ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2025

HOTĂRÂRE

21.10.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1802/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de 16 februarie 2024, sub nr. x/2024, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 4000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată - faza fond efectuate în dosarul nr. x/2023 al Judecătoriei Buzău și la plata sumei de 1700 de RON, cu titlu de onorariu de avocat - redactare, autentificare, comunicare notificare nr. x/20.12.2022.

I.2 Hotărârile care au generat conflictul

I.2.1. Prin sentința civilă nr. 4467 din 17 iulie 2024, Judecătoria Buzău, secția civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a apreciat că, deși dosarul ce a generat cheltuielile de judecată a avut ca obiect adaptarea contractului de credit încheiat între reclamanți și pârâtă, respectiv un litigiu în care reclamanții au avut calitatea de consumatori, iar pârâta de profesionist, în cauza de față părțile nu mai acționează în aceste calități speciale, de natură a atrage aplicarea unor reguli speciale de competență teritorială.

Prin urmare, a concluzionat că, în cauză, competența teritorială se determină în raport cu dispozițiile generale ale art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă teritorial fiind cea în circumscripția căreia, la data formulării cererii de chemare în judecată, se află sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Sectorului 1 București.

I.2.2. Prin sentința civilă nr. 4006 din 22 aprilie 2024, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de instanță din oficiu și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Buzău, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2023 Judecătoria Buzău a fost competentă în baza art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât era instanța de la domiciliul consumatorilor.

A mai reținut că aceste dispoziții se aplică și cererii pendinte, întrucât solicitarea cheltuielilor de judecată generate de același litigiu reprezintă practic un capăt accesoriu de cerere, iar a aplica dispozițiile art. 107 C. proc. civ. ar însemna eludarea scopului protecției consumatorilor înșiși.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar dedus judecății îl reprezintă soluționarea unei acțiuni prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea dosarului nr. x/2023 al Judecătoriei Buzău.

Înalta Curte constată că instanțele aflate în conflict și-au declinat reciproc competența teritorială de soluționare a cauzei, Judecătoria Buzău reținând că, în speță, este incidentă regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Sectorului 1 București a apreciat că se aplică dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce au fost incidente și în litigiul care a generat cheltuielile de judecată ce se vor recuperate în dosarul de față.

Raportându-se la obiectul și cauza litigiului, Înalta Curte reține că reclamanții, solicitând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-o altă cauză - în care au avut calitatea de consumatori, iar pârâta a avut calitatea de profesionist - și invocând culpa procesuală a pârâtei decurgând din pierderea procesului, au învestit instanțele aflate în conflict cu o cerere în realizare, personală, autonomă în raport cu litigiul primar ce a generat cheltuielile de judecată, cerere ce are caracter principal, iar nu cu o cerere formulată în calitate de consumatori.

Recunoașterea posibilității recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situația premisă a dezlegării de principiu din Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt "cereri principale supuse taxei judiciare de timbru", cu "caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun."

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală, decurgând din pierderea procesului. Totodată, s-a reținut că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, în care vor fi urmate regulile de competență de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competență, să fie în căderea instanței învestite cu judecata litigiului principal.

În aceste coordonate, având în vedere considerentele deciziilor anterior evocate, se constată că, în speță, față de natura cauzei, este aplicabilă norma cuprinsă în dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., care stabilește o competență alternativă, dat fiind faptul că cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate într-un alt proces are ca temei răspunderea civilă ce decurge din culpa pârâtei rezultată din pierderea procesului, fiind fără relevanță natura procesului în care au fost efectuate cheltuielile solicitate pe cale separată.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Aceste dispoziții reglementează un caz de competență teritorială de ordine privată, alternativă, dreptul de opțiune aparținând exclusiv reclamantului. Acesta, potrivit dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., este cel ce face alegerea între mai multe instanțe, cu condiția ca acestea să fie deopotrivă competente.

Norma de procedură consacrată de art. 116 C. proc. civ. trebuie interpretată în sensul că, odată alegerea făcută de reclamant, instanța competentă nu se poate dezinvesti, prin declinarea soluționării cauzei, din oficiu sau la cererea pârâtului.

În litigiul pendinte, Judecătoria Sectorului 1 București este instanța de la sediul pârâtei, aflat în București, Șos. x, iar Judecătoria Buzău este instanța în circumscripția căreia s-a produs prejudiciul, fiind instanța în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul reclamanților creditori, în al căror patrimoniu s-a reflectat pierderea a cărei reparare o solicită.

Se observă că, în speță, reclamanții au ales să sesizeze Judecătoria Buzău, instanța de la locul producerii prejudiciului, și, în consecință, prin alegerea făcută de aceștia, în considerarea dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., au învestit în mod legal această instanță cu soluționarea cauzei, stabilind în mod definitiv competența teritorială în favoarea acesteia.

Prin urmare, Judecătoria Buzău nu putea să dispună, nici din oficiu și nici la solicitarea pârâtei, declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței competente alternativ, fără a încălca voința reclamanților.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea dedusă judecății este Judecătoria Buzău, urmând ca, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acesteia.