unui preț de milioane de euro, că instanța de apel a ignorat această probă, că înscrisurile privind proveniența banilor (tranzacții ale unei terțe persoane) nu dovedesc plata de către reclamant, dar instanța le-a supraapreciat, că există o hotărâre penală definitivă care stabilește neplata prețului (2.200.000 euro), cu putere de lucru judecat asupra acestui aspect. Așa cum s-a arătat supra, Înalta Curte constată că această critică nu este însoțită de argumente concrete care să identifice aspectele referitoare la lipsa ori caracterul contradictoriu al motivării hotărârii ori utilizarea unor argumente fără legătură cu situația dedusă judecății sau existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, ci se tinde, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, partea recurentă-pârâtă solicitând o reapreciere a probelor pentru a se ajunge la o concluzie diferită asupra plății prețului vânzării. Acest aspect este însă incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei. Or, modalitatea de administrare a probatoriului și de interpretare a dovezilor astfel aduse de părți în cauză reprezintă un demers ce revine instanței de apel, iar rezultatul acestor operațiuni nu poate fi dedus judecății în calea de atac extraordinară a recursului. În această situație, se observă că motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal, astfel încât nu poate fi supus analizei instanței de recurs. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material ale art. 1294 și art. 1302 din C. civ. de la 1864, întrucât a reținut valabilitatea vânzării fără a verifica existența și plata efectivă a prețului ori determinarea acestuia, deși din probe rezultă fie neplata prețului, fie lipsa unui preț determinat în moneda de circulație, situație în care contractul nu poate fi calificat juridic drept vânzare. Înalta Curte apreciază că în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-pârâtă a făcut o trimitere formală la textele de lege a căror interpretare și aplicare o consideră greșită, deoarece, în realitate, nu se contestă raționamentul logico-juridic al instanței de apel ce vizează o eroare de interpretare a art. 1294 sau art. 1302 C. civ. de la 1864, ci modul în care instanța a stabilit existența și plata prețului pe baza probelor administrate. Or, această susținere nu poate conduce instanța de recurs la examinarea corectei aplicări a dispozițiilor art. 1294 și art. 1302 din C. civ. de la 1864, întrucât stabilirea existenței prețului și a plății acestuia este o chestiune de fapt, iar nu de drept, iar partea tinde, și prin aceste critici, la reanalizarea probelor și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, ceea ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Așadar, nici această critică nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă - conținutul și efectele normei - iar nu de chestiuni de fapt ori de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, este necesar ca recurenta-pârâtă să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material, să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanțele cauzei și să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecății. Însă, în cererea de recurs nu se regăsește nicio critică concretă prin care recurenta-pârâtă să contrazică argumentele instanței de apel, ci doar aspecte de netemeinice a hotărârii recurate, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs. În consecință, Înalta Curte reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, fiind formal indicate, și nici nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate de aceasta prin cererea de recurs într-un alt caz expres și limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidența sancțiunii nulității recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nul recursul principal declarat de recurenta-pârâtă D.. Totodată, având în vedere dispozițiile art. 491 cu referire la art. 472 alin. (2) C. proc. civ. și împrejurarea că pentru recursul principal a intervenit sancțiunea nulității pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce nu implică cercetarea fondului, Înalta Curte va constata că recursul incident formulat de recurenții-reclamanți A. și F. a rămas fără efect.